de Ilarion Tiu
La 28 martie 1948, românii au fost chemaţi să-şi desemneze deputaţii în MAN. Primele legi votate au fost Constituţia şi naţionalizarea. După Congresul I al PMR, comuniştii au dizolvat Adunarea Deputaţilor. Majoritatea parlamentarilor opoziţiei erau în puşcărie sau căzuţi în dizgraţia noului regim.
În februarie şi martie 1948, Nicolae Ceauşescu a fost, din nou, în campanie electorală. La 25 februarie, imediat după încheierea lucrărilor Congresului I al Partidului Muncitoresc Român, Adunarea Deputaţilor s-a autodizolvat. Desigur, decizia a fost luată în şedinţa Guvernului, iar parlamentarii nu au îndeplinit decât o formalitate. S-au stabilit alegeri pentru 28 martie 1948. Prima şedinţă a noului Parlament, redenumit Marea Adunare Naţională, era programată pentru 6 aprilie.
Ceauşescu, trimis încă o dată la Olt
Ca şi la alegerile din 1946, comuniştii nu au candidat singuri, ci în alianţă cu alte „grupări democratice”. De această dată, „umbrela” electorală s-a numit Frontul Democrat Popular (FDP). Listele au fost depuse la 5 martie 1948 cu mare fast. În faţa tribunalelor din reşedinţele de judeţ au fost organizate manifestaţii populare. S-au jucat hore, fanfarele au intonat Internaţionala, iar „oamenii muncii” şi-au aclamat candidaţii.
Nicolae Ceauşescu a fost trimis de Partid din nou la Slatina. Nici de această dată nu s-a aflat în fruntea listei. Era al doilea, după Eduard Mirto, fostul ministru ţărănist al Comunicaţiilor din timpul grevei de la Griviţa, din 1933. Acum se convertise la comunişti. Printre colegii de listă ai lui Ceauşescu se regăsea şi Florea Oală, care-l însoţise şi în campania electorală din 1946. Oală era membru al Frontului Plugarilor, iar biografia oficială susţinea că, deşi copil fiind atunci, se răsculase împotriva „ciocoilor” la 1907.
Spre deosebire de toamna anului 1946, Ceauşescu a avut o campanie electorală fără incidente. Cu doi ani în urmă, numele său fusese implicat într-o crimă politică, la Slatina, în ziua alegerilor. Cu 95,4% din voturi, Frontul Democrat Popular a obţinut toate cele cinci locuri repartizate judeţului Olt în MAN (la nivel naţional, FDP a obţinut 90,8% din sufragii). Aşadar, Nicolae Ceauşescu şi-a însuşit un nou mandat de deputat.
Constituţie stalinistă pentru România
Marea Adunare Naţională aleasă la 28 martie 1948 avea rolul şi de adunare constituantă. La 30 decembrie 1947, pe lângă abolirea monarhiei, s-a renunţat şi la Constituţia din 1923. Comuniştii au iniţiat imediat dezbaterile asupra noii legi fundamentale. Bineînţeles, modelul era Constituţia URSS din 1936, elaborată de A.I. Vâşinski, unul dintre artizanii sovietizării României. Proiectul a fost discutat mai întâi în cadrul Consiliului Naţional al FDP. Forma finală a fost citită oficial de Vasile Luca, în seara de 5 martie 1948.
Noua Constituţie a intrat în dezbaterea MAN imediat după şedinţa inaugurală. Între 8 şi 13 aprilie au avut loc „dezbateri” pe marginea legii fundamentale. Nu s-a schimbat nimic esenţial, iar la 13 aprilie deputaţii au dat ţării o nouă Constituţie. După numărarea voturilor (a fost unanimitate!), Marea Adunare Naţională s-a ridicat în picioare, aplaudând frenetic. Printre cei 401 FDP-işi, Nicolae Ceauşescu aproba la rându-i actul care permitea legal sovietizarea României.
Fără capitalişti!
În dimineaţa de 11 iunie 1948 (centenarul Revoluţiei de la 1848), Nicolae Ceauşescu a fost din nou convocat în sala de şedinţe de la Palatul Patriarhiei. Marea Adunare Naţională avea de adoptat o lege importantă pentru instaurarea comunismului – naţionalizarea industriei. Ca şi în cazul Constituţiei, votul a fost unanim şi urmat de ropote de aplauze.
Deputaţii nu aveau de îndeplinit decât o formalitate. Oricum, cuvântul lor era inexistent, deoarece MAN era un simplu for de ratificare a deciziilor Partidului. Naţionalizarea a fost decisă în şedinţele Biroului Politic al PMR. „Tovii” hotărâseră ca „opoziţia burghezo-moşierească” să fie definitiv combătută prin confiscarea industriei. Discuţiile din Biroul Politic au avut loc în lunile mai-iunie 1948, fără ca intenţiile „să răsufle” în afara grupului de decizie. Ca să evite panica printre „capitalişti”.
„Nu putem aştepta veşnic să avem poziţii politice şi capitaliştii (să aibă, n.r.) poziţii economice, pentru că această poziţie devine insuportabilă, justifica Vasile Luca necesitatea legii. Trebuie şi va fi lichidată («clasa» capitaliştilor, n.r.), fiindcă acest raport este nepotrivit. Ar fi numai iluzoriu să credem că noi conducem în astfel de condiţii, dacă punem problema că trebuie să mergem pe drumul construirii socialismului”, susţinea Luca.
Legiferarea şi aplicarea naţionalizării au fost „opera” exclusivă a unui grup restrâns. Proiectul a fost discutat de Biroul Politic al PMR, fiind prezentat spre ratificare Plenarei a II-a a Comitetului Central, din 9-10 iunie 1948. La nivel local, organizaţiile judeţene deja primiseră dispoziţii să întocmească liste cu întreprinderile naţionalizabile. În acest demers, un rol important l-au avut sindicatele afiliate Confederaţiei Generale a Muncii (condusă de Gheorghe Apostol). Acestea au oferit date despre activitatea fabricilor, numărul de angajaţi şi potenţialul economic.
Totodată, organizaţiile judeţene ale PMR au pregătit şi un aparat administrativ paralel pentru întreprinderile naţionalizate. La data citirii legii în Marea Adunare Naţională, fiecare fabrică avea un nou director, desemnat dintre muncitorii care gravitau pe lângă „judeţeana de partid”. Naţionalizarea se făcuse înaintea legii!
ECONOMIE DE STAT
Naţionalizarea industriei a fost pregătită în amănunt de regim, înainte ca Partidul Comunist să preia controlul total al puterii, prin îndepărtarea Regelui.
Astfel, la 15 octombrie 1947, a avut loc recensământul întreprinderilor industriale din întreaga ţară. Au fost înregistrate 36.729 de unităţi, dintre care numai 1.186 erau de stat. În baza acestor evidenţe, specialiştii Guvernului au pregătit o operaţiune amplă de naţionalizare, incluzând în lege toate ramurile economiei, cu specificarea în anexe a întreprinderilor naţionalizabile imediat. „Pe teren”, listele se aflau deja la dispoziţia organizaţiilor judeţene, care executau planul simultan cu difuzarea lui, începând cu 11 iunie 1948.
În articolul 1 al legii se prevedea: „Se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiile industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii”. Erau nominalizate ulterior tipurile de industrii naţionalizate, de la cea siderurgică la cea a lemnului şi a producerii de bomboane.
Întreprinderile naţionalizate intrau în administrarea ministerelor de profil. Prin lege, acestea urmau să numească în cel mai scurt timp noi directori şi consilii de administraţie. În realitate, aparatul administrativ fusese deja pregătit şi numit de partid şi acţiona pe teren încă din 11 iunie 1948. Proprietarii urmau „să fie despăgubiţi” prin intermediul unei instituţii special create: „Fondul Industriei Naţionalizate”, care funcţiona pe lângă Ministerul de Finanţe. Din despăgubiri se scădeau datoriile fabricilor, a căror valoare urma a fi stabilită de comisii special numite de Ministerul Justiţiei. Datoriile erau destul de mari, atât din pricina perioadei postrăzboi, cât şi a cotelor pentru plata datoriilor către URSS. Aşadar, problema despăgubirilor s-a dovedit simplă pentru stat.
Pentru a evita complicaţiile, legea menţiona sancţiuni aspre pentru patronii care se opuneau aplicării naţionalizării (pedepse cu închisoarea între 5 şi 10 ani plus confiscarea averii).
„CĂLĂUL” DE LA GRIVIŢA, COLEGUL LUI CEAUŞESCU
În campania electorală din martie 1948, Nicolae Ceauşescu a mers braţ la braţ în judeţul Olt cu Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor în timpul grevei de la Griviţa. Mirto trecuse de partea comuniştilor după război, asemenea altor personalităţi care deţinuseră funcţii de răspundere în perioada interbelică şi luaseră decizii contra comuniştilor. Spre exemplu, Mihail Ralea, ministru al Muncii în timpul regimului dictatorial al lui Carol al II-lea, era acum „tovarăş de drum” al noilor guvernanţi. Ralea desfiinţase sindicatele şi organizase manifestaţia proregală de la 1 Mai 1939.
În februarie 1933, Eduard Mirto primise mai multe petiţii de la sindicaliştii Atelierelor CFR Griviţa. Muncitorii solicitau să li se recunoască dreptul la grevă, ca reacţie la abuzurile administraţiei. Reprezentanţii Guvernului nu au recunoscut însă protestul. Însuşi ministrul Mirto considera că greviştii aveau revendicări politice, în condiţiile în care Executivul le satisfăcuse unele doleanţe de natură economică: acordarea unui salariu minim de 4.000 de lei şi reintroducerea alocaţiei de chirie. Întrucât conflictul de muncă escalada, Mirto a continuat să ţină partea „exploatatorilor”.
În preajma zilei de 16 februarie, ministrul, de comun acord cu directorul CFR, Cezar Mereuţă, a dispus închiderea Atelierelor CFR Griviţa. După evenimentele tragice soldate cu morţi şi răniţi, Eduard Mirto a participat la represiunea contra capilor grevei. Atelierele au fost închise, iar muncitorii au fost primiţi înapoi la lucru numai dacă semnau o declaraţie prin care se angajau că nu aveau simpatii comuniste. Peste ani, Mirto însuşi s-a trezit cu simpatii comuniste!
[Citeşte articolul la Ilarion Tiu si în Adevărul]
