PS Ambrozie de Giurgiu – Fotografie de Cristina Nichitus Roncea
Duminica orbului
Să păzim Euharistia care a fost la fel de denigrată și pângărită precum Aghia Sophia. E un început al demnității, de reconstrucție morală. Să ne creștinăm încă o dată, botezându-ne copiii, că orbi tot am fost din martie și muți, cu botnița peste cuvinte și gânduri. Să ne întoarcem la Hristos, adică acasă.
de Prea Sfințitul Ambrozie
Transformarea Aghiei Sophia în moschee, schimbându-i statutul din muzeu în spațiu al rugăciunii, e răspunsul pe care îl dă Turcia tuturor dilemelor Convenției de la Istanbul, privind educația de gen și scoaterea religiei din școală.
Pentru cititorul atent, filmul evenimentelor religioase din 2011, când s-a semnat la Istanbul Tratatul privind Convenția patronată de Consiliul Europei asupra chestiunii delicate a omului, cuprinde o cronologie care ar trebui să ne dea de gândit: Convenția de la Istanbul pentru prevenirea și combaterea violenței domestice a fost semnată pe 11 mai 2011; un eveniment premergător al acestui moment a fost acel zdruncinător 11 septembrie 2001 care a schimbat fața lumii și a declanșat o luptă acerbă cu final încă neprevăzut, prin spulberarea turnurilor gemene World Trade Center din New York. Atunci a fost inoculat în mentalul colectiv al societății civile de pretutindeni groaza de terorism, virusul fricii. Guvernele pregăteau în culise un mare joc politic și militar pe tabla de șah a războiului, cu milioane de figuranți, investiții în logistică, aparatură ce nu mai e detectată de radar, dar emițând ultrasunete timpanului nostru sufletesc. Tot 11, acest număr impar și auster.
Puțin mai târziu, toată lumea urla Je suis Charlie, dar nu am auzit pe nimeni spunând – timid măcar – Je suis Aghia Sophia. În ianuarie 2015, s-au auzit împușcături la Paris, asupra persoanelor aflate în birourile săptămânalului satiric ,,Charlie Hebdo”. Odată cu ,,Je suis Charlie” am intrat în era logo-urilor, în care nu mai aparții unui partid politic, de fapt, partidele s-au decolorat ca substanță, doctrina lor a devenit aridă. Sahara s-a mutat în Occident. În țarcul troian al acestei convenții de la Istanbul au fost invitate toate țările membre, încât Convenția e un joc de societate al statelor care vor să fie agreate. ONG-urile au apărut din neant și, ca ciupercile după ploaie, ori iedera, au paralizat organismul viu al țării, l-au sufocat cu pretenții cu substraturi și interese perverse în multe cazuri. România ieșea din sufocarea pitonică a comunismului și a îmbrățișat exorcizată creștinismul, ortodoxia înflorind, în timp ce Europa devenea o damă de lux, obosită și cu expresia dezgustului pe chip, începând să cocheteze, dând frâu liber falsei politici și lupte privind sexulitatea. Răsfoind site-urile oficiale am rămas pe gânduri asupra termenilor folosiți în Tratat: femela și masculul pot decide dacă vor să fie femeie, bărbat sau de genul neutru.
A izbucnit exodul sirian, poarta prin care s-au refugiat în Occident comunități din Orient, nu doar din Siria, constituind valul migrator ce a schimbat geografia Europei contemporane.
Palid, presa a început să consemneze situația catedralelor din Apus – demolate, transformate în săli de concert, bar, mall, abandonate, schingiuite, siluite, mutilate și deturnate din misiunea lor sacră, vândute și transformate în moschei, de bună voie. Călugării și catolicii practicanți – ultimi mohicani ai unei rezervații dintr-un paradis terestru în destrămare. Citând articolul ,,Distracție și afaceri în altar.Biserica Angliei a tranformat lăcașurile de cult”, aflăm că între 1969-2011, Biserica Angliei a închis 500 de lăcașuri de cult, alte 1000 au fost desacralizate, biserica prezbiteriană din Muswell Hill Londra devenind un bar, chiar dacă învelișul ei extern strigă la cer ca biserică. Din articolul Antoniei Hendrik, din 2017, numit ,,Încotro Europa? ” aflăm că 3000 de biserici vor fi demolate în Franța, Anglia, Germania, pe locul lor construindu-se moschei. Cităm ,,teama de islamizare a Europei este tot mai mare, comunitățile nu pot influența pentru că guvernanții sunt autiști”. Senatul francez, continuă articolul, a dispus ca 2800 de biserici să fie demolate, deși au o vechime de secole pentru că ,,e mai ușor să demolezi decât să restaurezi”. The Guardian anunța că 394 de temple creștine sunt disponibile pentru renovare și alte destinații, între care predilectă e islamizarea. În Germania – 350 de biserici închise, iar proiectul unui politician de stânga Joachin Reinig cerea integrarea cât mai rapidă a miilor de refugiați musulmani care sosesc în fiecare săptămână. Conform propunerii, bisericile creștine trebuie demolate pentru ca moschei să fie construite pe respectivele locuri. Conform Senatului din Hamburg ce a redactat un raport similar ,,ideal ar fi o moschee în fiecare cartier”. În noiembrie 2019, municipalitatea din Rouen, Franța, transforma patru biserici în hoteluri de lux.
Undeva în sud, în Grecia, în 2015 era ales Alexis Tsipras, primul premier grec care a depus jurământul de investire în funcție prin ceremonie civilă, declarându-se ateu. În 2018, în iulie Grecia era zguduită din temelii de incendii cutremurătoare, prin focarele de la Kineta, Rafina, iar satul Mati a fost distrus 98%, au murit 91 de oameni, după ce în 2007 muriseră 84 în Peloponez, cauza fiind incendiile de vegetație. Pe 27 iulie 2018, autoritățile susțineau că focul a fost provocat, iar ministrul grec Panos Skourletis a declarat că ,,incendiile sunt o tragedie națională, un dezastru de proporții biblice”.
În 2019 are loc incendiul de la Notre Dame, 15-16 aprilie, Paris; în Săptămâna Mare din Biserica Romano-Catolică ardea o catedrală simbol al inimii europene autentice, ce respira încă din secolul XII. Va fi greu de uitat imaginea turnului fleșă al catedralei în flăcări, ca o ființă arsă pe rug.
În România, am simțit din plin presiunea enormă, oribilă, a campaniilor de denigrare a Catedralei Mântuirii Neamului, campaniile de presă urmate de denaturarea hărților google fără decența reparării gestului prin care era jignită o comunitate importantă și fără intenția de a restabili numele adevărat.
În perioada pandemiei, am asistat la denigrarea Euharistiei, lingurița și Sfânta Taină a Împărtășaniei fiind ținta unor campanii ce frizau infernul dat cu lingurița mediatică, au urmat procesele intentate ierarhilor ortodocși care au îndrăznit să împărtășească, interdicția enoriasilor la slujbele din interiorul bisericilor, interdicția enoriașilor de a participa la slujbe în exteriorul bisericilor, închiderea cu lacăt a cimitirelor în noaptea de Înviere și prezentarea în presă a gesturilor creștine ale autorităților comparând lumina candelelor aprinse la morminte cu iluminatul din Las Vegas, confiscarea Învierii, ferocitatea cu care s-a oprit inclusiv gestul de a împărți lumina credincioșilor, ridiculizarea mediatică a eforturilor BOR în perioada pandemiei. Apoi a fost războiul statuilor în SUA, campanie stinsă astăzi. A fost și războiul infanticid al purității, promulgând legea educației sexuale la copii, de la nivel de grădiniță, apoi pseudoicoanele covid antiortodoxe, murdărind evident simbolistica icoanei adevărate, o formă de iconoclasm modern. Huruitul presei la adresa a tot ceea ce este românesc, antiortodoxismul agresiv, intimidant, strident, vitriolic. Acum e liniște. Acum e liniște și pe malul Bosforului. Decât muzeu sau viitor mall, Aghia Sophia își poartă cu demnitate lanțurile captivității ca o domniță bizantină. Sora ei mai tânără, Catedrala de la București, mezina împărătițelor bizantine, e în prezent cea mai mare catedrală ortodoxă din lume. Abia acum înțeleg de ce era nevoie ca ea să fie prezentată drept monument nu al coagulării naționale și comuniunii ortodoxe, ci monument al prostului gust, al oribilității, denigrată și discreditată.
Nu întâmplătoare e data la care s-a luat decizia reluării rugăciunilor în Aghia Sophia, 10 iulie fiind ziua în care la Damasc se comemora moartea celor 3000 de creștini din Catedrala Mariamită, împreună cu sf Iosif Damaschin martirul, căci în noaptea dintre 9-10 iulie 1860 au fost uciși peste 60000 de creștini, jumătate din creștinii din Damasc, 3000 fiind prezenți în catedrala oraşului. În acea noapte, biserica a ars, ruinele ei în fotografiile de epocă fiind impresionante. Un lider musulman bun a adăpostit în casa sa 2400 de creștini, salvându-le viața. Desigur, această dată este una cunoscută în Orientul Mijlociu și nu întâmplător la Ankara se lua o decizie istorică privind destinația bisericii ortodoxe din Istanbul. Ruinele catedralei Mariamite arse amintesc de ruinele catedralei Notre Dame și de ale celei din Nantes,dar sunt o pură coincidență. Pură coincidență e și faptul că Moscheea Umanyyazilor din Damasc e la origini marea Bazilică bizantină Ioan Botezătorul, unde se află capul Sfântului Ioan, considerat în lumea musulmană profet. Cu 18 ani în urmă, fostul patriarh al Antiohiei a încercat să scoată capul Sfântului Ioan din moscheea Umanyyazilor, dar capul sfântului a sângerat atât de mult și nu s-a oprit sângerarea decât când au lăsat capul sfântului să vegheze mai departe din biserica închinată lui. Atrocitățile și prigoana împotriva creștinilor și a populației din Siria sunt inevaluabile, iar prin legea Cesar țara a fost izolată față de orice ajutor umanitar extern. Și totuși, acolo sunt încă vetrele monastice de la Maaloula unde se mai vorbește aramaica, limba Mântuitorului.
Europa e prea preocupată de genul neutru, de ofensiva sexuală, încât să mai privească ce mesaj a transmis Recep Erdogan, împreună cu soția sa, îmbrăcată tradițional, în basilica transformată în capiște idolească, în templu păgân.
Simbolic, prof. dr. Ali Erbaș a urcat în amvonul din Aghia Sophia cu o sabie în mână, gestul învingătorilor după tradiția otomană, simbolul biruinței și mi-am adus aminte că Moldova are zălog la turci sabia lui Ștefan cel Mare. Mi-am amintit că la ‘Stanbul, Brâncoveanu a devenit martir, cu pruncii și Ianache sfetnicul, mi-am amintit de bucla soției domnitorului Ieremia Movilă, care a murit roabă în harem și răpită fiind cum și-a tăiat o buclă din păr spre a fi pusă în necropola domnească, alături de soțul său. Maicile o păstrează în muzeul mănăstirii Sucevița, într-o casulă de argint, iar cine privește izvorul acela arămiu observă că el plânge și astăzi.
Goya ne spunea: Somnul rațiunii naște monștri!
E duminica vindecării celor doi orbi și a unui mut din Capernaum, repet, a celor doi orbi (Matei IX, 27-35).
Acum înțeleg într-o lumină nouă rolul domniței bizantine de pe Colina Bucuriei de la București. Avem Aghia Sophia noastră, tânără, zveltă, frumoasă și liberă.Să plângem cu ochii larg deschiși ai minții pentru sora ei mai mare, pentru toate catedralele martirizate, siluite, pângărite, robite, desacralizate de pretutindeni. Dacă va urma subit o perioadă de carantinare, de reintrare forțată în cuști, aș vrea să spun doar atât: în lume și în istorie, au existat multe grădini – grădinile Semiramidei, grădinile suspendate, grădinile Baha’i din Haifa, dar să nu uităm: România este grădina Maicii Domnului, iar după cum spunea un monah sirian, pelerin în țara noastră – ,,ortodoxia română e tânără, e vie” și poate constitui punctul de echilibru al creștinismului actual, purtând pe umeri crucea lui Hristos.
Ar îndrăzni cineva să se scălămbăie în fața Aghiei Sophia, spunând c-ar vrea să vadă căzând o cărămidă din ea, cum s-a întâmplat la București?
Ar îndrăzni cineva să modifice Istanbul Google Maps și să scrie Moscheea prostirii neamului turcesc, cum s-a scris despre Catedrala Națională?
Ar îndrăzni cineva să spună despre Aghia Sophia că e urâtă? Despre Catedrala Națională s-a spus că e urâtă, uitându-se faptul că, doar pentru fațada Domului din Florența s-a lucrat 100 de ani, iar la Roma, pe fiecare stradă e câte o catedrală. Despre Catedrala Națională s-au spus multe lucruri, dar nu totul, iar președintele în exercițiu a refuzat să participe la sfințire. Ar fi îndrăznit Recep Erdogan să-i numească pe credincioșii din țara sa fanatici, extremiști, când, aflat în Aghia Sophia, a intonat el însuşi prima rugăciune?
Avem un patriarh biblic – teolog și ctitor. Restul, e pentru corbi. Triturări inconsistente. Cine nu plânge pentru Aghia Sophia nu știe că acolo se încoronau marii împărați creștini, că acolo a predicat apologetul Logosului, Ioan Gură de Aur, Hristostomul, atletul lui Hristos. Câte fete de boier și domn, cât os domnesc nu pardosește Bosforul și câte doamne și domnițe de ieri și de azi nu au ajuns roabe turcite, că fără un Ștefan cel Mare eram purtători de botniță încă din secolul XVI și nu erau voievodate, ci califate. Campaniile militare actuale din Siria, anexarea teritoriilor Antiohiei, Idliebului, dispunerea unor porțiuni de pământ sirian sub autoritate turcească, presiunile asupra spațiului maritim elen dau fiori și insomnii unei Europe occidentale care a adormit în turnul Babel pe care l-a construit și care nu vrea să își aducă aminte de singurul cuvânt etern al lumii: Dumnezeu. Andre Malraux spunea că ,,secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. ” Aghia Sophia moschee e răspunsul pe care a înțeles Turcia să îl ratifice privind educația de gen, marxismul și neomarxismul ce virusează coloana vertebrală a Europei. Suntem martorii acestui eveniment crucial istoric. O singură întrebare ne va pune Hristos: tu ce ai făcut? N-am fost acolo, Doamne! Ba da, am un răspuns: să nu mai lăsăm niciodată bisericile noastre închise la îndemnul unor lideri de alte religii, să ne catehizăm copii să știe de Crăciun, nu de Halloween și să păzim Euharistia care a fost la fel de denigrată și pângărită precum Aghia Sophia. E un început al demnității, de reconstrucție morală. Să ne creștinăm încă o dată, botezându-ne copiii, că orbi tot am fost din martie și muți, cu botnița peste cuvinte și gânduri. Să ne întoarcem la Hristos, adică acasă.
