Dați-le voi să mănânce
de Elena Solunca Moise
Spre mântuirea neamului omenesc, din voia Tatălui Ceresc, Hristos, Fiul Său a fost trimis pe pământ ca tot omul care crede să nu moară și să aibă viață veșnică, adică ”Să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. E o întreită taină a Iubirii Ziditoare, Proniatoare și Mântuitoare pe care o întâlnim în Evanghelii reflectată ca într-o imensă apă unduitoare ca fiecare, văzând în parte valurile, niciunul semănând cu altul, să poată privi dincolo de ele întru sfințenie. Asta pentru că, ne convinge Nichifor Crainic, ”sfințenia este vocația omului”. De aceea Hristos nu a rămas străin cu nimic de tot ceea ce este omenesc cu excepția păcatului neascultării care a despărțit pentru totdeauna pe întâii oameni de Dumnezeu. Proto-părinții noștri de atunci au rămas de atunci în aria lui ”aici”, făcând și locuind ca între hotarele închise, al lui ”din lume”. dincolo de care doar utopia configurează altele. Este o lume a pocăinței dacă dăm crezare versurilor lui Blaga după care frumusețea din lume îi amintea neîncetat de raiul pierdut și aducerea aminte îl durea peste măsură. Atunci, întâiul om ce ”nu știa să plângă” a cerut îndurare de la Dumnezeu căci simțea cum minunățiile din preajmă îl doboară ”și atunci, într-o clipă de-ndurare, Dumnezeu i-a dat lacrimile”. În această lume, Hristos a propovăduit ”împărăția cerurilor”,care spune Apostolul Neamurilor nu este mâncare și băutură ci, ”dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Proorocii trimiși spre îndreptare au fost uciși cu pietre căci oamenilor nu le venea bine, cum nici astăzi nu le este, să li se spună pe față adevărul despre păcatele pe care le neagă vehement sau iscodesc nesfârșite circumstanțe atenuante. Ei se asemănă cu Adam care s-a pripit s-o învinuiască pe Eva, ”femeia care mi-ai dat-o Tu” și, la o adică chiar pe Tatăl ceresc care i-a ”dat-o”. Prin veac auzim și azi cum răzbat în vuietul vremurilor cuvintele Sf. Ioan Înaintemergătorul – Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărățirea cerurilor. Împlinind voia lui Dumnezeu, suntem asigurați că ”toate celelalte se vor adăuga” într-o logică a iubirii divine evoluând spre desăvârșirea la care îndeamnă Hristos.
Cum prea bine știm, la porunca Irodiadei, Sfântului Ioan Botezătorul, care avusese îndrăzneala să o mustre pentru viața ei petrecută în desfrâu, i-a fost tăiat capul fără milă spre a fi adus ca trofeu Salomeei, fiica Irodiadei. Era prețul pentru satisfacerea dorinței necuviincioase a mai marelui cetății ca fata să danseze spre a-i încânta privirile cu frumusețea ei. După ce s-au făcut cele cuvenite înmormântării Înaintemergătorului, Hristos s-a retras în pustie să se roage, așa cum făcea, spunându-le ucenicilor să urce în corabie și să treacă pe celălalt mal până când le va da drumul mulțimilor. Mai tot timpul între oameni, vindecând bolile, alinând toate suferințele, Hristos simțea nevoia să se retragă, să fie singur, de fapt cu Părintele Ceresc pentru că ”Eu și Tatăl Una suntem”. De această dată, singurătatea prefigura pe aceea care urma să fie în vremea patimilor, când a rămas la fel pentru că toți se depărtaseră de spaimă. Singur, s-a rugat în taină cum o va face pentru ultima oară în Grădina Ghetsimani când a cerut Părintelui Ceresc: Părinte, treacă de la Mine acest pahar, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă, semnul ascultării depline față de Cel care L-a născut mai înainte de toți vecii.
A dat apoi poruncă ucenicilor să intre în corabie și să treacă de cealaltă parte, iar El a urcat pe munte să se roage singur, un urcuș cu valoarea unui semn anume că locul Său este în slava Tatălui de unde a și coborât. S-a rugat cum spune Evanghelia pentru Sine, pentru apostoli și pentru cei care-L vor urma. Aici însă, pustia și singurătatea sunt înfățișate ca locuri prielnice rugăciunii cum avea s-o arate istoria creștinismului îndeosebi a monahismului. De altfel, Sf. Ioan cel cu cuvintele de aur avea să spună mai târziu că pustia este mama liniștii, un port al ei, unde reușim să ne eliberăm de toate necazurile venite de la lume, rugăciunea fiind împreună vorbirea cu Dumnezeu. Corabia a rămas undeva departe, amenințată de valurile mereu mai mari și, dacă atunci când pe corabie, erau cu Hristos, acum erau singuri simțindu-se neajutorați. Domnul anume îngăduise asta spre a-i determina să iasă din acea împietrire a inimii și să vadă dincolo de propria stare de bine. Așa e: avem mereu în față un urcuș pe care Mântuitorul este mereu înainte pentru învăța cum din credință izvorăște rugăciunea ca o apă curățitoare, dătătoare de viață cum și iubirea de Dumnezeu din sufletul pe care l-am primit la începuturi când Domnul a suflat peste omul plăsmuit din pământ cu mâinile Sale. Rugăciunea este oricând binevenită și bine primită dar, cum mărturisesc cei care o fac cu osârdie, cel mai prielnic atunci când reculegerea este înlesnită de singurătate, în noapte sub acoperământul întunericului. Atunci este ca o candelă aprinsă mărturisindu-și cu smerenie ascultarea față de Dumnezeu. Asta pentru că, scrie David, ”întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina; cum este întunericul ei, așa e și lumina ei” și atunci găsește drumul direct spre înalturi binecuvântate. Dacă pustia este locul prielnic rugăciunii, corabia este Biserica pe care o aflăm aici, pe pământ, asaltată de ”viforul ispitelor” și vedem cum Hristos ajură a le da piept pentru că și El ca om a primit a fi ispitit în pustiul Carantanei, când a dat o gradare – nu numai cu pâine se va sătura omul, ci cu tot cuvântul care vine de la Dumnezeu; să nu-L ispitești pe Domnul Dumnezeul tău și Domnului – Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui Unuia singur să-I slujești. Doar că în acest timp ucenicii erau în corabie, prefigurare Bisericii. Văzându-l pe apele învolburate, ucenicii care erau încă sărăcuți în au crezut că ceea ce vedeau era o nălucă și s-au spăimântat din cale afară. Dar Domnul Iubirii s-a milostivit de ei zicându-le liniștitor: ”Îndrăzniți. Nu vă temeți, Eu sunt”, punând pe primul loc îndrăzneala care alungă teama atunci când știi că te îndrepți spre Hristos. Într-un fel, asta arată și cât de înrădăcinată este frica în sufletul oamenilor și credința care la Petru era mereu îndoită și o simte și de această dată, cerând a-i fi adeverită: ”Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă”, adică să-L urmeze. Era desigur în aceste cuvinte și îndoială dar și dorința de a fi împreună ivită din iubirea pe care i-o păstra și care creștea deodată cu credința. Și a făcut-o până când a simțit cum se afundă și atunci când frica a luat locul credinței a strigat: ”Doamne, scapă-mă”. Sf. Ap. Ioan scrie că voiau să-l îl ia cu ei în corabie ca să fie în siguranță, dar ”pe dată corabia a ajuns la malul. Frica este slăbiciunea trupului, dar și ascendentul pe care îl poate avea asupra sufletului mai ales când ispita arată, în felul ei, fragilitatea condiției umane. Această teamă ancestrală avea să-l ducă pe Petru și la lepădarea de Hristos din noaptea Răstignirii, urmată de lacrimile de amară pocăință când și-a amintit că Hristos prevăzuse. Dar, să punem pentru mereu la inimă că, oricând, Mântuitorul vine în întâmpinarea chemări noastre de ajutor. L-a mustrat Hristos spre îndreptare dar mâna i-a întins-o spre salvare.
După ce Domul a intrat în corabie, stihiile naturii s-au domolit și credința ucenicilor a căpătat mai multă tărie, amintindu-și cum odinioară a certat marea arătând cum toate i se supun, cum este stăpân pe întreaga fire, iar acum i-a dat putere lui Petru să meargă pe mare ca pe uscat. De data aceasta ca Învățător, Hristos că faptele bune trebuie să fie înainte-mergătoarele rugăciunii și că pentru toate se cuvine aduce slavă lui Dumnezeu ”cum ne găsim”. Între timp, s-a făcut seară și cum prin acel loc nu erau așezări omenești, grijulii, ucenicii au spus lui Hristos să de drumul mulțimilor care l-au urmat numai pentru a-L asculta să meargă prin sat pentru de-ale gurii. Răspunsul uluitor prefața o nouă minune câtă vreme au surprinzător că ”nu au nevoie” și mai mult ”Dați-le voi să mănânce”. Nu a spus că ”Eu le voi da”, fiindcă nu era încă vremea, ei considerându-L Învățător, nu Fiu al lui Dumnezeu, neavând deci conștiința dumnezeirii Sale. Nedumeriți, au spus că nu au decât ”cinci pâini și doi pești”, cu totul insuficient. În Evanghelia Sf. Ap. Ioan se spune că pâinile erau făcut din orz, care se sfărâma cu picioarele, asta pentru a vedea ce trebuie să facem cu trufia unei vieți îndestulate pentru că, după cădere. Dumnezeu i-a spus lui Adam că în ”sudoare ca dobândi pâinea sa”.
Când smerenia se însoțește cumpătarea și dragostea
Toate fiind pregătite, Mântuitorul a spus oamenilor să se așeze pe iarbă și luând cele cinci pâini și doi pești le-a binecuvântat, după care a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor spre a le înmulți. Le-a mai spus să se împartă în grupuri de o sută sau de cincizeci – cincizeci fiind numărul pocăinței (vezi Psalmul cu același număr) și o sută, numărul perfecțiunii sau al desăvârșirii spre care poartă pocăința și spre care ne îndeamnă Hristos a ajunge. Hristos nu a mâncat, a dăruit doar, El fiind ”Pâinea vieții”. Sf. Ioan Gură de Aur consideră că prin aceasta, Mântuitorul a dorit să ne învețe ”smerenia, cumpătarea, dragostea și să se vadă cum fiind asemenea lor, să-i urmeze, așa cum avea să ne dea porunca nouă: ”Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi”. Poate în această idee, în popor nostru ”creștin prin vocație” există vorba că ”de unde dai, Dumnezeu îți dă”, El având puterea de a înmulți bunurile. S-au ospătat toți și cu firimiturile au reușit să umple douăsprezece coșuri, prin excelență, numărul puterii divine. Principala învățătură desprinsă de aici este aceea de a mulțumi lui Dumnezeu pentru cât și cum ai și, la rându-ți, să faci la fel dăruind din cât ai pentru că întotdeauna vei afla ceva de dat ca acela de lângă tine să nu plece, cum spuneau bătrânii noștri înțelepți, ”neomenit” și să-i dăruiești cum Domnul ne dăruiește sau ”dar din dar se face rai”. Să-l ”omenești” adică să te porți ca om, făcut după ”chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Credința pusă cu discreție în fiecare vorbă sau faptă actualizează permanent puterea ziditoare a Celui ce ”toate cu înțelepciune Le-ai făcut” cum recunoaște David. Spun Sfinții Părinți că e bine să dai din ce ai și la limită ”din e nu ai”– o pâine sau mai puțin – și Domnul va înmulți. A făcut-o cu văduva din Sarepta Sidonului care a dăruit Sf. Ilie puțina ei făină și uleiul pe care-l, rugându-se Dumnezeului celui Viu a reușit înmulțirea până la prisos. Coșurile pline cu firimituri sunt pentru cei care vor urma, pentru că ”pe săraci totdeauna îi veți avea cu voi”. Cele cinci pâini sunt simțurile, trimițând la trup, iar peștele este viața care, a apărut în apă. La începuturile creștinismului doi pești erau semnul de recunoaștere al credincioșilor.
Mai apoi, ucenicii au adunat firimiturile, adică, după ce au fost părtași slavei s-au părtășit și ca robi, fiind făcuți de rușine, din toate învățând că credința cheamă încercarea spre afirmare întru slavă. Apoi, cheamă fapta în afara căreia, scrie Sf. Ap. Iacob e ”moartă”, lipsită de viață și mai prejos decât simpla lipsă de credință. În virtutea ei, cum spune Sf. Ioan Botezătorul, fiecare dintre noi e dator a căuta împărăția cerurilor și aflată toate celelalte se vor adăuga în chip nebănuit, ”grija lumească” fiind lepădată ca o zestre a celui rău. Nu orice grijă și nici mereu căci învăța Eclesiastul că ”pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer”. Bine este pentru fiecare om să se teamă de Dumnezeu și Domnul se va îngriji de el și să păzească poruncile lui pentru că, fapt constatat sunt spre binele omului nu sunt decât repere ale libertății omului așa cum a înțeles-o Sf. Ap. Pavel: ”Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc” sau ”Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate mă zidesc”. De aceea, frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii pentru că Dumnezeu ”toate câte a vrut a făcut în cer și pe pământ”, iar desăvârșirea înțelepciunii este Iubirea pe care Hristos a întruchipat-o și ne îndeamnă a-i urma întocmai căutând binele și ocolind răul. Răul, fapt cunoscut, nu are întemeiere ontologică el este, cum spunea Sf. Vasile cel Mare absența binelui și făptuirea lui umple golul dând existenței sens și omului ”rost” de a fi ”cunună a creației”. Dintru începutul începutului, frica urăște răul și aflăm din Proverbe care sunt cele șase lucruri pe care Dumnezeu le urăște: ochii trufași, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzește planuri nelegiuite, picioarele care alergă repede la rău, martorul mincinos și cel ce stârnește ceartă între frați”. Așa fiind, frica este ziditoare pentru că, tot în Proverbe citim că ”cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăznește ca un leu tânăr”. Pentru asta se cuvine să ne plecăm capul în fața sfinților din închisorile comuniste care au suportat chinuri greu de imaginat și mulți foarte mulți au rezistat întărindu-și credința cum scria Vasile Voiculescu: ”Să-ajung pe masa-Ți închinată/Prin câte site pulberea-mi să cern,/Să treacă numai lamura curată/A tot ce-n mine ai semănat etern.” Așa este, Domnul a răsădit în noi veșnicia pe care se cuvine a o îngriji cu smerenia Duhului și vrednicia faptei ce să dea mărturie și să fie ”pietre pentru templul” , un ”templu al Duhului Sfânt”. Vrednicia faptei îndeosebi, adică a ceea ce dăruiești spre hrană sufletească dar și trupească, într-o unitate monolitică prin care să fim vrednici a ne împărtăși cu trupul și sângele lui Hristos. Grijă mare să avem ca împărtășania să nu fie spre ”osândă” ci spre vindecare făcându-ne părtași Cinei celei de Taină. Să nu ne asemănăm cu Iuda, apostolul care a ajuns primul locuitor al iadului, ci ca tâlharul care a strigat: Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”. Ceea ce au reușit să strângă ucenicii pare să fi fost cu asupra de măsură față de ceea ce ar fi fost firesc, dar cine poate pătrunde tainele lui Dumnezeu. Cu aceste taine îmbogățitoare de viață se cuvine a ne îmbogăți și să ne hrănim cu ascultarea neabătută a cuvintelor Lui dătătoare de viață, rugându-ne cum o facem la Sfânta Euharistie: Nu spre judecată, nici spre osândă să-mi fie mie împărtășirea cu sfintele Tale Taine, Doamne ci spre tămăduirea sufletului și a trupului. Amin” S-a observat de altfel că făptuirea binelui din dragoste de Dumnezeu și semeni întărește imunitatea organismului. Tămăduirea de orice boală am suferi și, în cele din urmă, de moarte prin Înviere ne este necesară pentru că ne pregătim nu pentru moarte cum se credea, ci pentru viața ”veacului ce va să vie”. Pentru aceasta Hristos, biruitorul lumii chemă în veac: ”Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este.”
Elena Solunca Moise
