ASPECTE. Un deputat de la Moscova zice că Mama Rusia e tatăl României

de Corneliu Vlad

Ceea ce prevăzusem în glumă cu câteva săptămâni în urmă, când s-a prezentat la Fundaţia Europeană Titulescu cartea mea “Rusia, după URSS”, se adevereşte, din păcate. Spuneam atunci că tot îmbrâncind disputele ruso-române pe tărâmul istoriei, de parcă altceva mai folositor n-am avea de vorbit unii cu alţii, se va ajunge până la absurd, cât mai departe în timp, până la începutul istoriei noastre comune (vrem-nu vrem), până la începutul istoriei noastre. Ei, uite că s-a ajuns şi aici. Şi isprava nu a făcut-o vreun epigon de-al sinistrului pseudoistoric Roller, cel din vremea stalinismului la apogeu, ci un demnitar rus cât se poate de onorabil – parlamentar, universitar, ziarist, membru în felurite comitete, fruntaş în partidul lui Vladimir Putin, observator şi comentator constant al realităţilor din România şi R. Moldova, ba chiar şi exeget aproape abonat pe istoria celor două state cu graniţa pe Prut. Domnul Serghei Markov realizează performanţa de a împinge lucrurile până la origini şi afirmă că Moldova, în urmă cu sute de ani şi România în 1877 îşi datorează existenţa şi independenţa Rusiei. Cu alte şi cu late cuvinte, fără Rusia n-ar fi existat nici Moldova, nici România.

Parţial, adevărat. Adică, să fim recunoscători – atât cât trebuie – Rusiei eterne şi să convenim că adevăr în aceste spuse există. Nu trebuie să fim orbi la evidenţe ale istoriei, dar a le absolutiza şi a face vorbire tranşant, tăios, ba, chiar mai mult, pe un ton superior şi ofensator, e cel puţin regretabil. Putem lua ca un fapt necuviincios şi apelul public făcut la un moment dat de deputatul rus mai marilor din UE de a urechia România pentru cum îşi gestionează ea relaţiile cu Rusia. Să vorbeşti aşa despre un stat despre care susţii, totuşi, că vrei să fii prieten cu el şi să cooperezi, nu-i tocmai ce trebuie.

Revin: Serghei Markov are şi nu are dreptate. Dar oricum, are greşeală în cel puţin două privinţe, dacă pornim – şi pornim – de la premisa că vrea bune relaţii ruso-române: 1. Ocoleşte problemele reale, concrete, presante, din relaţiile bilaterale pentru a-şi da drumul cu o generozitate inutilă în chestiuni de istorie, care, ce-i drept, nu sunt nici ele de nesocotit, dar nici să fie abordate cu prioritate de către un om politic activ tocmai când sunt o droaie de probleme la zi de descâlcit şi depănat între Rusia şi România, aşadar, s-ar putea zice, o diversiune şi 2. Prezintă lucrurile nu tocmai corect, ba chiar neobiectiv, interesat, cu ţintă.

Reacţia demnitarului rus, care i-a iritat pe diverşi comentatori români, se explică prin cel puţin două chestiuni: 1. Apropierea evidentă, din ultima vreme, de UE, forţamente de România – a trăitorilor de peste Prut şi nu atât a Chişinăului oficial, ci a tinerilor şi a oamenilor de afaceri, care tind tot mai mult spre Europa; 2. Declaraţiile nu tocmai agreabile, ba chiar neinspirate, ale şefului statului român cu prilejul rememorării, la data rotundă, a începutului războiului din 1941. Iar controversatul 23 august (August?) 1944, a cărui marcare se apropie, ar putea deschide un nou episod al sfadei sterile şi păgubitoare româno-ruse. Ar fi, iarăşi zic, păcat, dar se pare că şi Bucureştiul, şi Moscova (nu zic România şi Rusia) se cramponează în continuare de scenarii abrazive. Că e-n răul lor, nu-i bai, dar e şi-n răul nostru, al ambelor popoare.

Replicile din partea română la declaraţiile şocante ale deputatului etc. Markov au fost diverse, iar unele lamentabile. “Beţiv” sau “cretin încălţat” sau cum a mai fost congratulat respectivul de unii de pe la noi, dar care oricum nu reprezintă vocea României, e mârlănie gratuită şi nimănui folositoare. Nefericirea face însă că în fruntea Ministerului de Externe al României, care ar trebui să fie vocea României pentru lume, pe scaunul pe care s-au aflat Kogălniceanu, Titulescu, Gafencu, Corneliu Mănescu, Macovescu, Stefan Andrei, se află dl Teodor Baconschi, un ministru mut ca uşa – nu ca lebăda, căci aripata este măcar decorativă- în calitatea pe care o are. Dar altfel, gureş nevoie mare când e vorba de voturile românilor din străinătate sau de cum o să ajungă el preşedintele României sau de proiecte de muzee despre comunism. Ţipenie însă dacă România oficială trebuie să spună ce e de spus când situaţia o cere. MAE-ul încăput pe mâna pacostei de B. a reacţionat silenţios la spusele incitante ale deputatului rus Markov. Dar cu un, hai să zicem, ministru ca Baconschi şi cu un consilier de-al lui pentru Rusia ca A. Goşu, ce-ar fi de sperat pentru relaţiile româno –ruse? Degeaba se străduie Departamentul de resort condus de ambasadorul Vasile Soare să imagineze ceva pe relaţia Rusia, cu de-alde Baconschi şi Goşu “mai sus”, moare totul. Chiar mă întreb cum de mai rezista Vasile Soare în postul în care e şi în situaţia care e, în respectivul ambient, care e mai degrabă unul de tip 22-Dilema, mai pe şleau spus, unul în care interesul naţional nu face obiectul preocupărilor respectivilor înalţi bugetivori. Ca ziarist, dar şi în calitate de contribuabil, mă întreb de ce-i plătim oare pe de-alde Baconschi sau Goşu pe ştatele MAE. Ce, nu minuni, dar măcar demersuri, au făcut ei pe relaţia României cu Rusia? Îşi mai aminteşte oare cineva că, în urmă cu ceva vreme, dl. Baconschi anunţa public, dar cu un aer misterios, că ceva se va întâmpla în relaţia cu Rusia? L-am întrebat atunci pe ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, dl. Ciurilin, dacă ştie despre ce e vorba şi mi-a răspuns că nu vrea să facă declaraţii interpretabile despre ministrul B. Mă abţin să interpretez spusa dlui ambasador, dar unde e noutatea anunţată de dl. ministru, nu-mi dau nici azi seama. Plătim miniştri să ne arunce prafuri? Unui ministru, mai ales cel de la Externe, i se cuvine să vorbească chiar aşa, gulgute? Ce a cuvântat domnia sa a fost înregistrat temeinic de cine trebuie, şi la Moscova, şi la Bucureşti, ba mai ţinem minte şi noi, ziariştii, deci ar trebuit să-şi dea seama că gura fără susţinere faptică, la unul ca dânsul, nu-l face de ocară numai pe domnia sa, face de aspect chiar ţara.

Dar să revenim la mult mai coerentul domn deputat Serghei Markov, cel despre care şi alţi ziarişti români au spus că se pune pe trecut pentru că nu ar şti sau nu ar vrea să spună una-alta despre prezentul şi viitorul în relaţiile româno-ruse, ori că n-ar avea soluţii în materie. Dar la soluţii, domnul Markov s-a referit, de pildă, în aprilie 2008, la Bucureşti, la un simpozion ce a prefaţat summitul NATO din capitala României, când a constatat, pe bună dreptate, că România “se concentrează prea mult pe relaţia cu Occidentul, cu SUA, cu pieţele occcidentale”, orientare pe care o califica “prea îngustă”. (Noi scriem şi mai de demult despre unilateralitatea exclusiv prooccidentală a Bucureştiului oficial.) Şi mai ţinea să observe că “există o conexiune între atitudinea oamenilor politici români faţă de Rusia şi relaţiile de cooperare economică între cele două ţări”. Mai spunea şi că politica oficială a României faţă de Rusia nu e prea bine definită. Aprecieri cât se poate de pertinente. Cu acelaşi prilej, omul politic şi politologul Serghei Markov afirma disponibilitatea Rusiei “de a continua relaţiile cu România”.

Trecem însă peste faptul că domnul deputat Markov nu remarcă şi disfuncţionalităţile politicii Rusiei în raport cu România şi ne întrebăm: dacă tot a pus degetul pe vulnerabilităţile din relaţiile româno-ruse şi din politica oficială a Bucureştiului (nu şi a Moscovei), de ce aceste declaraţii de ultimă oră dar în care nu vine cu ceva nou şi bun? Servesc ele normalizării dialogului şi relaţiilor dintre ţările noastre, pe care domnul Markov susţine că le vrea mai bune?

Sursa: Curentul