de Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

La 1 noiembrie 1991, când am fost numit director general al Arhivelor Statului din România, principiile de bază ale unui acord cu Comitetului de Stat pentru Arhive de pe lângă Consiliul de Miniştri al Federaţiei Ruse (Rosarhiv) erau convenite: reluarea colaborării, aprobarea ca specialiştii să poată cerceta în arhivele celeilalte părţii, schimb de experienţă în domeniul teoriei şi practicii arhivistice.

Pentru semnarea acestui acord am efectuat o vizită la Moscova în zilele de 17-24 aprilie 1992. Am fost însoţit de Teodor Mavrodin, şeful Filialei Argeş şi de Liliana Popa de la Filiala Sibiu, care urmau să facă cercetări în arhivele ruseşti timp de două săptămâni.

Vineri, 17 aprilie 1992 – plecarea  de pe aeroportul Otopeni.  La aeroportul Vnukovo suntem aşteptaţi de Prokopenko, director adjunct şi Tatiana Belova, expert în Serviciul Relaţii Externe al Comitetului de Stat pentru Arhive, precum şi de Vasile Buga, consilier la Ambasada României la Moscova.  Cazarea la hotelul Rossia, în apropierea Kremlinului.

Istoricii Gheorghe Buzatu şi Ioan Chiper, aflaţi pentru o lună la cercetare, sosiţi pe linia Academiei Române, erau cazaţi la Ambasadă.

Sâmbătă, 18 aprilie – vizită la Muzeul Seremetievo, pe care-l mai văzusem în deplasările mele anterioare, însoţiţi de Belova. Îi spun că sunt interesat să văd mănăstirea şi cimitirul Novodevicie, dar ea zice că „aceste obiective nu sunt înscrise în programul delegaţiei”. Aşadar, vechea decizie de a nu permite străinilor să viziteze acest renumit cimitir, unde sunt înmormântaţi mulţi foşti lideri sovietici, a rămas în vigoare.

Duminică, 19 aprilie – împreună cu Mavrodin şi Popa, cu metroul până la Novodevicie. Doamna Popa are idea de a cumpăra un buchet de flori pentru a lăsa impresia că vrem să le depunem pe un mormânt. Am plătit, totuşi, o taxă de intrare. Am văzut mormintele lui  Hruşciov, Kosâghin, Podgornâi, al soţiei lui Stalin, ale unor artişti şi scriitori. Am constatat că ierahia se menţine şi după moarte, amplasarea şi dimensiunea mormintelor fiind în funcţie de demnitatea ocupată sau de aprecierea de la vremea respectivă a fiecăruia.

După masă, mă întâlnesc cu Chiper şi Buzatu la hotel şi, de aici, mergem în Piaţa Roşie. Aici au loc manifestaţii zgomotoase, pe grupuri (supravegheate de miliţie), pe care le disting după portretele pe care le poartă: comuniştii ai lui Stalin, reformiştii ai lui Elţin, monarhiştii ai Ţarului Aleksandru al II-lea.

Lângă Istoriceskii Muzei (Muzeul de Istorie) câţiva inşi cu barbă şi mustăţi (care spun că sunt cazaci) protestează împotriva intenţiei României de a anexa Transnistria şi înscriu într-o condică pe cei care vor să meargă acolo ca voluntari sau să ajute cu bani (ruble), lupta pentru a apăra „integritatea Patriei”. Câţiva se înscriu, mai mulţi oferă bani. (Urmărisem o emisiune TV în care România era acuzată că urmăreşte să anexeze Moldova, iar transnistrenii se opun).

Este în preajma Paştilor. Peste tot se văd lozinci cu „Hristos a Inviat”, se vând ouă roşii de lemn, iconiţe cu Iisus Hristos şi Maica Domnului, candele, lumânări (o noutate absolută în această ţară în care timp de 75 de ani s-a propagat ateismul).

Intrăm în Muzeul Revoluţiei, pe care-l mai vizitasem de câteva ori, vizionasem filme documentare despre revoluţia din 1917 şi ascultasem glasul lui Lenin. Acum muzeul părea a fi abandonat, nu era nici un custode, iar sala pentru film era goală.

La Mausoleul lui Lenin sunt doar vreo 30-40  de persoane la coadă (acum câţiva ani erau sute şi sute), astfel că îl vedem din nou pe Vladimir Ilici (am rămas cu aceaşi convingere că expunerea unui cadavru poate trezi o anumită curiozitate, dar nimic mai mult).

Pe străzile laterale, trotuarele sunt pline de mărfuri, de la insigne, maieuri, tenişi şi cizme la cărţi, tablouri, bijuterii etc. Am senzaţia că mă aflu pe trotuarul din faţa Universităţii din Bucureşti în primele luni ale anului 1990.

Buzatu cumpără două carnete noi, necompletate, unul de membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi altul – o legitimaţie KGB. La insistenţa lui cumpăr o căciulă de general cu stema sovietică în faţă (aici este foarte frig şi eu am venit cu o şapcă subţire).

Buzatu şi Chiper spun că au avut acces la tot ce au cerut pentru că  nu se duc în nici o zi la arhive cu mâna goală: o sticlă de tărie, o ciocolată sau o cutie de bomboane care sunt bine venite şi aşteptate (Chiper zice că, după ce a oferit o sticlă de vodcă, a fost invitat chiar în depozit pentru a indica dosarele pe care dorea să le studieze). Sunt amândoi încântaţi, nici nu visau că vor reuşi vreodată să cerceteze “la liber”  în arhivele de aici.

Seara, împreună cu Prokopenko şi Belova în Marea Sală a Congreselor din Kremlin, spectacolul “Ruslan şi Ludmila”. Absolut excepţional! În pauza dintre acte constat că spectatorii sunt foarte eleganţi, doamnele frumos machiate, iar tinerele poartă rochii cu un şliţ lung, pentru a li se vedea şi admira, frumuseţea picioarelor. Prokopenko îmi spune că mulţi artişti valoroşi au plecat în Occident, unde sunt plătiţi foarte bine.

Luni, 20 aprilie – la Rosarhiv, discuţii privind relaţiile dintre arhivele din România şi din Rusia. Participă din partea română – Ioan Scurtu, Teodor Mavrodin, Liliana Popa şi Vasile Buga (pe post de translator), iar din partea rusă Rudolf Pihoia (preşedintele Rosarhiv), Prokopenko, Tarasov (şeful Serviciului Relaţii Externe) şi Tatiana Belova.

Rudolf Pihoia şi Prokopenko prezintă situaţia arhivelor din Rusia: după lovitura de stat eşuată din august 1991, prin decret al preşedintelui Boris Elţin, arhivele Partidului Comunist şi KGB au trecut în subordinea Comitetului de Stat pentru Arhive, cu tot personalul, clădirile şi aparatura). În total deţin cam 200 milioane de unităţi arhivistice. Nu a fost preluată Arhiva Kremlinului (a preşedintelui URSS), unde sunt cam 100.000 de dosare. O comisie parlamentară, condusă de istoricul Volkogonov consilierul preşedintelui Elţin, selectează arhiva KGB, pentru a identifica dosarele care interesează siguranţa statului. Este o muncă dificilă deoarece nu a fost adoptată o lege privind siguranţa statului.

Republicile desprinse din URSS cer să li se restituie arhivele, ceea ce ar însemna dezmembrarea arhivelor centrale. Se poartă discuţii, nu s-a ajuns la un acord. Au mari probleme cu personalul, salariile sunt foarte mici şi nu se achită la timp. De aceea, sunt interesaţi să realizeze colaborări externe, în urma cărora să obţină fonduri. Au deja contracte cu arhive din SUA şi Germania care au venit cu aparatura lor, se fac microfilme în două exemplare, din care unul rămâne la Rosarhiv, şi plătesc o sumă nu prea mare. Au stabilit să fie achitate în ruble care rămân la Rosarhiv, deoarece valuta merge la fondul centralizat al statului.

Eu am vorbit despre Arhivele Statului din România, evoluţiile de după 1989, eforturile vizând preluarea arhivei instituţiilor desfiinţate, situaţia arhivei C.C. al P.C.R., înfiinţarea Facultăţii de Arhivistică. Nici în România arhiviştii nu sunt bine plătiţi, dar salariile se achită la timp. Urmează discuţii privind scopul vizitei şi cădem de acord că este nevoie de colaborare pentru scrierea unei istorii reale, bazată pe documente.

Suntem invitaţi la masă, la cantina (de fapt restaurantul) unde ni se spune că mănâncă liderii politici, inclusiv preşedintele Rusiei. Întâmplător sau nu, vine la masa noastră administratorul cantinei, care-mi spune că este moldovean, are rude la Rădăuţi. Este foarte mulţunit de serviciul său, are hrana asigurată pentru el şi familie, salariu bun, apartament. Este căsătorit cu o rusoaică cu care are doi copii. Îl întreb dacă aceştia au învăţat româneşte, iar el îmi răspunde cu o întrebare: „Nu! La ce le-ar folosi?”  Speră ca peste un an să-şi viziteze rudele din România.

După masă, facem o vizită la Direcţia Istorico-Documentară de pe lângă Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse, care se află chiar în clădirea acestui minister (din a cărui arhitectură s-au inspirat cei ce au construit Casa Scânteii, devenită Casa Presei, din Bucureşti).  Discuţii cu directorul Sokolov şi cu Buharkin, specialist în probleme balcanice. Am surpriza să aflu că Buharkin a citit cărţile mele despre istoria Partidului Naţional-Ţărănesc şi a monarhiei.

Sokolov spune că aici sunt două arhive: a Imperiului Rus (1720-1917) şi a Federaţiei Ruse (de la 1917 la zi). El a fost numit director în martie 1992 (deci de mai puţin de o lună), a absolvit Institutul de Relaţii Internaţionale, a lucrat ca diplomat la Washington, a discutat problema unei colaborări cu Arhiva Ministerului de Externe al României pentru editarea unor volume de documente privind relaţiile româno-ruse (sovietice).

Îl întreb dacă îmi poate da relaţii despre documentele depuse de guvernul României la Moscova în 1916-1917. Zice că nu cunoaşte subiectul, dar ştie că problema restituirii de documente este de competenţa preşedintelui Federaţiei Ruse. Crede că dacă preşedintele României se adresează lui Boris Elţin se pot obţine clarificări. Aşa au procedat preşedinţii Franţei şi Poloniei care au primit un număr de documente din arhivele Rusiei.

Colaborează foarte bine cu arhive din Occident şi din Israel care microfilmează cu aparatele lor, lasă un exemplar arhivei şi achită sume frumoase, care le sunt arhiviştilor de mare folos, mai ales pentru salarii. Ar fi bucuros să încheie un contract şi cu arhivele din România; au foarte multe documente despre prizonierii români din Rusia.

Prezint o informare despre Arhivele Statului din România, dorinţa de colaborare, inclusiv obţinerea unor microfilme. Îi întreb de preţ şi îmi spun că depinde de documente, de la 20 de cenţi la 3 dolari fila.

Seara, la Ambasada României, discut cu ambasadorul Vasile Sandru pe care-l cunosc foarte bine (este căsătorit cu o absolventă a Facultăţii de Istorie din Bucureşti). Este aici de dinainte de 1989 şi îşi încheie misiunea peste câteva luni. Relaţiile României cu Rusia au fost proaste şi înainte şi acum, mai ales în urma unor declaraţii făcute la Bucureşti, care-i irită foarte tare pe liderii ruşi. Războiul din Transnistria este prezentat în mass-media (controlate de stat) ca opoziţie faţă de încercarea României de a ocupa Moldova.

S-a liberalizat accesul la arhive dar există şi reacţii contrare. Chiar în aceste zile s-a iscat un scandal, deoarece a fost publicat un document din care rezultă ca Palmiro Togliatti,  preşedintele  Partidului Comunist Italian, ar fi fost agent KGB, fapt ce a determinat protestul italienilor, care cer ca documentul să fie declarat fals. De asemenea, s-au publicat documente din care rezultă că însuşi Lenin ar fi ordonat uciderea a zeci de mii de persoane, fapt ce i-a revoltat pe foarte mulţi ruşi care-l idolatrizează pe Lenin.

În timp ce Sandru prezenta situaţia arhivelor ruseşti, pe care în parte am văzut-o şi eu, mi-a venit o idee, pe care am rostit-o cu glas tare:

– Domnule ambasador, ce ar fi să propun ca în acordul pe care urmează să-l definitivăm mâine să propun un articol privind restituirea documentelor care fac parte de drept din fondul arhivistic naţional al României?

După câteva clipe de gândire, diplomatul cu o îndelungată experienţă de ambasador, mi-a răspuns:

–Domule profesor, încercaţi, nu ştiu dacă veţi reuşi, dar încercaţi!

Înainte de a ne despărţi, îmi aminteşte de masa rotundă de mâine, unde eu sunt înscris cu o expunere de 45-50 de minute (convenisem din ţară cu Ministerul de Externe asupra acestui eveniment).

După discuţia cu ambasadorul, îi vizitez pe Buzatu şi pe Chiper care au un apartament într-un bloc din incinta Ambasadei. Le spun ce idee mi-a venit. Amândoi sunt încântaţi, îmi spun că dacă reuşesc voi intra „în istorie”. Chiper propune să-l apelăm pe domnul  Buga, pentru a formula un text curat în limba rusă.

Marţi, 21 aprilie – la Ambasadă, care a organizat masa rotundă cu tema Independenţa de stat a României. Relaţiile româno-ruse. 1877-1878, participă circa 50 de persoane, cele mai multe de la Institutul de Slavistică, de la Institutul de Istorie al Federaţiei Ruse şi de la Institutul de Relaţii Internaţionale. O bună parte dintre participanţi îmi sunt cunoscuţi de la comisiile mixte pe linia Ministerului Invăţământului şi a Academiei.

Ambasadorul Sandru rosteşte cuvântul de deschidere, după care mă invită pe mine. Reuşesc să mă încadrez în timp, marcând principalele momente: situaţia Principatelor Române după Războiul Crimeii, Unirea Principatelor în 1859, încercările de obţinere a independenţei pe cale diplomatică, convenţia româno-rusă din 4 aprilie 1877, proclamarea independenţei de stat, participarea armatei române la război şi luptele desfăşurate de trupele române şi ruse sub comanda domnitorului Carol I, pacea de la San Stefano, Congresul de la Berlin, deteriorarea relaţiilor româno-ruse, ocuparea celor trei judeţe din sudul Basarabiei, ameliorarea treptată şi vizita Ţarului Aleksandru la Constanţa în 1914, participarea comună la Primul Război Mondial, Unirea Basarabiei cu România în 1918.

Am subliniat necesitatea abordării relaţiilor româno-ruse pe bază de documente şi am exprimat speranţa că vom realiza o bună colaborare pe linia arhivelor din cele două state.

Au urmat discuţii care au durat mai mult de două ore: Antosiak, Vinogradov, Grosul, Fildman, Seviakov, Spivacovski din partea rusă, Buzatu şi Chiper din partea română, care s-au desfăşurat într-o notă civilizată, deşi au fost şi puncte de vedere opuse (de exemplu, Vinogradov a spus că România a cunoscut în dezvoltarea sa două bariere: una otomană şi una europeană, iar Buzatu a susţinut că România a avut de înfruntat două imperialisme: hitlerist şi bolşevic). S-a discutat şi despre accesul la documente, metodologia abordării evenimentelor istorice, manualele şcolare etc.

A urmat o masă, ambasadorul Sandru fiind încadrat de mine şi de Pihoia.

În apartamentul lui Buzatu şi Chiper, împreună cu Buga, formulăm în limba română textul articolului pe care intenţionez să-l propun în acord. Domnul Buga îl va traduce şi dactilografia în ambele limbi.

Miercuri, 22 aprilie – Facem o vizită la Arhiva de Stat pentru Revoluţia din Octombrie (TGOR). Suntem primiţi într-un birou mic, cam de 3/3 m, de directoare, o doamnă de vreo 50 de ani, îmbrăcată într-un halat albastru, care a venit din depozit. Ne invită să luăm loc pe nişte scaune vechi de lemn, iar ea se aşează la biroul pe care se afla un maldăr de dosare. Nu mi-a oferit cartea de vizită, deşi eu i-am înmânat-o pe a mea, astfel că nu i-am reţinut numele.

A început prin a spune că denumirea Arhivei nu este conformă cu realitatea. Aici se păstrează 3,5 milioane documente, începând cu anul 1801 şi până în prezent. Declară că este derutată: legea secretului de stat a fost desfiinţată şi nimeni nu ştie ce se poate da şi ce nu la studiu. Este asaltată de cei care au suferit represiuni din partea puterii sovietice, de evrei, de cei care studiază graniţele dintre republici. Personalul este foarte nemulţumit: gestionează documentele, vin străini care microfilmează mii de file, iar banii îi ia Rosarhiv. Nu ştie dacă nu va fi trasă la răspundere mai târziu, pentru că a dat dosare care nu trebuiau văzute. Se plânge de condiţiile de muncă, salariile mici care se plătesc cu întârziere.

Îmi arată câteva volume tipărite de documente privind relaţiile Rusiei (Uniunii Sovietice) cu fostele ţări socialiste. Zice că specialiştii români au refuzat să colaboreze la acest corpus de documente. Am prezentat câteva aspecte privind Arhivele Statului din România, dorinţa de colaborare etc. La plecare, doamna ne spune, cu un oftat, că toată această debandadă se datorează lui Gorbaciov, care a fost omul americanilor. Am plecat cu convingerea că aici se munceşte, dar directoarea nu are forţă şi personalitate, astfel că este trasă pe sfoară de cei de la Rosarhiv.

Mergem la Centru Rus pentru Păstrarea şi Studierea Documentelor Istoriei Contemporane (RTNDI). Înainte de 1991, fiind la Moscova cu comisia pe linia Academiei, când ne-am apropiat de această clădire, am fost conduşi pe trotuarul de vizavi (Tatiana Pokivailova mi-a şoptit că acolo se află arhiva Cominternului). Este o clădire modernă, luminoasă. În hol statuia lui Lenin, la picioarele căruia se află o vază cu flori proaspete. Urcăm la etajul I, într-un birou mare cu mobilă nouă, modernă. Avem o discuţie cu directorul Kiril Anderson şi cu directorul adjunct Oleg Naumov (numele îmi spunea ceva…). Ambii erau eleganţi, îmbrăcaţi cu haine cu croială modernă, batistă la buzunarul mic asortată cu cravata.

Îmi spun deschis că deţin arhiva Cominternului. Au semnat multe contracte cu arhive din Occident care plătesc bine; valuta este folosită pentru modernizarea activităţii şi pentru salariile personalului, care este foarte mulţumit. Arhiva este bine organizată, pe structuri: Prezidiu, Secretariat, Federaţia Comunistă Balcanică etc. Sunt gata să colaboreze cu Arhivele Statului din România, care pot microfilma întrega arhivă a P.C.R.

Prezint, pe scurt, situaţia de la noi, inclusiv problema arhivei C.C. al P.C.R., după care îi întreb dacă am putea vedea câteva dosare privind P.C.R. (mi s-a părut că lejeritatea cu care au vorbit despre accesul la documente era nefirească).

Domnul Anderson ne-a condus – pe mine, pe Mavrodin şi Popa – la sala de lectură, mare, luminoasă, cu doi pereţi de sticlă, cu cititori mulţi. Pe baza paşaportului, doamna de la pupitru ne-a făcut pe loc un permis. Eu am primit inventarul P.C.R., mi-a înmânat cartonaşul pe care era scris  locul în sală; am făcut comandă de 15 dosare referitoare la Congresul al V-lea al P.C.R. şi în circa 10 minute un custode mi le-a pus pe masă. Erau dosare masive, de 180-200 file. Neavând timp, am răsfoit şi am citit în „diagonală” câteva documente, conţinând materialele pregătitoare ale Congresului, tabele statistice privind populaţia României (pe medii de locuire, ocupaţii, origine socială), situaţia economică pe ramuri (agricultură, industrie, comerţ etc.), proiectul de rezoluţie şi o multitudine de amendamente (unele scrise la maşină, altele cu stiloul sau cu creionul, în limbile rusă, română, germană, polonă), liste de participanţi, procesul-verbal al dezbaterilor pe zile, rezoluţiile adoptate (tipărite în română şi rusă) etc. etc. În unele dosare am văzut tabele cu sume de bani (ruble) şi bijuterii (denumire, greutate, valoare), indicându-se persoanele care le-au primit, utilizarea şi decontarea lor.

Am plecat cu convingerea că cine a dus-o bine înainte de 1991 o duce bine şi acum, doar firma (denumirea) arhivei s-a schimbat.

23 aprilie – La Rosarhiv, discutarea acordului de colaborare între cele două instituţii. Pihoia ţine un mic discurs despre semnificaţia momentului, după care îmi dă mie cuvântul.

Eu am recurs la o „învăluire”: este, cu adevărat, un moment important în relaţiile dintre instituţiile noastre, dar şi în istoria celor două state. Ambele au înlăturat regimul dictatorial bazat pe comanda unică, pe o ideologie unică şi au păşit pe calea democraţiei şi a reformelor. O condiţie esenţială pentru realizarea în fapt a democraţiei este recunoaşterea dreptului de proprietate. Acest drept trebuie recunoscut în toate domeniile, inclusiv şi în cel al arhivelor. Este, deci, firesc ca documentele aparţinând fondului arhivistic al unei ţări care se află într-o altă ţară, să fie restituit proprietarului de drept. Arhivele Statului din România au în Rusia un număr important de documente, între care cele depuse oficial la Moscova în anii 1916 şi 1917 pe baza unui acord oficial semnat între cele două guverne, dar şi altele: cum ar fi Cabinetul Mareşalului Antonescu sau din epoca feudală (am citat mai multe arhive, fonduri şi cote, pe care le obţinusem din ţară de la mai mulţi cercetători români care descoperiseră acele documente).

Rudolf Pihoia a rămas surprins de argumentaţia mea, a avut câteva schimburi de cuvinte cu Tarasov şi Prokopenko, după care a urmat următorul dialog:

Pihoia: Dreptul de proprietate este şi pentru noi un principiu important.

Scurtu: Atunci, să consemnăm acest principiu şi în documentul pe care urmează să-l semnăm.

Pihoia: Să găsim o formulare adecvată.

Scurtu: Noi am pregătit un text, în limbile română şi rusă, care ar putea deveni articolul 6 al acordului.

Am citit acest articol privind restituirea arhivelor către proprietarul de drept.

Domnul Buga i-a înmânat textul în limba rusă, cei trei s-au consfătuit timp de câteva minute între ei, după care Pihoia a declarat:

– Suntem de acord!

A urmat o pauză, pentru redactilografierea celor două texte ale acordului (cel românesc a fost scris de domnul Buga), ca urmare a introducerii noului articol. În acest interval de timp a apărut ambasadorul Vasile Sandru şi Liviu Iurea, corespondentul postului Radio România Actualităţi. După câteva minute s-a desfăşurat ceremonia de semnare, urmată de discursurile exprimând satisfacţia încheierii cu succes a vizitei şi paharul cu şampanie.

Liviu Iurea mi-a solicitat un interviu în direct pentru Radio România Actualităţi, pe care l-am acordat cu paharul de şampanie în mână.

Liviu Iurea a făcut o introducere, spunând: „Dragi ascultători, asistăm la un moment istoric, care deschide calea înlăturării unor nedreptăţi ale trecutului şi a colaborării fructuoase între Arhivele Statului din România şi Comitetul de Stat pentru Arhive al Federaţiei Ruse. Profesorul Scurtu şi-a legat numele de acest succes. Să-l ascultăm.”

În intervenţia mea am subliniat semnificaţia înscrierii în document a angajamentului reciproc de restituire a documentelor aparţinând celeilalte ţări. Domnul Liviu Iurea m-a întrebat dacă putem spera la retrocedarea arhivelor noastre aflate în Rusia, la care eu am răspuns că  s-a deschis calea spre retrocedarea acelei părţi a tezaurului românesc transportat la Moscova în 1916-1917, care este reprezentată de arhive. Am folosit deliberat cuvintele tezaur şi Moscova, ştiind că ele au o puternică rezonanţă în conştiinţa românilor. Am subliniat că trebuie acţionat rapid în perioada imediat următoare, pentru ca prevederile acestui acord să fie transpuse în realitate.

Înainte de a ne despărţi, l-am invitat pe domnul Pihoia şi trei dintre colaboratorii săi să vină în România pentru a da consistenţă colaborării noastre.

În drum spre Ambasadă, domnul Sandru mi-a spus că este surprins de uşurinţa cu care Pihoia a acceptat introducerea articolului propus de noi, pentru că, după ştiinţa sa, textul acordului fusese aprobat de conducerea rusă.

23 aprilie – Revin la Bucureşti. Şoferul Cristi îmi spune că interviul meu s-a bucurat de o mare audienţă; s-a difuzat şi la televiziune şi a fost preluat de mai multe ziare şi că toată lumea este bucuroasă că am obţinut acordul ruşilor de a ne restitui tezaurul.

Acesta a fost principalul rezultat al vizitei. Din acest moment, 23 aprilie 1992, există un document oficial în care se consemna acordul părţii ruse de a ne înapoia documentele care fac parte din fondul arhivistic naţional al României.

Surse: Revista Clipa via Ziaristi Online

Foto: SECŢIA DE ŞTIINŢE ISTORICE ŞI ARHEOLOGIE – ACADEMIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA