CUVÂNT ÎNAINTE

Să aduni între copertele unui volum, de fapt, într-o cutie de rezonanță, strigătele pierdute în pustiu fixate în paginile îngălbenite de vreme și prăfuite de trecerea timpului, poate părea o zvâcnire a vanității autorului. Intenția mea a fost cu totul alta: am vrut să pun cap la cap, ca un jurnal de zi cu zi, înregistrările seismografului meu, electrocardiograma bătăilor inimii mele pentru această nefericită țară “care a fost odată a noastră și astăzi este a nimănui”, cum zicea Cioran. Filele acestea sunt o continuare, dacă doriți, a cărții mele intitulată “Între linii”, în încercarea mea de a prezenta cititorului, sincer, efortul meu cotidian — o încercare nesăbuită pentru unii dintre apropiații mei — de a arăta cu degetul încotro mergem urmând, șontâc, șontâc, acest drum. Încotro se îndreaptă șchiopătând România de mai bine de douăzeci de ani? Unde o conduc aceste clici, găști, care se numesc cu emfază partide și sunt, de fapt, și ele dirijate de paiațe, manipulate din umbră de forțele invizibile ale “serviciilor” care fac servicii unor forțe străine intereselor acestei țări?

Am simțit nevoia să trec de la cuvintele despre artă la cele despre viața cea de toate zilele. Arta ca o “prăjitură” nu îmi era suficientă, mi-era foame de realitate. Articolele care urmează cred că ajută la înțelegerea realității politice și culturale, deformată de cele mai multe ori de o presă obedientă puterii care a lansat o perdea de fum, de gaze lacrimogene împrăștiate pentru a distrage atenția, a bagateliza, a o deturna prin manipularea ticăloasă intreprinsă de niște indivizi plătiți. Strigătele mele în pustiu nu vor rămâne, sper, fără ecou și, mai devreme sau mai târziu, vor trezi din letargie, din “somnul cel de moarte” pe supraviețuitorii acestei țări aflată pe buza vulcanului. De ce zic eu pustiu? Pentru că nu văd nimic VERTICAL în jurul meu, ceva care să stea drept în fața vijeliei pustiitoare. Sunt sătul de “disidentocrația” care, încrucișată cu “cleptocrația”, a dat naștere unei clase de pigmei hrăpăreți, fără Dumnezeu și fără țară, dar care s-au cocoțat în fruntea României. Din nenorocire, cei câțiva eroi care au rezistat în munți mai bine de zece ani și care au luptat împotriva comunismului cu arma în mână (cum a fost Ion Gavrilă Ogoranu) sau sutele de mii de opozanți frânți în pușcării nu au putut schimba peisajul politic al României. Acum, falșii intelectuali fără meserie, așa zișii elitiști, nu fac altceva decât să deruteze împiedicând orientarea în pustiul care ne înconjoară. Ieri ne-au condus părinții, azi sunt “la butoane” copiii lor…

Cine reprezintă astăzi aspirațiile unui neam ca al nostru? Indivizii aceștia care s-au băgat în față, pe care îi vedem toată ziua îți stârnesc mila și te întrebi de unde au apărut și cine îi susține. De ce o gașcă de trădători are mâinile libere să fure și apoi să vândă, fără impunitate, bogățiile țării? Iar noi, toți ceilalți, stăm paralizați, debusolați, fără să mișcăm un deget. În Franța, atitudinea noastră ar fi pedepsită de lege ca “non assistance à personne en danger”. “Persoana” în pericol, în cazul de față, e țara! La ce ne-a folosit să privim cu speranță spre Europa? Intrată de un timp în descompunere lentă, Uniunea Europeană este condusă de birocrați, o nouă castă “nobilă” apărută peste noapte din foștii comuniști occidentali: Barroso, Merkel, Cohn-Bendit, și lista e lungă. Ei duc o luptă în urma căreia speră să transforme statele europene într-un “magiun” la ceaun, mult visata “regionalizare”, o formă nouă a internaționalismului proletar, un continent fără frontiere pe care mondialiștii își vor putea face mendrele. Parlamentul European nu e altceva decât un fel de Soviet Suprem al Naționalităților, un organism fără putere care nu poate schimba Comisia (guvernul Europei) și nici revoca miniștri (care se numesc chiar comisari ca pe vremea lui Troțki). Noi, săracii — mai săraci ca niciodată — ne-am trezit, într-o dimineață, colonie administrată de un guvernator pus să lichideze tot. Noi ne-am unit împotriva voinței Europei în 1859. Cu ajutorul cozilor de topor din fruntea țării, curând, Europa va obține ceea ce și-a dorit: ruperea României. Dar planul lor diabolic de distrugere al României nu trebuie să reușească!

Se spune adesea că “nimeni nu e profet în țara lui”. Nimic mai fals; de altfel, am avut unul, pe Constatin Rădulescu-Motru care scria: “În viața publică a României de astăzi toți factorii par coalizați spre a face cu neputință continuitatea tradiției sufletului românesc: continuitatea tradiției pe toate tărâmurile de activitate, și în primul rând pe acela al politicii. Pe celelalte tărâmuri, mijlocul prin care s-a ajuns la această atitudine antitradiționalistă a fost școala; — școala imitației de tot ce se vede în Apus: moda și snobismul. Pe tărâmul politic, mijlocul a fost crearea partidelor politice personale. Sunt și în celelalte țări partide politice. Dar, în mai toate aceste țări, partidele reprezintă interesele unor anumite categorii de producători sau cetățeni ai țării, iar șefii lor sunt simpli conducători, pe când la noi lucrurile sunt pe dos. La noi, șeful creează partidul, iar categoriile de cetățeni, ca să-și poată apăra interesele, sunt obligate să trateze cu șeful. Fiecare șef de partid poate zice: de la mine începe statul. De fapt, au și zis-o toți câți ne-au guvernat până azi (din timpul fanarioților începând). Cine voiește să-și dea seama până unde merge această comedie, tragică pentru noi, n-are decât să asiste la ședințele Parlamentului (…)” Asta scria profetul în 1926. Ce s-a schimbat de atunci? Nimic! În istoria României au fost unii care și-au făcut un scop din a reduce la neant toți profeții. I-au terminat politic pe Mihai Eminescu, Nae Ionescu sau pe Mircea Eliade…

Dacă profesorul Rădulescu-Motru nu a fost ascultat, cum să fiu eu, săracul de mine, auzit? Strigătele mele se vor pierde în pustietate, oare? Sau, cum spunea tot Motru, vom putea zări o rază de speranță în ziua de mâine: “(…) românul izolat este blând ca și mielul. Când îi bate din picior cineva, el tace. Așa a tăcut și tace în fața celei dintâi ciocoroade, dacă o vede îmbrăcată altfel ca el. ‘Capul plecat, sabia nu-l taie’. De aceea, la oricine care arată sabia, el pleacă capul. Când simte însă cotul tovarășului, adică când este în ceată, atunci, de îndată ridică capul: și atunci ferește, Doamne, pe oricine de dânsul, căci este repede la mânie.”

Sper ca rândurile mele, așa modeste cum sunt, să poată aduna o ceată cât mai mare și, într-o bună zi, atunci, păzea, Doamne!

Eugen Mihăescu

15 octombrie 2012

Ziaristi Online