Când omul s-a ridicat în două picioare a mai făcut un pas către Dumnezeu şi i-au rămas mâinile pentru împreunare în rugăciune.
Ridicarea cu un cap mai sus de orizont i-a deschis omului o poartă către cer, dar a rămas cu picioarele pironite în pământ.
Verticalitatea e înălţare prin moarte înţeleasă, inima omului aflându-se la mijlocul crucii formate de linia pământului, orizontală, şi linia cerului, verticală. De aceea inima e locul unde Dumnezeu trăieşte în om, iar omul trăieşte prin Dumnezeu. Este echilibru al fiinţei.
Mişcarea nehotărâtă a nebunului în faţă, în spate, în stânga, în dreapta este căutare de Dumnezeu pe drumul crucii, sufletul lui aflându-se la răscruce.
“L-ul” întors al rugăciunii în genunchi este înţelegerea trupului în relaţia cu Dumnezeu, dând pământului parte din picioare şi cerului mintea şi inima, iar culcatul la pământ al credincioşilor din faţa bisericii nu poate însemna decât recunoaşterea păcatelor în orizontul pământului şi iertarea lor de către Dumnezeu prin revenire la verticalitate.
Ce să mai vorbim de culcatul fiecărui om de peste noapte, şi răsucirea lui în căutarea locului sau despre odihna omului de peste zi în cercul de sprijin al celor 3 sau 4 picioare ale scaunului sau pe butu-rugă? Şi ce am putea zice despre popoarele migratoare, barbare sau mai bine despre statornicia ţăranului român în vatra satului aflată în vârful muntelui, în stânga, în dreapta sau la poalele lui? Nu pleacă de acolo nici mort.
Cu inima omul duce crucea cu el şi doar aşa poate petrece orice răscruce, alegerea drumului, oricare ar fi, făcându-se înainte de a călca prin răscruce. În felul ăsta drumul omului devine calea cerului: precum în cer aşa şi pe pământ.
Iar rugăciunea e asta:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
Foto: Cristina Nichitus Roncea / Precum-in-cer.ro
