Biserica Romano-Catolică urmeaza sa-l beatifice pe “Venerabilului Slujitor al lui Dumnezeu Vladimir Ghika, prinț, preot și martir român”, fost detinut politic, ucis in inchisoarea Jilava in 1954. Evenimentul beatificării – ultima treapta inaintea sfinteniei – va avea loc sâmbătă, 31 august a.c. ora 11.00, la București, în Pavilionul central al Romexpo, dupa cum informeaza si Mediafax. Vladimir Ghika este al treilea fost detinut politic anticomunist din Romania beatficat de Vatican. In 2007, Papa Benedict a beatificat 498 de martiri anticomunisti ucisi de bolsevici in timpul razboiului terorist al brigazilor rosii internationaliste asupra Spaniei franchiste, asemenea eroilor romani Ion Mota si Vasile Marin. De atunci au urmat in valuri alte randuri de beatificari iar in martie anul acesta, Papa Francisc a hotarat beatificare altor 63 de catolici ucisi de comunisti, inclusiv a Printului Vladimir Ghika. Ceilalti doi fosti detinuti politic din Romania sunt de origine maghiara, din pacate cu un trecut antisemit si antiromanesc. Este vorba de episcopul-auxiliar catolic de Satu Mare şi Oradea, Bogdanffy Szilard si clericul catolic Márton Áron. Bogdanffy Szilard a făcut parte din gruparea paramilitara “Organizaţia de autoapărare din Mihályfalva” (Valea lui Mihai), iar Márton Áron a luptat în aşa-numita Divizia 82 Secuiască, antisemita si antiromaneasca. Institutul “Elie Wiesel” n-a avut nimic de comentat, in cazul lor, asa cum s-a opus, cu iz de totalitarism bolsevic, in privinta lui Valeriu Gafencu, “Sfantul Inchisorilor”. Iar Patriarhia Romana, desi mii de preoti si crestini-ortodocsi au fost inchisi, batjocoriti si ucisi in temnitele comuniste, pentru credinta lor, nu a decis, pana azi, in nici un caz al martirilor si sfintilor inchisorilor comuniste. Biserica Catolica da duminica o lectie Bisericii Ortodoxe Romane. Oare Patriarhia o va invata? (V.R./Z.O.)
Viaţa Monseniorul Vladimir Ghika – pe scurt
Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istanbul – Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei).
A avut patru fraţi şi o soră: Grigore – ce a murit la o vârstă fragedă, Alexandru, Gheorghe şi Ella – morţi şi ei de tineri, şi Dimitrie (1875-1967).
A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia.
În anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce priveşte educaţia şi practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.
Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde îşi va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „şi mai ortodox” face profesiunea de credinţă catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.
Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu, în glumă, papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.
Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România.
Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.
În timpul primului război mondial s-a ocupat, de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma, de răniţii de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturaleţe surprinzătoare.
În 7 octombrie 1923 este sfinţit preot la Paris de Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului; îşi va desfăşura ministerul sacerdotal în Franţa până în 1939. Deoarece inima îi era în România, cere privilegiul de la Papa de a putea celebra în cele două rituri: latin şi bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual.
I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, Villejuif, unde se dăruieşte schimbând din temelii spiritul cartierului. În 1930, când se îmbolnăveşte, este retras şi este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.
În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan şi cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei (cu secole în urmă fusese o mănăstire) în acest scop; din motive financiare se va vinde şi membrii se vor dispersa.
La 13 mai 1931 este numit de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnităţi ecleziastice. O primeşte totuşi, făcând observaţia că „nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.”
La 3 august 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al doilea Război Mondial. Refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată ajuta şi încuraja, rămânând pentru acelaşi motiv în Bucureşti când vor începe bombardamentele aliate.
După venirea la putere a ciumei roşii comuniste refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleaşi motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de „înaltă trădare” şi întemniţat la Jilava unde este ameninţat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veşnice datorită tratamentului bestial la care a fost supus.
A fost „preot, confesor, director spiritual, conferenţiar, om de ştiinţă, diplomat, activitatea lui desfăşurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, şefi de state, politicieni, filozofi, artişti, scriitori, teologi, până la anarhişti, ocultişti, homosexuali şi prostituate.”
A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa a depăşind graniţele confesionale şi spiritul timpului, fiind un adevărat precursor al ecumenismului.
Surse: www.vladimirghika.ro , www.vladimir-ghika.ro , arcb.ro via Ziaristi Online
