În 2009, am propus Senatului UMF Grigore T. Popa Iași acordarea titlului de Doctor Honoris Causa mitropolitului Clujului, Vadului și Feleacului IPS Bartolomeu (Anania). Chiar dacă această propunere a trezit unele reacții în afara Universității, de la tot felul de „progresiști” – viitori demolatori de statui și profeți ai apocalipsei covid – ea a fost acceptată în unanimitate. La festivitatea legată de acest eveniment, mi-am încheiat Laudatio cu următoarele cuvinte „IPS Bartolomeu este un reper pentru cultura și civilizația românească. Înalt Preasfinția Sa este și un promotor al bioeticii în România. Prezența IPS Bartolomeu în universitatea noastră înseamnă un adaos de spiritualitate, de binecuvântare a unui spațiu închinat sănătății și care ne confirmă faptul că Biserica și Universitatea se află în aceeași misiune de ajutorare a omului și de preamărire a divinității. IPS Bartolomeu a fost unul dintre susținătorii dialogului între Medicină și Religie, readucând în cadrul profesiei medicale încărcătura de spiritualitate. Acordarea titlului de Doctor Honoris Causa, pe deplin meritată, s-a constituit astăzi într-o mare sărbătoare pentru întreaga comunitate academică ieșeană.“

Apoi, IPS Bartolomeu a vorbit despre puterea și ipostazele cuvântului. Cu permisiunea sa, discursul a fost postat pe site-ul UMF. Acum câteva zile, prietenul meu, Profesorul Gelu Butea m-a rugat să-i trimit discursul, deoarece nu îl poate accesa. Într-adevăr, discursul nu mai este postat. Noroc că l-am salvat în arhiva mea. Recitindu-l, am luat decizia de a-l posta aici. Pentru cei care au răbdare să citească 6 pagini îi asigur că nu vor regreta.

Dacă în general există o artă a cuvântului, în teologie există și o pluridimensionalitate a cuvântului, mai mult decât în artă și literatură.

Aș începe cu ipostaza cuvântului creator. În limbajul teologic – dar nu numai – el este determinat prin termenul logos. În greaca veche, logos înseamnă cuvânt, dar, pe lângă multe alte sensuri și nuanțe, el înseamnă și rațiune divină sau rațiunea de a exista a fiecărui lucru. În spiritualitatea creștină îl cunoaștem în trei ipostaze: lógos proforikós, lógos endiáthetos, lógos spermatikós. Lógos proforikós este Logosul primordial, născut din Tatăl mai înainte de veci ca a doua Persoană a Sfintei Treimi, întrupat „la plinirea vremii” în Persoana lui Iisus Hristos. Așa ni-L prezintă Sfântul Evanghelist Ioan în prologul Evangheliei sale: „Întru`nceput a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul Dumnezeu era“. Este ceea ce mărturisim noi în Simbolul Credinței, anume că Fiul este deoființă cu Tatăl, născut din El „mai înainte de toți vecii”, adică dincolo de nașterea timpului, în eternitate. Acesta este, așadar, Logosul de dinainte de creație.

Logosul endiáthetos este cel care a participat la creație împreună cu Tatăl, așa cum aflăm tot în prologul Evangheliei după Ioan: „Toate printr`Însul (adică prin Logos) s`au făcut și fără de El nimic nu s`a făcut din ceea ce s`a făcut. Voi stărui puțin asupra acestui episod, pentru că ne interesează pe toți, așa cum m-a interesat și pe mine încă din tinerețe, la vremea când aveam o seamă de întrebări la care foarte târziu am găsit răspunsuri – dacă putem găsi vreodată un răspuns suficient. Este vorba de teoria cosmogonică, de crearea lumii. Ce știm noi prin revelația divină? Din Cartea Facerii știm că în ziua întâi a creației, când încă nu exista nimic, a zis Dumnezeu: „Să fie lumină! Și a fost lumină”. Mai mult nu știm. Să reținem însă verbul. Nu se spune: să se facă lumină, așa cum zicem „să se facă ziuă” ori „s-a făcut noapte“, ceea ce exprimă o trecere dintr-o condiție în altă condiție. Aici este vorba de creație: să fie lumină! Și a fost lumină, adică a început să fie, să existe lumina. Prin ce? Prin simplul cuvânt al lui Dumnezeu, cu participarea Logosului. Este vorba de crearea din nimic – dar, încă o dată, numai prin cuvânt. Notez și faptul că aceasta nu putea fi lumina soarelui, deoarece corpurile cerești vor fi create doar în ziua a patra (și tot în paranteză spun că cele șase zile biblice ale facerii lumii trebuie citite simbolic, fiecare însumând o durată echivalentă, rotund, cu o jumătate de miliard de ani).

În neliniștile mele, am căutat și prin cărțile de știință, am stat de vorbă cu oameni învățați, interesându-mă dacă și în ce măsură Sfântul Vasile cel Mare – un mare cărturar, care, înainte de a fi teolog, a studiat filozofia și matematicile, fizica și astronomia – are dreptate în afirmația că Dumnezeu, înainte de a fi creat lumea, i-a creat mai întâi legile de funcționare. Or, noțiunea de lege o implică, neapărat, pe aceea de raționalitate, de unde concluzia că autorul unei lumi raționale nu putea fi decât o ființă rațională.

În ultima vreme m-am oprit asupra unei teorii cosmogonice care, datând de pe la mijlocul secolului trecut, a întrunit deja adeziunea celor mai mulți oameni de știință în domeniu. E vorba de teoria Big Bang. Big Bang este o expresie inventată de un astronom englez, care s-ar traduce „Marea Explozie“, un fenomen extrem de rapid și de dimensiuni incomensurabile: începutul universului. E vorba de enorma energie răspândită în spațiu, care la un moment dat se condensează într-un grăunte de materie nu mai voluminos decât nucleul unui atom. La rândul său, grăuntele explodează în particule de materie care, prin expansiune în spațiu, vor deveni corpurile universului astral.

După calculele savanților, acest fenomen s-ar fi petrecut acum vreo 15 miliarde de ani (cam atât se apreciază de către astronomi că ar fi vârsta universului). Față de această uriașă durată, fenomenul Big Bang s-a petrecut într-o unitate de timp infinitesimală. Dacă a milioana parte dintr-o secundă se exprimă cifric prin 10-7, durata exploziei Big Bang a fost calculată cifric la 10-43, ceea ce înseamnă o mică fracțiune dintr-o milionime de secundă.

Concluziile științifice se opresc aici. Savanții nu pot pătrunde în ceea ce a fost înainte de Big Bang, cu alte cuvinte, dacă energia primordială și acel minuscul grăunte din care s-a născut și a crescut universul au fost create de cineva. Această tăcere (numită și „peretele lui Plank”) lasă loc neantului. Or, neantul este însăși negația existenței, tăgada a ceea ce poate fi. Ceea ce însă nu au cutezat astronomii, a intuit poetul nostru național, Eminescu, în scrisoarea I, la vremea când încă nu se știa nimic despre teoria fenomenului Big Bang:„Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l/Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl./Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”

Iată puterea cuvântului eminescian mărturisind literar ceea ce fizicienii și astronomii au evitat să mărturisească (deși nu puteau gândi altfel), anume puterea cuvântului creator al lui Dumnezeu! Și pentru că știm, științific, că fenomenul Big Bang implică și enorme explozii ale temperaturilor înalte și că aceste explozii au azvârlit în spațiu corpuri incandescente (care, în timp, aveau să se răcească treptat), accesul rațiunii noastre la înțelegerea lapidarului text biblic devine mult mai ușor. Prin cuvintele Creatorului: „Să fie lumină!“, lumina necreată care zăcea latent în ființa lui Dumnezeu s-a activat în mai puțin de o milionime de secundă și a inundat spațiul infinit al universului finit.

Vorbind acum de raționalitatea universului, aceasta poate fi constatată ușor în zilele noastre. Trăim în epoca în care aproape în fiecare lună se lansează în cosmos o sondă spațială, înzestrată cu aparatură sofisticată, având menirea de explora spațiile cosmice. Ei bine, totul se construiește pe fixitatea legilor universului (de care vorbea Sfântul Vasile cel Mare), adică pe relațiile strict matematice în care se mișcă corpurile cerești. Numai așa se explică faptul că de pe pământ pleacă o sondă spațială cu menirea de a cerceta un anumit spațiu (să zicem, cel dintre două inele ale lui Saturn). Ei bine, în virtutea calculelor foarte precise ale omului, sonda pleacă de pe pământ, să zicem, astăzi la ora 17, 45` 12“ și va trece printre cele două inele ale lui Saturn peste exact trei ani, două luni, cinci săptămâni, patruzeci și cinci de minute și zece secunde. În această secundă se declanșează aparatele de filmat și transmit imagini pe pământ. Fără această fixitate a legilor care guvernează mișcările astrelor, fără această matematică a relațiilor dintre corpurile cerești, fără această raționalitate a universului, toate demersurile umane de acest gen ar fi imposibile.

A treia ipostază a puterii cuvântului se cheamă lógos spermatikós, de care s-a ocupat în special Sfântul Justin Filosoful și Martirul, unul din cei mai însemnați Părinți ai Bisericii din secolul II. El s-a întrebat de ce la unii filosofi din Grecia antică, precum Platon sau Aristotel, se găsesc elemente care vor fi spuse mai târziu de creștinism, ca și cum în ei ar fi gândit un fel de Hristos precreștin. Răspunsul l-a găsit în întâlnirea dintre logosul personal al gânditorului păgân și Logosul seminal întrupat în Iisus Hristos. Acesta din urmă se diseminează fragmentar în anumiți oameni, pe care El îi alege, înzestrându-i cu puterea de a gândi anticipativ adevăruri care vor fi cunoscute în viitor prin revelație.

Nu voi stărui asupra acestui capitol, dar trebuie să vă vorbesc despre o altă ipostază a Logosului, și anume despre cuvântul revelator, cel care descoperă, prin fenomenul inspirației divine, adevăruri ascunse. Spre deosebire de inspirația naturală, cea supranaturală este descoperirea operată de Duhul Sfânt în mintea și prin pana unui scriitor. Fenomenul e evident în scrierile profeților din Vechiul și Noul Testament, ale evangheliștilor și apostolilor. Să nu credeți însă că inspirația divină este un dicteu automat, că Duhul se apleacă la urechea profetului și-i înșiră cuvintele pe ață. Nu, el îi inspiră doar viziunea, conținutul, întrariparea verbului; în rest, textul ține de individualitatea fiecărui scriitor în parte, care-și păstrează personalitatea, gradul de cultură, talentul literar, și așa mai departe. Așa se face că într-un fel scrie Marcu – concis, expeditiv, ușor nervos, în altul scrie Luca – atent, elaborat, științific, și în altul scrie Pavel – pe cât de cerebral, pe atât de afectiv. În ultimă instanță, puterea logosului revelator este tot creatoare.

Există și o ipostază a logosului proniator. O găsim mai ales în Noul Testament. Vă voi arăta doar câteva cazuri de cum operează cuvântul prin puterea lui de a face minuni. Dar e bine să știți mai întâi că o minune, etichetată ca act supranatural, nu este altceva decât o restaurare a naturalului. Omul a fost creat sănătos; boala este o stare anormală. Omul a fost creat nemuritor; moartea este o stare anormală (de aceea ne și temem de ea!). Minunile pe care le-a făcut Mântuitorul Hristos au fost făcute prin puterea cuvântului. Întâlnește un orb: „Ce vrei de la Mine?” „Doamne, să văd!” „Vezi!” Și orbul vede. Atât. Îl întâmpină un olog, „Tu ce vrei de la Mine?” „Doamne, vreau să merg pe picioare!” „Bine, ridică-te și mergi!”. Se întâlnește pe drum cu un alai care duce un mort la groapă. Mama mortului plânge, El ia mortul de mână și-i poruncește scurt: „Tinere, ție-ți zic: Scoală-te!”. Și mortul se ridică, Iisus îl dă mamei sale. Prin puterea cuvântului înviază o fetiță de 12 ani, prin aceeași putere îl scoate din mormânt pe prietenul său Lazăr.

Cuvântul în sine are o putere duală; el poate fi bun sau rău, dar e neutru din punct de vedere moral. Omul este cel care-i dă dimensiunea morală, așa cum i-o dă unui briceag: îl folosește să curețe de coajă un măr pe care să-l mănânce, sau să-l împlânte, mânios, în spatele cuiva.

În legătură cu dualitatea cuvântului există un text în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, care pune față în față cuvântul așa cum este și cum ar trebui să fie ca rostire ideală. Subiectul însă e limba, organul prin care lucrează cuvântul:

Uitați-vă la corăbii: Cât sunt ele de mari și mânate de vânturi puternice, purtate sunt de o cârmă foarte mică ori încotro le îndreaptă vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește. Iată, puțin foc, și câtă pădure aprinde! Foc este și limba: lume a fărădelegii, limba își are locul ei între mădularele noastre, cea care spurcă trupul întreg și pune foc pe roata lumilor, ea însăși fiind aprinsă de gheenă. Că orice soi de fiare și de păsări, de târâtoare și de vietăți din mare e domolit, și a fost îmblânzit de soiul omenesc, dar limba, nimeni dintre oameni n-o poate domoli: rău fără odihnă, plină de venin aducător de moarte. Cu ea Îl binecuvântăm pe Domnul și Dumnezeul nostru, cu ea îi blestemăm pe oamenii care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul. Frații mei, asta nu trebuie să fie așa. Oare izvorul, el din aceeași gură varsă apă și dulce și amară? …(…) Tot așa, izvorul sărat nu poate da apă dulce.

Prin urmare, cuvântul ar trebui să fie ideal, făcut numai spre bine, dar în realitate el este dual, menit fie să binecuvinteze, fie să blesteme. Spre exemplificare am ales două fragmente din literatura biblică, și anume din Cartea Deuteronomului, scrisă de Moise în perspectiva intrării evreilor în Canaan, printre popoarele păgâne, politeiste, închinătoare la idoli, o lume care reprezenta un real pericol pentru puritatea monoteismului iudaic și, în consecință, a identității poporului ales. Cel care nu se va lepăda de credința lui și nu va adopta credința în mai mulți zei, respectând întru totul, fără nicio abatere, comandamentele divine, acela se va bucura de adumbrirea următoarelor binecuvântări:

Dacă`ntru auz vei auzi glasul Domnului Dumnezeului tău, asupra ta vor veni toate binecuvântările acestea și te vor afla: Binecuvântat să fii în cetate și binecuvântat să fii în țarină! Binecuvântate fie roadele pântecelui tău și roadele pământului tău și cirezile tale și turmele tale. Binecuvântate fie hambarele tale și prisosurile tale. Binecuvântat să fii când intri și binecuvântat să fii când ieși. Pe vrăjmașii tăi ce stau împotrivă-ți să ți-i dea Domnul Dumnezeul tău înfrânți la picioare; pe o cale să vină asupră-ți, pe șapte să fugă de tine. Să-ți trimită Domnul binecuvântare în hambarele tale și întru tot ce lucrează mâinile tale, asupra țării pe care ți-o dă ție Domnul Dumnezeul tău. Domnul Dumnezeul tău să facă Sieși popor sfânt, așa cum li s-a jurat părinților tăi, dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău și vei umbla în căile lui. Toate neamurile pământului vor vedea că tu ești numit cu numele Domnului Dumnezeului tău și se vor teme de tine. Să-ți deschidă Domnul vistieria Sa cea bună, cerul ca să-i dea pământului tău ploaie la vreme, să binecuvinteze tot lucrul mâinilor tale; tu vei împrumuta neamuri multe, dar tu nu te vei împrumuta; și peste multe neamuri vei fi stăpân, dar ele pe tine nu te vor stăpâni.

Ați observat, desigur, că toate binecuvântările – ca și blestemele, de altfel – sunt condiționate de atitudinea omului față de poruncile divine.

Iată acum și blestemele, tot deuteronomice (și aici trebuie să precizez că le citez în traducerea mea; sunt atât de puternice în expresie literară, încât din ele s`a inspirat și Tudor Arghezi, fostul călugăr din mânăstirea Cernica, unde a cunoscut vechile cărți bisericești):

M`ai părăsit?: Moartea să o lipească Domnul de tine până te va topi din țara`n care intri s`o moștenești. Bată-te Domnul cu sfârșeală și cu lingoare și cu friguri și cu fierbințeli și cu omor și cu vătămare de vânt rău și cu tăciune, iar ele să te fugărească până ce vei pieri. Cerul de deasupră-ți să fie aramă, pământul de sub tine să fie fier. Praf să-i dea Domnul pământului tău în loc de ploaie, pulbere din cer să cadă peste tine până ce degrab te va nimici. Dea Domnul să fii sfârtecat în fața dușmanilor tăi, pe o cale să le ieși înainte, pe șapte căi să fugi de ei, și`mprăștiat să fii prin toate împărățiile pământului. Morții voștri să fie hrană păsărilor cerului și fiarelor pământului, de care nimeni nu va fi să-i apere. Bată-te Domnul cu bubă egipteană`n șezut și cu mâncărimi pe care să nu le poți vindeca. Bată-te Domnul cu minte bezmetică și cu orbire și cu ieșirea din minți! Ziua`n amiază să pipăi cum pipăie orbul în întuneric; să n`ai noroc în drumurile tale. Boul tău să fie`njunghiat sub ochii tăi, dar din el să nu mănânci; asinul cu de-a sila să-ți fie luat, dar înapoi să nu-ți fie adus; oile tale să fie date vrăjmașilor tăi, și nimeni să-ți fie într-ajutor. Fiii tăi și fiicele tale să fie dați altui neam, ochii tăi să sece uitându-se la ei, dar brațul tău să nu aibă nici o putere. Roadele pământului tău și toate ostenelile tale să le mănânce un neam pe care tu nu-l cunoști; năpăstuit și asuprit să fii în toate zilele tale! (…)Și te va întoarce Domnul în Egipt… . Și acolo vă veți vinde vrăjmașilor voștri, să le fiți robi și roabe; și nu va fi cine să vă cumpere.

N-aș vrea să închei cu blestemele, ci subliniind puterea duală a cuvântului printr-o binecuvântare pe care o găsim în cartea Facerii. După ce Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva, i-a binecuvântat, și le-a zis: „Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și stăpâniți-l!”. Această binecuvântare nu este altceva decât dinamica proniei lui Dumnezeu în viața omenirii.

Pe de altă parte, Dumnezeu l-a creat pe om liber și, în același timp, i-a dat putința de a folosi libertatea cum vrea. La început a folosit-o prost, și prost a ieșit. Și dacă veni vorba, și noi înșine, urmașii lui Adam, am recăpătat libertatea ca neam, ca națiune, ca popor, în decembrie 1989, dar prost o înțelegem și prost o folosim, și de aceea merg lucrurile atât de prost în țara noastră. E evident că încă nu ne-am deprins să cântărim cum se cuvine acest dar al lui Dumnezeu, care este libertatea.

Aș încheia cu o altă dimensiune a cuvântului: magia. Există o magie a cuvântului, iar aceasta se reflectă mai ales în literatură. Mai mult, amintiți-vă de vorba lui Dostoievski, cum că frumusețea va mântui lumea, și veți descoperi chiar o funcțiune soteriologică a esteticului prin cuvânt.

În acest sens, eu păstrez o amintire din vremea când aveam optsprezece ani. Scrisesem a treia mea piesă de teatru, care se monta la Teatrul Național Studio din București. Mă aflam, ca autor, la repetiția generală. O repetiție generală este prefigurarea exactă a premierei de a doua zi, un spectacol care se joacă în decoruri, costume, lumini, machiaje, cu grija de a corecta tot ce e de corectat, de împlinit tot ce e de împlinit. Pe scenă, înainte de ridicarea cortinei, un vacarm de necrezut: regizorul de spectacol strigă și urlă dintr`o parte, regizorul de culise strigă și urlă din alta, maestrul de lumini țipă răgușit spre cei din spatele proiectoarelor, mașiniștii împing și fixează ultimele elemente de decor, ciocanele scrâșnesc, fierăstraiele râgâie, costumierele aleargă de la un actor la altul, de la o actriță la alta, cu acul în mână și ața după gât, peruchierul încă mai pudrează tâmplele cuiva… În acest timp se apropie de mine o tânără care avea în piesă un rol de zână (de fapt, era încă elevă de liceu și se pregătea pentru scenă), îmbrăcată într`o rochie lungă, albă, diafană, și-mi spune:

– Ce trebuie să înțeleg prin asta, domnișoară? am întrebat eu, nedumerit.

– Când te gândești că toată această lume se mișcă numai pentru că dumneata ai scris!

Atunci mi-am dat seama de puterea magică a cuvântului. Stai liniștit în cămăruța ta, scrii o piesă de teatru și provoci vacarme și fericiri, aplauze sau huiduieli, succese sau eșecuri pe care nu ți le-ai imaginat. Scrii un scenariu de film și însuflețești cartoane, scrii un libret de operă și miști o pădure de instrumente muzicale. Atunci am priceput cum a rostit Dumnezeu doar două cuvinte și a urnit universul.

În perimetrul acestei magii a cuvântului se manifestă și puterea lui terapeutică. Doctorii știu mai bine că o vorbă bună, de prietenie și încurajare, spusă la căpătâiul bolnavului, prețuiește uneori mai mult decât un vârf de bisturiu, un ac de seringă sau un lichid medicamentos.

Și acum, în încheiere, am să citez una din poeziile mele, din ciclul Anamneze: