Se spune cu pertinenţă că Imperiul Roman nu ar fi rezistat dacă nu ar fi beneficiat de serviciile a 50.000 de agenţi secreţi, care transmiteau la centru informaţii din toate cotloanele acelei vaste întinderi, populate cu un cocteil de naţii. Ca ţară, nu poţi vieţui fără aportul serviciilor secrete, mai ales în actualul context mondial, când confruntările iau forme mult mai perverse şi mai periculoase decât războiul direct. Problema României – ţară care se remarcă pe plan internaţional mai mult prin puşcăriile secrete ale altor neamuri, decât printr-un turism obişnuit – nu stă în existenţa logică a acestor servicii, ci în modul cum sunt selectaţi agenţii respectivi.
Mihai-Răzvan Ungureanu, de exemplu, este un consacrat istoric, un om fin, dar nu mai mult decât un şoarece de bibliotecă. El este foarte potrivit catedrei universitare de unde provine, dar ce experienţă de viaţă, ce abilităţi de psiholog poate avea el, ca să fie recomandat şi propulsat în funcţia de şef al spionajului românesc? Şi-apoi, nu-mi amintesc să fi protestat când diplomaţia noastră a fost umplută de personaje ca Mioara Mantale ori Liviu Popa – ambii consuli în oraşe europene de vest – ştiut fiind că, în mod firesc, aceştia au dublă misiune, nu doar aceea scrisă în cartea de muncă. Le-a măsurat inteligenţa şi patriotismul sau a închis fericit ochii, bucuros că poate strecura, în contrapartidă, numirea consulară la Chicago a lui Lucian Leuştean, istoric şi el, coleg de catedră, vecin şi prieten din copilărie cu domnia sa?
Lucruri urâte, perfect româneşti. Unul dintre marii lucrători ai unui serviciu secret naţional de bază este omul care, de la autoritatea celei mai titrate universităţi româneşti, conduce formarea tinerilor jurnalişti ai ţării. Individul nu are nici o pregătire în domeniu, nu a scris în viaţa lui nici un rând la gazetă, dar asta nu-l împiedică să adopte figuri de mentor.
Să ne mai mire că avem presa pe care o avem? Este ca şi cum un impotent ar da lecţii de apropiere fizică între sexe.
