Unde sunt şcolile de altădată?

Editorial de Virgiliu Gheorghe

N-am putea spune că înainte de 1990 sistemul de învăţământ ar fi fost aşa cum trebuie; mai întâi pentru că era în esenţă ateu, apoi pentru că insista prea mult pe memorizare, cantitate şi specializare. Dar, totuşi, aşa cum era, românii luau aproape an de an primele locuri la olimpiadele internaţionale de matematică, fizică, biologie sau chimie. Şi nu era vorba numai despre cei care făceau performanţă. Elevii români, chiar şi cei de nivel mediu, îi depăşeau pe cei din Occident de aceeaşi vârstă cu ei. Îmi amintesc că între anii 1980 şi 1986 am avut câţiva colegi care au emigrat cu familia în Statele Unite. Deşi nu excelau la şcoală în România, acolo au fost trecuţi într-o clasă superioară vârstei. Dar, şi în aceste condiţii, erau mai buni decât colegii lor.
La doi ani însă după 1990, aflam din ziarele româneşti că, surprinzător, în clasamentele internaţionale, România era cotată undeva pe la locul 170 în privinţa nivelului de învăţământ. Ne depăşeau şi ţări din Asia, nu mai vorbim de cele occidentale! Atunci nu ştiam prea bine ce înseamnă manipularea. Doar ne miram şi ne gândeam, cu uimire, cum ar trebui să arate un învăţământ performant, dacă noi şi cu cel actual obţineam performanţe dintre cele mai bune la olimpiadele internaţionale – nu vorbim de faptul că majoritatea celor 169 de ţări care ne-o luaseră înainte, în general, nu ajungeau nici măcar să participe la faza finală a acestor concursuri…
În aceeaşi perioadă, eram la fel de surprinşi să aflăm că industria şi agricultura, cu care Ceauşescu reuşise recordul de a ne aduce în situaţia unică de a nu mai avea nici o datorie, erau de fapt nişte găuri negre ale economiei naţionale. Straniu, adică o economie formată numai din găuri negre supravieţuise şi exportase zeci de ani, în lumea întreagă, de la maşini agricole şi instalaţii petrolifere până la locomotive şi arme de tot felul… Însă lucrurile se înscriau în aceeaşi linie generală, de aruncare la coşul de gunoi a „moştenirilor trecutului” şi de reaşezare pe baze noi, moderne, europene.
Aşa că, pentru că tot era considerat învăţământul românesc atât de puţin performant, s-a început reforma. Oricum era obligatorie, căci numai aşa se angajau F.M.I.-ul şi celelalte Forumuri Europene să ne împrumute şi să ne ajute. Şi, într-adevăr, în ultimii 20 de ani, învăţământul românesc a fost reformat neîncetat, deşi nu există nici măcar un studiu desfăşurat de către Ministerul care-l gestionează prin care să se fi demonstrat necesitatea unei măsuri sau a alteia. Slavă Domnului că reformarea învăţământului nu s-a desfăşurat în acelaşi ritm cu reforma din agricultură! Asta pentru că pe porci poţi să-i laşi să moară sau să-i tai, după cum s-a şi întâmplat în cazul lichidării marilor combinate de carne româneşti, dar cu oamenii e mai greu… Şi totuşi, prin sistemul noilor manuale alternative, al noilor sisteme de notare sau printr-o reformare continuă sub semnul principiului „schimbarea oricum va aduce ceva nou”, s-a reuşit să se dea peste cap întregul proces educativ!
Rezultatul final? După bacalaureatul din vara aceasta, procentul de promovabilitate la nivel naţional este de 44,47%; în peste 20 de licee din ţară, nici un elev nu a promovat examenul de bacalaureat; la nivel naţional s-au înregistrat doar 60 de medii de 10; 661 de elevi au fost daţi afară din examen;în unele judeţe au promovat examenul sub 20% dintre elevi – şi lista recordurilor negative poate continua…
Subiectul a devenit unul de interes pentru mass-media, care a început vânătoarea de vinovaţi. Talk-show-uri, interviuri, explicaţii dintre cele mai complicate. A apărut chiar şi versiunea că, de fapt, problema este tocmai lipsa de consecvenţă în reformă! Exact aceleaşi reţete ca în industrie şi agricultură…
Până la urmă, ţapi ispăşitori au fost găsiţi copiii. Chipurile, s-au obişnuit cu distracţia şi nu mai vor să înveţe! Au început chiar să fie batjocoriţi de unii şi de alţii, chiar şi d către Ministerul Învăţământului, prin eprezentanţii săi. Aceasta, în ciuda faptului că nimeni nu s-a ostenit să facă un studiu competent asupra cauzelor dezastrului din educaţia românească a ultimelor două decenii.
Doar nu copiii au fost cei care au condus reforma învăţământului şi nu pot fi învinovăţiţi nici de crearea climatului extrem de nociv din societatea românească…
Fiindcă, într-adevăr, eşecul copiilor de astăzi este cauzat nu numai de un sistem de învăţământ defectuos, ci şi de mediul familial şi social în care trebuie să trăiască.
Într-un număr suficient de mare de studii s-a arătat faptul că principalele probleme psihologice ale copiilor zilelor noastre survin în contextul lipsei de afecţiune şi de prezenţă a părinţilor, care fie sunt plecaţi la muncă în străinătate, fie sunt prinşi cu serviciul de dimineaţa până seara. Şi vorbim de un context, să-i spunem, relativ fericit, căci în tot mai multe cazuri unul dintre părinţi îşi abandonează cu totul familia, hotărât fiind să-şi „refacă viaţa” cu o altă persoană. Lipsa de afectivitate şi de îngrijire atentă îl determină însă pe copil să se retragă în sine, să devină tot mai agitat, nervos şi chiar deprimat. Apar astfel problemele de atenţie şi lipsa de concentrare. Foarte probabil că o mare parte dintre tinerii care au eşuat la bacalaureatul de anul acesta fac parte dintre acei copii care s-au refugiat în faţa televizorului şi a Internetului, dintr-o lipsă cronică a afecţiunii şi îngrijirii parentale.
Dar nu-i vorba aici numai despre o suferinţă sufletească. Cercetări mai noi demonstrează că lipsa de îngrijire asociată cu un mediu agresiv (vezi jocurile pe calculator sau desenele animate cu violenţă) produce grave atrofii corticale – cu alte cuvinte, nici creierul nu-i mai ajută…
O altă problemă de care ar trebui să se ţină seama într-o analiză a incapacităţii de învăţare a multora dintre tinerii de astăzi este rătăcirea acestora în jungla lumii televizorului, a jocurilor pe calculator, a Internetului în general.
Miile de ore petrecute de copii în compania personajelor virtuale (99% dintre ele foarte agresive) au contribuit, desigur, la haosul şi confuzia care-i stăpâneşte pe tinerii de astăzi. Adevăraţii lor educatori sunt eroii de telenovelă, VIP-urile a căror viaţă li se oferă drept model sau strategiile de luptă şi supravieţuire din tot felul de jocuri video. Comunicarea pe Internet le afectează capacitatea de a scrie şi citi, dar şi de-a comunica firesc cu alţi tineri de vârsta lor.
Duhul lumii virtuale nu are nimic în comun cu nici un fel de etică a unei societăţi normale.
Munca e privită ca o corvoadă, iar distracţia ca singurul mod acceptabil de a-ţi petrece viaţa. Nu mai vorbim de invazia pornografiei; aceasta, în cârdăşie cu Internetul, cucereşte tot mai mult teren în mintea şi sufletul tinerilor de pretutindeni. Există deja o mulţime de studii care demonstrează că scăderea vizibilă a performanţelor şcolare ale băieţilor faţă de cele ale fetelor (lucru constatat şi la examenele de bacalaureat de anul acesta) îşi are una dintre cauze în consumul de pornografie, care la băieţi este în cantitate mult mai mare.
Ei bine, Ministerul Învăţământului îi condamnă pe copii, în loc să-i avertizeze pe părinţi asupra pericolului pe care-l reprezintă calculatorul pentru sănătatea mentală – ba, mai mult, a avut grijă să transforme, de-a lungul timpului, calculatorul în cel mai bun prieten al copiilor de ieri şi tinerilor de astăzi! Acesta a fost unul dintre obiectivele în care Ministerul şi Guvernul, indiferent de culoarea politică, au investit cel mai mult. De la dotarea claselor (de la grădiniţă până la liceu) cu televizor şi calculator, până la subvenţionarea programului „Un laptop pentru fiecare copil”, România a investit într-un mijloc care-ar putea fi una din explicaţiile majore ale eşecului şcolar al elevilor, după cum demonstrează studiul lui Cristian Pop-Eleches profesor asociat la Universitatea Columbia din Statele Unite.
Profesorii înşişi şi-au adus în multe cazuri contribuţia la rătăcirea copiilor în lumea virtuală, atunci când şi-au abandonat menirea de dascăli şi educatori şi le-au solicitat copiilor să recurgă la Internet, atât pentru a-şi obţine materialul didactic, cât şi pentru a-şi face temele…
După cum ziceam, în dezbaterea privind dezastrul educaţiei şcolare din România s-a implicat foarte activ şi mass-media. Ceea ce nu s-a luat însă în discuţie este faptul că mass-media însăşi este unul din principalii vinovaţi pentru promovarea unui duh complet contrar unei educaţii sănătoase: banul şi hoţia ca formule ale succesului, şi nicidecum educaţia, munca şi şcoala; bârfa ca facultate critică şi destrăbălarea ca valoare morală etc.
Analiza procesului de reformare – sau, mai corect spus, de desfigurare – a învăţământului românesc ar trebui să aibă în vedere şi analiza cazurilor care contrazic aşteptările avute în contextul confuziei şi haosului ce domnesc în societatea românească actuală.
Totuşi, există încă mulţi copii români care câştigă premii la olimpiadele internaţionale, care ocupă un loc de frunte în marile universităţi din America şi Europa şi posturi dintre cele mai bine plătite în Occident. Oare cum au crescut aceşti copii? Majoritatea fac parte din familii în care educaţia copilului nu a fost lăsată la întâmplare, pe mâna unor sisteme impersonale şi corupte.
Părinţii lor nu s-au îngrijit să le cumpere ultimul tip de iPhone, laptop şi haine „de firmă”, ci să le citească cât mai mult încă din primii ani de viaţă, să-i ţină departe de anti-modelele de la televizor; să-i îndrume să studieze un instrument muzical, nu să asculte manele sau alte genuri muzicale cu efecte negative asupra minţii lor; să-i înveţe câteva limbi străine, nu să-i lase să repete cuvinte murdare din limba engleză; să-i ajute să aibă un contact cât mai strâns cu natura, nu să se uite la „Animal Planet”; să-i înscrie la un sport, nu să vadă meciuri la televizor. Cu alte cuvinte, educaţia acestor copii a început de foarte devreme, urmând mai mult preceptele unei educaţii tradiţionale, sub autoritatea părinţilor, primind afectivitate din belşug şi libertate pe măsura discernământului.
Desigur, aceşti părinţi şi-au petrecut ei înşişi mai puţin timp în faţa televizorului, luându-şi foarte în serios rolul de părinţi şi de educatori. Ei au înţeles că petrecerea a mai mult timp împreună cu copiii, atrăgându-i în diferite activităţi, îi va ajuta pe cei mici să nu-şi petreacă viaţa hipnotizaţi în faţa televizorului şi calculatorului, să fie mai stăpâni pe deciziile şi motivaţiile personale şi mai puţin atraşi de anturajele bolnave, erotism, băutură şi drog.
Cu siguranţă, într-un editorial nu se poate spune totul despre educaţie, motiv pentru care vă făgăduim că vom acorda mai mult spaţiu acestei teme în paginile revistei noastre.
Dar, dincolo de o ştiinţă sau artă pe care trebuie încet-încet să o reînvăţăm – aceea de a fi părinţi! –, cel mai important lucru este să conştientizăm că educaţia copiilor noştri este un lucru mult prea important pentru a-l lăsa în totalitate pe seama unor instituţii. Reuşita depinde de dragostea şi jertfelnicia părinţilor, de o anumită solidaritate comunitară în jurul unor valori şi, poate mai mult decât orice, de-o credinţă vie şi lucrătoare în Dumnezeu. Căci, până la urmă, în haosul care domneşte astăzi, mila lui Dumnezeu este cea mai bună garanţie atât a înţelegerii şi dragostei din familie, cât şi a unei ocrotiri fără de care nu este uşor să ieşim la liman în vremurile noastre.

Virgiliu Gheorghe
FamiliaOrtodoxa.Ro

Nr 9 (32) Septembrie 2011
Tema: Scoala