N. CEAUŞESCU – PE URMELE LUI PETRU GROZA?
de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu
Vezi si Petru Groza a fost antisemit? Stenograme Strict Secrete (I)
Dr. Petru Groza, după cum se poate constata, a respins acuzaţiile unor foşti legionari, unii strecuraţi în rândurile comuniştilor, precum „faimosul bandit” Duduia (?!), pe care nu am reuşit să-l identificăm. Nu a neglijat nici faptul că până atunci, până în vara anului 1949, SUA şi Marea Britanie făcuseră în România „diverse experienţe”. Fapt extrem de important, textul dactilografiat al întrevederii Groza-Bodnăraş (însumând 12 pagini), înregistrat la Cancelaria CC al PMR sub nr. 246/1949, a fost examinat de Gh. Gheorghiu-Dej însuşi (*). Acesta a subliniat cu roşu primele şapte pagini aproape integral, după cum şi antepenultimul paragraf. Premierul în funcţie nu şi-a ascuns nemulţumirea în privinţa dominaţiei elementelor alogene (evrei şi unguri, în primul rând) în aparatul de partid şi de stat[1]. El considera că era în discuţie „un joc” al Washingtonului şi al Londrei: „Pentru mine, un lucru este clar: americanii şi englezii au făcut în România diverse experienţe, au jucat pe diferite cărţi, au jucat pe cartea Maniu şi n-au reuşit, au jucat pe cartea bandelor de spioni şi sabotori reacţionari, tot peste mână, au jucat pe cartea legionarilor şi n-au reuşit; au jucat pe cartea greco-catolicilor – partidul a dejucat admirabil această manevră şi a câştigat poziţii noi; acum joacă pe cartea ungurilor catolici, nu vor reuşi. Ei au însă o carte pe care se poate juca cu mult succes, este cartea sioniştilor, cartea evreilor…” Vom consemna că Dej[2] a subliniat cu creionul roşu această declaraţie a dr. Petru Groza, marcând pe margine cu trei bare (toate – roşii!) această concluzie a premierului: „Eu cred că dacă Stalin ar cunoaşte această situaţie – şi m-am gândit într-o zi să mă adresez lui – v-ar bate serios cu varga la spate”.
Era evident că „bătaia cu vergile”, dacă ar fi fost să survină din partea lui Stalin, viza întreaga conducere comunistă de la Bucureşti… Ea n-a venit în chip direct, dar este sigur că Groza aflase multe lucruri sigure[3] despre îndemnurile deschise adresate de Stalin lui Gheorghiu-Dej în privinţa Anei Pauker şi a altor cominternişti evrei strecuraţi de Kremlin în fotoliile ministeriale şi de partid de la Bucureşti după „Marea Eliberare” de la 23 august 1944.
În ceea ce-l priveşte pe N. Ceauşescu, acesta, în stadiul examinat al problemei, mai precis având în vedere că în 1949-1950 ascensionase de-abia primele trepte ale puterii comuniste, nu putea întreprinde vreo acţiune decisivă în cazurile Ana Pauker, Vasile Luca sau ale altor cominternişti notorii. Totuşi, prin 1952, în preajma debarcării „grupării deviaţioniste” Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu, la o reuniune a conducerii de partid N. Ceauşescu se va desolidariza de „tarabagii” fracţioniştilor, ceea ce l-a determinat pe comentatorul politic să consemneze fără reticenţă[4]: „Atunci, probabil, s-a pus şi primă semnătură pe actul de condamnare la moarte a lui Nicolae Ceauşescu[5], pe care îl va impune definitiv fiul tejghetarului Bruckner, de pe Lipscani” .
[1] Relativ la aceste aspecte, vezi Eugen Florescu, Bestia Brucan, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Planeta, 1996, p. 15 şi urm.
[2] La rândul lui, liderul comunist avea îndoielile sale în privinţa dr. P. Groza, declarându-i într-un rând lui Miron Constantinescu că „dânsul se lasă influenţat de cercuri ale moşierimii şi burgheziei din Ardeal şi … este purtătorul de cuvânt în conducerea de stat a acestora” (cf. Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, I, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 180).
[3] De altfel, în noaptea de 4-5 septembrie 1945, dr. P. Groza fusese primit excelent de I. V. Stalin, căruia i-a ridicat problema „scoaterii” Anei Pauker şi a lui Vasile Luca din partid şi guvern, ceea ce „Ţarul roşu” n-a respins, dimpotrivă a replicat: „ … Şi ce te împiedică, izgoneşte-i!” (Gh. Buzatu, Europa în balanţa forţelor, III, p. 345-346). În notele sale, apărute în anii de referinţă, dr. P. Groza avea să pretindă că se înţelesese perfect cu I. V. Stalin în privinţa „tuturor problemelor româneşti” (Dr. Petru Groza, Reconstrucţia României. Discursuri politice, conferinţe şi interview-uri. 1944-1946, Bucureşti, Tip. „Viaţa Literară”, 1946).
[4] Eugen Florescu, Bestia Brucan, p. 16. Deşi, în 1957-1958, când la nivelul conducerii partidului s-a dezbătut regimul rezervat Anei Pauker după 1953, N. Ceauşescu – potrivit relatării lui Miron Constantinescu – n-a fost de acord cu măsurile speciale preconizate de Gheorghiu-Dej (Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. I, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 183).
[5] Referire la faptul că, la 24 decembrie 1989, Silviu Brucan s-a impus drept principalul instigator şi semnatar al actului de condamnare la moarte a soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu.
