Foto: General Iulian Vlad si Aurel Rogojan in perioada DSS

« […] Dacă dăm credit spuselor  “generalului rosu” (Ilie Dragoi – nota red) cum că ofiţerii aco­periţi ai D.I.A. plasaţi în D.S.S. erau „ în conservare şi aşteptare“, atunci nu puteau fi decât „resursa pentru evenimente viitoare“  şi erau, cu sau fără ştiinţa lor, pioni ai celor care s-au folosit de această structură în evenimentele planificate.

Dacă avem în vedere că prima sentinţă de scoatere din scenă a lui Nicolae Ceauşescu a dat-o Leonid Ilici Brejnev şi că atât „I. D. “, cât şi cvasitotalitatea generalilor şi coloneilor reactivaţi şi avan­saţi de generalul Nicolae Militaru au fost anterior scoşi din rândul cadrelor active ale armatei tocmai pentru că au înţeles să contribuie la îndeplinirea ordinului lui Brejnev (ordinul fusese transmis – în largul Mării Negre, cu prilejul sărbătoririi succesului unei aplicaţii a Tratatului de la Varşovia – prin locţiitorul Comandantului-Şef al Comandamentului Militar Unit al Forţelor Armate ale Tratatului de la Varşovia), atunci nu putem decât să credem că generalul Iulian Vlad era o ţintă a spionajului sovietic, căruia i-a încurcat rău nişte operaţiuni importante în România. De altfel, ge­neralul Militaru, alături de ambasadorul U.R.S.S. la Bucureşti, Evgheni Tiajelnikov, a supravegheat ares­tarea generalului Vlad. Iar comunicatul de presă privind arestarea se difuza tocmai în momentul în care genera­lul Vlad, cu adjuncţii săi şi cu generalul Vasile Gheorghe se deplasau la Ministerul Apărării Naţionale cu proiectele a două chestiuni urgente : clarificarea diversiunii teroriste şi reorganizarea D.S.S. ca Serviciu de Informaţii în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. De altfel, cei din sediul central intraserăm deja în posesia noilor legitimaţii de serviciu cu antetul Ministerului Apărării Naţionale. Mişcarea a fost extrem de rapidă. În acelaşi timp însă, în unele judeţe războiul cu Securitatea continua, efectivele acesteia erau reţinute, iar cu unele structuri judeţene nici nu se putuse stabili legătura – comandanţii militari ai acelor judeţe nu răs­pundeau la telefon şi nu executau ordinele gene­ra­lului Guşă, cu care ge­neralul Vlad rămăsese în contact.
În ianuarie 1990 mi-a fost dat să asist, secvenţial şi fără să vreau, la o parte din regizarea primului proces politic postdecembrist. Martorii minci­noşi ai acuzării îşi negociau „la sânge“ gradele, funcţiile şi evoluţia profesională. Regizorul-şef era acuzatorul, asistat îndeaproape de cei care puteau să garanteze recompensele solicitate. Unii dintre acei martori erau ei înşişi pasibili de trimiterea în justiţie, deoarece se numărau printre executanţii reprimării armate a manifes­tan­ţilor din zona centrală a Capitalei (Hotel Intercon­tinental-Piaţa Universităţii). Sperjurii au ajuns departe, iar astăzi au în urmă o carieră în care, graţie înaltei protecţii politice şi a exo­nerării de răspundere, totul le-a reuşit.
În ceea ce ne priveşte, nu am simţit în Departamentul Securităţii Statului vreun resentiment faţă de instituţiile şi perso­nalul Ministerului Apărării Naţio­nale. Dimpo­tri­vă, priveam armata, în ansamblul ei, cu simpatie, mândrie şi simţăminte fraterne. Era oştirea ţării, în care ne înrola­serăm, conduşi cu toţii de aceleaşi idealuri. Pe fond, sentimentele erau reciproce.
Personalul Direcţiei de Contrainformaţii Militare, cu puţine ex­cep­ţii, provenea din unităţile militare, iar accidentele de „loialitate divizată“ – când aveau loc – erau tratate, de regulă, în termeni rezonabili.
După invadarea Cehoslovaciei, direcţiile de informaţii externe ale Securităţii au reuşit să obţină din Occident, cu sprijin secret din partea structurilor omoloage occidentale, unele „produse speciale de uz militar“ din categoria celor prohibite în afara N.A.T.O. Ce pot să confirm este că industria de apărare a fost unul dintre beneficiarii rezultatelor im­portante ale spionajului tehnico-ştiinţific obţinute de D.G.I.E. – ulterior C.I.E. – a D.S.S., alături de alte industrii de bază, precum electrotehnica şi microelectronica, siderurgia şi construcţiile de maşini, mecanica fină şi chimia, ca şi numeroase institute de cercetări ştiinţifice şi producţie. Metroul, de exemplu, s-a putut realiza pe sub cursul Dâmboviţei ca ur­ma­re a soluţiilor tehnologice obţinute în secret. Acum, faptele sunt prescrise, putem spune… Când Mechel a preluat Combinatul de Oţeluri Spe­ciale de la Târgovişte, prima grijă a fost să transporte documentaţia teh­nologică se­cretă la sediul din străinătate al companiei. Era documentaţie obţinută de spionajul român. Clauzele contractului de privatizare, iresponsabil de laxe, nu prevedeau nimic în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală. »

Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011