O conferinţă a arhimandritului Scriban: “Avem datoria de a ne naşte din nou!”

de Tudor Cires

Cu exact un secol în urmă, la 4 aprilie 1913, sala cea mare a Ateneului Român era plină. Nu, nu era nici un concert, cu George Enescu sau Cella Delavrancea pe scenă! Motivul pentru care se adunase acel public pestriţ al Capitalei, compus din elite intelectuale, aristocraţi, slujbaşi prin ministere, studenţi şi târgoveţi cu o brumă de cultură, motivul – zic – era cu totul altul. Conferenţia Prea Cuvioşia Sa Arhimandritul Iuliu Scriban, directorul Seminarului Central din Capitală. Se apropia şi atunci (ca şi acum) Paştele şi bucureşteanul (parcă mai credincios ieri decât astăzi) s-a strâns de pe străzile răvăşite de ploaie sub cupola Ateneului, pentru a-l asculta pe părintele arhimandrit (unul dintre marii noştri cărturari, în epocă), vorbind despre “Rolul bisericii în viaţa noastră românească”.

Lăsând altora “grija schitului”, ca să parafrazăm versul unui poet, el a coborât în mijlocul mulţimii şi i-a împărtăşit din gândurile şi credinţa sa. Care era rolul bisericii, cu o sută de ani în urmă? “Rolul bisericii creştine e în primul rând afirmarea vieţii”, spunea el. “În dorinţa de a face să se afirme viaţa neamului românesc, noi, preoţii acestui neam, facem azi ceea ce au făcut profeţii Vechiului Testament: arătăm păcatele acestui neam şi-i spunem să se îndrepte, pornind pe calea care-l va duce la o viaţă sigură în viitor. Inima fiecărui individ e întotdeauna plină de el însuşi. Biserica intervine în această stare şi spune: Iubiţi-vă unii pe alţii. Viaţa e iubire; şi de nu vă veţi iubi, nu veţi trăi”.

Surprinzător, poate, pentru unii, astăzi – dar trebuie să vă reamintesc că Iuliu Scriban era un teolog multilateral, nepot al arhiereilor Neofit şi Filaret şi înrudit cu filologul August Scriban –, conferenţiarul face apel, în expunerea lui, la cugetările lui Hypolite Taine sau la îndemnurile filosofului Fichte, care clama redeşteptarea poporului german, după “pustiirea conştiinţei naţionale” ce urmase războaielor napoleonene.

Cel care, în 1941-1942 avea să fie superiorul “Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria” (cu sediul la Odessa), cerea românilor să se “trezească la viaţă prin deşteptarea conştiinţei obşteşti”. Iarăşi neobişnuit o să vi se pară şi următorul mesaj: “Precum vedeţi, ceea ce fac eu aici e propagandă pentru înarmarea naţională a poporului român. E firesc ca preoţimea să aibă azi atitudine, pentru că ea nu neagă din viaţă decât acea latură care se împotriveşte la vitalitatea desăvârşită a masei. Singurele realităţi care contează în viaţă sunt realităţile morale. Avem datoria de a ne naşte din nou!”, spune el, subliniind că dezideratul poporului român este acela al unităţii neamului românesc.

Nu, nu se prefigura pe atunci Unirea cea Mare din 1918 (sau poate că da, însă nu în coordonatele pe care istoria le-a “servit” neamului românesc). Dar eram la puţină vreme după ce se încheiase acel an al centenarului raptului Basarabiei, pe care România îl deplânsese de o parte a Prutului, iar Rusia îl sărbătorise de partea cealală. De peste munţi, veneau mereu veşti cu privire la lupta românilor ardeleni pentru drepturile lor. Goga fusese închis în vreo două rânduri pentru articolele sale, fusese închis, din pricina luptei sale pentru cauza românismului, şi părintele greco-catolic Vasile Lucaciu. Din Bucovina veneau, de asemenea, veşti despre situaţia dificilă a românilor care-şi afirmau românitatea. În plus, eram în primăvara anului 1913, Balcanii se pregăteau pentru noi bătălii, iar românii erau şi ei tot mai decişi să intre în luptă. În acest context, înţelegem de ce Arhimandritul Iuliu Scriban a ridicat sala în picioare şi a primit lungi ovaţii şi aplauze, încheindu-şi conferinţa cu următorul îndemn: “Biserica cere azi fiecărui român să trăiască prin suflet şi prin sacrificiu, pentru ajungerea la o perfectă unitate a neamului românesc”.

Sursa: Jurnalul National via Ziaristi Online

Fotografii, singur, cu o dedicatie catre prietenul sau Onisifor Ghibu si impreuna cu August Scriban si Parintele Antim Petrescu, viitor episcop al Ramnicului: Fototeca Ortodoxiei