VocaMilea în ţara imitaţiilor
de Grid Modorcea
Artista Ada Milea a ajuns să se alinte, are succes, dă bis-uri, se ia la întrecere cu Gellu Naum, Alexandru Bălănescu, dar şi cu Jay-Z şi mai ales cu VocaPeople.
Toate acestea le-am văzut în spectacolul-concert Insula, în care piesa suprarealistă a lui Gellu Naum este pusă pe muzică de Ada Milea, folosindu-se de o echipă de cântăreţi tineri, care o fac şi pe actorii. Poate chiar şi sunt actori, dacă spectacolul e pus sub sigla Teatrului Naţional din Cluj-Napoca. Ei sunt: Cătălin Herlo (Robinson), Miron Maxim (Vineri/Un beduin), Anca Hanu (Sirena), Adrian Cucu (Piratul), Ramona Dumitrean (Mary), Cristina Grosu (Iedu’ Coco), Irina Wintze, Adriana Băilescu, Romina Merei (Bunicile Selkirke), Silvius Iorga (Randolph Selkirke).
Dar trebuie spus că teatru nu există, adică nu există mişcare, o acţiune, un conflict, nici chiar personaje, totul e static şi se petrece ca în Umbrelele din Cherbourg, se reduce la efortul actanţilor de a cânta, de a-şi da replici pe note. Într-o parte a scenei stau Ada Milea, care zdrăngăne la o chitară, şi Cristian Rigman, la beţe/tobe, dar care o face şi pe Mabolo, regele canibalilor, călare pe o tricicletă.
Desigur, totul e pe bază umor, totul e făcut la băşcălie, cum montase odinioară Mihai Mănuţiu altă piesă de Gellu Naum, Exact în acelaşi timp, cu un decor asemănător şi mă refer în special la copacul magic.
Aşadar, vedem un curent major al artei, suprarealismul, tratat ca băşcălie, un concept neaoş. Triumfă deci băşcălia românească, dar restul, esenţialul, este o pastişă, o imitaţie în cheie proprie a muzicii afro-americane, dintr-un album ca Watch the Throne de Kanye West şi Jay-Z, iar ca manieră de spectacol e imitată copios trupa VocaPeople, care a şi evoluat la Bucureşti în paralel cu Festivalul Naţional de Teatru.
Un mare rol în această afacere imitatoare îl au cele trei bunici, care fac ca toţi dracii să ţină în priză sala, tinerimea, nebună după muzica Adei Milea, deşi partea originală se pierde în imitaţie. E şi o sirenă care se face că ne cântă la acordeon, iar textul este tratat în stil redundant, prin repetiţie, prin augmentare, ca să semene cu muzica rap, fiindcă tot există pe scenă un ied, care o face pe rapper-ul.
Nimeni nu e deranjat de această multitudine de influenţe, fiindcă România de azi este o ţară a imitaţiilor, dovadă că pe piaţă nu se află nici un album Watch the Throne, care a luat în acest an Premiul Grammy, dar în schimb este piratat copios, cum numai românii ştiu să facă!
Situaţia e tragică. Nu se cumpără nici un album străin, de ce? Fiindcă e piratat. Producătorii străini sunt speraţi de România, fiindcă vânzările aici sunt zero. Cunosc cazuri, nu insist. Ne dăm mari acasă cu muzica sau arta altora, fiindcă a intrat în sângele „revoluţionar” al românilor contemporani hoţia, pastişa, imitaţiunile, cum ar spune nenea Iancu.
Gândiţi-vă numai la emisiunea „Românii au talent”, o copie a celebrei America’s Got Talent, în care cântăreţii sau trupele care se prezintă imită en-gros tot ce străluceşte în America, în primul rând pe Lady Gaga. Să vezi o tripletă de başoldine, pe nişte picioroange gagaiste, încurajate de juriul bitmanic, în frunte cu unu’ Cheloo (born Chelu), e tot ce a produs comedia mai ridicol! Sau cine n-a văzut-o pe picioronge, perucheată şi manelizată pe Loredana, imitând-o întrutotul, fără ruşine, pe Lady Gaga, poate-poate i se va spune, măcar în familie, Lady Gaga de România! Dar ea nu e o Lady, e o Manealady!
Însă nimeni nu mai sesizează, nu mai are simţul ridicolului, asta place şi-i dau înainte! Dacă imitaţia aduce bogăţie, ce mai contează restul? Ba originalul este persiflat, bălăcărit, aruncat la coş, ca imitatorii să nu mai plătească drept de autor sau taxe de impozit! Plăteşte cineva, ţi-ai găsit?! Imitaţia e dată ca probă veritabilă. Nici nu-şi mai dau seama că sunt nişte papagali! Şi dă-i bătaie! Toţi participanţii la varii emisiuni îşi sparg bojocii numai pe englezeşte! Săraca engleză, nici curcile n-o mai înţeleg! Şi nu e deranjat nimeni, până şi săracul Benone chiuie pe americăneşte, fiindcă aşa e moda! Imitaţia a devenit o a doua natură a românilor, a artiştilor, mai ales a divelor! Realitatea a fost înlocuită cu imitaţia ei, o imitaţie pe toate fronturile, muzicale sau politice.
Însuşi teatrul, minunatul teatru al lui Gellu Naum, este o imitaţie. El pleacă de la cunoscutul roman al lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, copiază câteva personaje şi un fir al acţiunii, pe care le exploatează în spirit suprarealist, accentuând ideea singurătăţii eroului, a lui Robinson, a omului.
Imităm tot, aşa cum am imitat la fel de copios şi mişcarea lui André Breton, deşi ea se trage din dadaismul lui Tristan Tzara şi a avut reprezentanţi de frunte în românii Victor Brauner şi Jacques Hérold, aflaţi acum în vogă la Paris şi New York.
Ada Milea încă n-a ajuns pe acolo, dar ar putea, fiindcă e talentată, numai că trebuie să se rupă de veşnicele concesii făcute imitaţiei, în care intră în primul rând muzica-manifest, muzica străzii, aşa cum s-a impus ea în anii post-decembrişti, când se cultiva textul acompaniat la chitară, un pionier fiind Cristian Paţurcă, cu „Imnul golanilor”. Un trubadur şi o trubaduriţă.
Desigur, Ada a evoluat, a jucat teatru profesionist, ea e actriţă, a expodat şi în rol de mămăligă, a fost sufletul multor spectacole şi era firesc să ajungă aici, la propriul spectacol. Lipseşte însă regia. E doar asistentul: Andreea Iacob. Un capitol la care scenografia lui Valentin Codoiu nu putea face mai mult. E de apreciat design-ul lui Paul Mureşan. Oricum, un spectacol de văzut, fiindcă nu e de ascultat. Muzica nu există decât în funcţie de ce se vede.
Să fim însă îngăduitori cu tinerii. Ei sunt în stare de minuni. Şi am să le sugerez una. În spectacolul lor nu se exploatează pe măsura realităţii ideea canibalică. Probabil Ada Milea nu a conştientizat că românii trăiesc într-o societate de canibali. Adică s-a ajuns la ceea ce Iuliu Maniu nu bănuia. Când, la procesul lui Antonescu, a fost admonestat de ce a dat la sfârşit mâna cu condamnatul, Maniu a spus: „Eu şi Mareşanul Antonescu am fost adversari, nu canibali”. Încă nu s-a făcut un spectacol pe această idee, iar FNT nu s-a ridicat deasupra imitaţiilor, în care a triumfat Silviu Purcărete cu pastişa universală care a avut drept pretext Călătoriiile lui Guliver.
Foto: Catchy
Cititi si: Grid Modorcea: Purcăreala lui Purcărete. Infantilisme cu femei gravide care nasc tărâţe. VIDEO
