“Loialitatea mea este una faţă de patrie, nu faţă de instituţiile şi ocupanţii trecători ale acestora. Patria este o entitate reală, fundamentală şi eternă; este cea care trebuie permanent vegheată, protejată şi căreia ai datoria să-i fii cu adevărat loial.”
Mark Twain
Marile adevăruri sunt simple şi profunde. Nimic mai adevărat şi mai potrivit pentru înţelegerea lumii serviciilor secrete. Aura misterioasă ce înconjoară activitatea acestora sub umbrela secretizării are la bază un element de ordin psihologic: percepţia inaccesibilităţii majorităţii membrilor societăţii în cunoaşterea detaliată a activităţilor concrete ale acestor structuri instituţionale. Parte a “contractului social”, serviciile secrete reprezintă de fapt un “cec în alb” dat puterii politice în numele colectivităţii în schimbul promisiunii de a asigura un anume statu-quo socio-politic, economic şi militar, cu un câmp de acţiune practic nelimitat atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Utilizând mijloace şi metode de lucru care mai ales în afara spaţiului teritorial depăşesc constrângerile de ordin legal şi moral atâtea câte sunt la nivel naţional.
Necunoaşterea la modul concret a acţiunilor serviciilor secrete provoacă în mod inevitabil la nivelul cetăţeanului de rând reacţii cât se poate de diverse: teamă, suspiciune, neîncredere sau, pentru unii, ca element psihic compensatoriu, un sprijin în “orb” necondiţionat. La acest capitol, ignoranţa nu naşte numai monştri, dar şi situaţii pur şi simplu hilare. De aici efortul perpetuu al factorilor politici de a îmbunătăţi percepţia publică a rolului acestor structuri şi de a inculca prin diferite modalităţi ideea contribuţiei pozitive a acestora la asigurarea “stării de normalitate”.
În realitate, primul mare adevăr ce ar trebui să fie busola orientativă a cetăţeanului în legătură cu serviciile secrete este că aceste structuri nu sunt în general nici mai bune şi nici mai rele decât însuşi regimul politic şi factorii politici care le coordonează şi controlează. Serviciile secrete sunt prin definiţie structuri speciale de execuţie politică aparţinând arsenalului instituţional al regimului respectiv. Ele pot executa lucruri admirabile, dar în egală măsură şi lucruri abominabile în funcţie de comanda primită. Şi, cel mai adesea, într-o suită de activităţi ce include ambele categorii. Trebuie relevat în acelaşi timp că există în acest domeniu al muncii de informaţii un element de o complexitate şi relativitate rar întâlnite în alte domenii ale activităţii umane. Cu handicapul imposibilităţii de a face evaluări calificative generale care să depăşească în mod obiectiv un anume grad de probabilitate. Sunt situaţii în care un serviciu secret poate avea multe succese de ordin tactic, dar să eşueze în fapt la nivel strategic.
Un alt mare adevăr în mod paradoxal ignorat de opinia publică din necunoaştere sau ca victimă a manipulării politice este că aceste structuri instituţionale în esenţa lor transced sub aspect operaţional natura şi culoarea politico-ideologică a unui regim sau altul. Faptul că “omul sfinţeşte locul” se aplică în egală măsură atât naturii calificative morale a ocupanţilor structurilor politice coordonatoare, cât şi cadrelor de comandă din serviciile secrete. În acest sens, nu sunt tocmai rare situaţiile, altfel deja de notorietate, când între cadrul formal politic şi juridic care circumscrie activitatea serviciilor secrete şi realitate există decalaje surprinzătoare.
Un aspect mai puţin comentat din motive demne de înţeles este că toate regimurile politice, indiferent de culoarea politică şi ideologică, reflectă preocuparea conducătorilor acestora de a-şi asigura întotdeauna baza justificativă formală juridică şi legislativă ce le permite invocarea legitimităţii autorităţii de a stabili obiectivele şi priorităţile ce fac obiectul activităţii serviciilor secrete. O legalitate care apoi se extinde de jure şi de facto şi asupra serviciilor secrete.
Iată spre ilustrare un episod din istoria Argentinei. Generalul Jorge Rafael Videla, în calitate de şef al Guvernului argentinian, a folosit platforma politico-ideologică generală cunoscută sub numele de “Procesul Reorganizării Naţionale” pentru a transforma serviciul secret al SIDE într-o poliţie politică secretă cu sarcini nemijlocite în direcţia penetrării informative a mişcărilor politice de stânga, a sindicatelor, grupurilor de gherilă şi în general a tuturor organizaţiilor şi anturajului persoanelor considerate ca având poziţii ostile la adresa regimului militar. Mai mult, în baza aceleiaşi platforme politico-ideologice, SIDE a devenit alături de alte câteva servicii secrete din America Latină membră a consorţiului regional ce a acţionat pe aceleaşi coordonate în cadrul “Operaţiunii Condor”.
Genul proxim pentru serviciile secrete este că toate, dar absolut toate, indiferent de natura regimurilor politice cărora le sunt subordonate, au în esenţă, indiferent de formulările utilizate, două sarcini fundamentale: apărarea statu-quo-lui politic, economic, social şi militar intern şi promovarea pe plan internaţional a intereselor naţionale. Personal, includ ceea ce uneori se defineşte separat ca fiind detectarea ameninţărilor la adresa intereselor naţionale ca o sarcină egal distribuită şi inclusă în atribuţiile menţionate atât serviciului intern, cât şi a celui extern. De unde şi caracterul fundamental defensiv al serviciului secret intern şi cel ofensiv ce caracterizează activitatea serviciului de informaţii externe. Două tipuri de activităţi care, sub aspect operaţional, impun o abordare foarte diferită şi inconfundabilă. Lucrurile se complică însă foarte mult şi, în fapt, creează diferenţa specifică cum se spune în logică între diferitele tipuri de servicii secrete naţionale atunci când conceptele de apărare şi de promovare ale intereselor naţionale sunt traduse, definite şi defalcate în strategii, planuri şi directive operaţionale.
Istoria a demonstrat cu prisosinţă că, deşi sună foarte impresionant şi liniştitor pentru opinia publică, apărarea şi promovarea intereselor naţionale nu se identifică 100% cu apărarea şi promovarea intereselor grupului sau clasei politice aflate la putere. Decalajul aminteşte de o cursă morganatică şi reflectă în realitate doar o aspiraţie. Nu sunt rare situaţiile în care interesele altfel calificate în mod normal ca fiind de sorginte naţională sunt sacrificate, negociate sau compromise în favoarea intereselor celor aflaţi temporar la cârma puterii. Este diferenţa, cum spunea Mark Twain, între patria eternă şi cea livrată în ambalaje politice şi ideologice de diferitele formaţiuni şi organizaţii politice aflate pe moment la vârful piramidei puterii.
Exemplele de ordin istoric ce confirmă acest lucru sunt extrem de numeroase. Analiza contextului căderii fostelor regimuri comuniste reflectă indubitabil modalitatea prin care fosta clasă politică, respectiv nomenclatură, şi-a negociat pe plan internaţional sau regional legitimizarea ca jucător politic dominant în cadrul noului sistem politic mai mult sau mai puţin democratic. Este evident că nici România nu a făcut excepţie de la acest proces. Tot în această categorie de situaţii se înscriu compromisurile de ordin personal făcute de unii lideri politici ai ţărilor mici şi mijlocii în raporturile cu marile puteri, cu consorţii economice şi financiare naţionale şi transnaţionale, cu organizaţii şi structuri ideologice, ezoterice ş.a.m.d.
Odată clarificate statutul şi rolul serviciilor secrete ca structuri speciale de execuţie a comandamentelor formulate de conducerea regimului politic, apare în mod inevitabil problema controlului acestora. În cadrul regimurilor autoritare, problema controlului se simplifică, întrucât persoana (de regulă, dictatorul) sau nucleul extrem de mic (precum în cazul juntelor militare) ce controlează sistemul puterii politice dispune discreţionar şi de modul de utilizare al serviciilor secrete. Când serviciile secrete, într-un astfel de regim, folosesc metodologia muncii informativ-operative pentru supravegherea, infiltrarea, manipularea, distrugerea organizaţiilor şi eliminarea fizică a persoanelor identificate ca opozanţi ai regimului, acestea se transformă în ceea ce se numeşte “poliţie politică secretă”. Un calificativ care se aplică însă întotdeauna, fie din afara regimului politic respectiv atât timp cât regimul există ca atare, fie retroactiv în perspectivă istorică.
Va urma
Sursa: Jurnalul National