I. „Am iubit să fiu ascultător”

Basilica.ro: Părinte Arhiepiscop, vă invităm să vă adresați prin intermediul Agenției de știri Basilica, o echipă de jurnaliști tineri, în mod special tuturor tinerilor români care vor să fie aproape de Hristos, de Biserica Sa, dar nu numai.

Fiecare misiune a avut importanța ei în formarea Înaltpreasfinției Voastre și probabil slujirea arhierească este cea mai importantă. Care ascultare v-a fost mai de folos? Ce ați iubit mai mult?

IPS Pimen: Toate ascultările au fost de folos pentru că am învățat în primul rând smerenia, iar în al doilea rând cum să fac un lucru pe care nu l-am mai făcut: tăierea voii. În mănăstire nu se poate spune că acest lucru îl iubesc mai mult și pe acesta vreau să-l fac.

Și atunci, dacă este să spun ce am iubit mai mult, este că am iubit să fiu ascultător și să fac lucrul, cum se spune, ca pentru Dumnezeu.

Basilica.ro: Ascultarea deprinsă în mănăstire v-a folosit toată viața?

IPS Pimen: Da. Am întrebat cum să fac și am făcut cum mi s-a spus. Întâi am întrebat. Apoi, dacă am avut o inițiativă, am prezentat-o și mi s-a spus să fac cum am propus sau în alt fel.

Așa am procedat în primul rând când eram stareț la Putna, în timpul regimului comunist.

Putna, zonă de frontieră, nu putea veni oricine în această localitate, ci trebuia să aibă un document special. De aceea, trebuia să fiu foarte atent și pentru a nu greși aveam nevoie de sfat. Și atunci, la fiecare două săptămâni, cel mult trei, mergeam la Iași, la Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iustin și spuneam: a venit cutare, m-a întrebat aceasta și am răspuns aceasta, sau vreau să fac acest lucru, se poate face așa sau se poate face așa.

Mă asculta și spunea: așa să faci. Și după ce spunea cum să fac, atunci îmi dădea, în birou, o coală de hârtie și un toc și acolo făceam cererea, cu conținutul convenit cu Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit, pe care o aproba. Niciodată nu am ieșit din cuvântul Înaltpreasfinției Sale și l-am avut ca pe unul dintre sfătuitori, mai ales în vremea aceea.

Așa am crezut că trebuie lucrat: să fiu ascultător.

Sigur, au fost situații când nu mi s-a aprobat ceva. Am cerut, de exemplu, să fac gospodăria mai mare și a spus: Nu, deocamdată! Și am venit plângând, însă el știa de ce. Pentru că în vremea aceea trebuia să apară în fața celor de atunci că mănăstirea este pe terminate, nu înfloritoare. Și am făcut permanent ascultare.

II. Ghidul care recită Doina

Basilica.ro: Care slujire v-a fost mai de folos?

IPS Pimen: În perioada cât am fost ghid la Mănăstirea Putna am avut cele mai mari satisfacții sufletești, pentru că acolo trebuia să prezint ceea ce era în muzeu: opere de artă, opere ale credinței noastre.

Istoria Putnei este istoria neamului nostru românesc.

Și acolo, printre alte spuse ale mele, recitam la fiecare grup și poezia Doina de Mihai Eminescu, pe care părintele meu duhovnic, Petru Pogonat, o numea rugăciune românească. Unii se înfricoșau: Cum să poți spune în vremurile acelea: De la Nistru pân la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a? Și am spus mai departe, încât cineva a mers la Părintele Stareț și i-a spus: «Părinte Stareț, vom fi arestați pentru că Părintele Pimen rostește poezia Doina». Și i-a spus Părintele Stareț: «Fii pe pace!».

Sigur, acest fapt era cunoscut de toată lumea și de cei din conducere și din Securitate și nimeni, niciodată, nu mi-a spus să n-o mai rostesc. Din contră! Când a fost vizita lui Nicolae Ceaușescu la Mănăstirea Putna, în mai 1966, la împlinirea a 500 de ani de la punerea pietrei de temelie a mănăstirii, după explicațiile din muzeu, Emil Bodnăraș vine aproape de mine și-mi șoptește la ureche: «Spune, părinte, Doina și dacă ai vreun necaz, vino la mine». Și mi-a dat cartea de vizită.

Și spuneam despre Eminescu că nu era șovin, ci cu dragoste către toți oamenii, amintindu-le că – se menționează undeva – Eminescu se întâlnește într-o iarnă cu un evreu care aproape era gol-goluț și atunci a luat haina de pe el și i-a dat-o evreului. Și le mai spuneam turiștilor și cuvintele lui Eminescu: Să vină străinii în țară, dar să lucreze cum lucrează și românii! Acesta este un adevăr.

Iată că vine un diplomat englez însoțit de fiica unui om mare din Comitetul Central și i-am explicat, dar cu o rezervă, nu cumva să fie un diplomat cehoslovac, mai ales după evenimentele din Cehoslovacia. Și acea persoană care-l însoțea și care terminase Facultatea de Istorie, mi-a spus încetișor:

– Nu am știut că România se întinde până la Nistru!
– Păi, zic: Ați făcut istoria.
– Dar știți Dumneavoastră cum este acum în școală…
– Dar, zic, părinții nu v-au spus nimic?
– Păi, știți ce sunt părinții mei…

Și sigur am avut aceasta satisfacție că la Putna fac cunoscută adevărata istorie și geografie a pământului și țării noastre românești.

Mă întreabă un bătrân, cadru didactic pensionar, în fața bustului lui Ștefan cel Mare lucrat de Oscar Hein, slăvitul voievod fiind înfățișat într-o stare de mare încordare sufletească:

– Mi se pare că Ștefan cel Mare este foarte supărat.
– Zic: Da!
– Dar de ce Părinte?
– Zic: Dacă Ștefan cel Mare ar vrea să organizeze un drum până la cetățile de pe malul Nistrului și e gata să se pornească deodată ar auzi: Măria Ta, ți-ai luat și pașaportul? S-ar da jos de pe cal și s-ar întreba: Cum, să mă duc pe pământul țării mele cu pașaport?!

La Turnul Eminescu, mă întreabă un student dintr-un grup mare de la Timișoara:

– Mai este pământ în urna în care s-a pus, la Congresul studențesc din 1871, țărână adusă din cele patru colțuri ale țării?
– Zic: Nu, căci după ce în 1918 s-a realizat unitatea națională, s-a golit urna de pământul pus de studenți.
– Dar, zice el, să puneți înapoi părinte.
– Zic: Nu se poate, pentru că, spune Eminescu, din pământul nostru trebuie să luăm, nu să cerem. Păi cum să cer pământ dacă vreau să iau din pământul Moldovei dincolo de Prut?!

Basilica.ro: Mănăstirea Putna a fost mereu cunoscut drept un loc deschis către tineri. Veneau copii la Putna în acea vreme?

IPS Pimen: Da. Se făcea și catehizare. La muzeu, pe acoperământul de mormânt al lui Ștefan cel Mare se menționează data morții și anii de domnie. Pe piatra de mormânt, lucrată cu 12 ani înainte de moarte – deci Măria Sa și-a pregătit mormântul din timp – nu s-au mai încrustat aceste date pentru că s-a zis: «Ștefan cel Mare n-a murit, el este viu în inimile noastre».

Și le spuneam: Cunoaștem multe despre viața lui Ștefan cel Mare, nu cunoaștem însă data nașterii, pentru că, în trăirea creștină, data cea mai importantă din viața unui om este data morții, pentru că atunci încheiem bilanțul faptelor noastre. Și în învățătura creștină, mai ales prin glasul Sfântului Antonie cel Mare, a gândi la moarte înseamnă nemurire, iar a nu gândi la moarte înseamnă murire.

Dar gândul la moarte este foarte înfricoșător, ca orice frământare a sufletului nostru. Poți să spui frământarea ta oricărei persoane, însă când spui duhovnicului tău ce ai greșit ca să iei iertare, atunci, sigur, te liniștești, mai ales când preotul spune: te iert, te dezleg de păcatele tale.

Ca urmare a acestor cuvinte, foarte multe cadre didactice care veneau cu grupurile și înnoptau în comuna Putna, spuneau: Părinte vrem să ne spovedim. Nu ne-am spovedit de mici copii. Atunci îi spuneam Părintelui Iachint (Unciuleac): Bădie (că era mai mare ca mine) – du-te și spovedește, că rămân să ghidez eu. Așa se făcea atunci catehizarea.

La copii, în fața unui manuscris, spuneam: Vedeți, sunt rânduri drepte, litere frumoase, fără pată de cerneală.

Și știți cu ce se scria atunci? Cu pană de gâscă, dar idei de aur. Astăzi mulți scriu cu peniță de aur, dar idei de gâscă.

Mergeam în fața broderiei Buna Vestire. Spuneam: Uite, arhanghelul Gavriil vestește Maicii Domnului că va naște pe Fiul lui Dumnezeu prin adumbrirea Duhului Sfânt. Maica Domnului n-a înțeles, fiind o taină, o taină venită de la Dumnezeu, a spus: Fie mie după cuvântul tău. Vă place această înfățișare? Iată ce înseamnă ascultarea de cel mai mare: de Dumnezeu, de părinți și la școală.

III. „E scris în dosarul meu de la CNSAS”

Basilica.ro: Dacă perioada în care ați fost ghid la Putna a fost cea care v-a adus cele mai mari bucurii, care perioadă a fost mai dificilă în viața Înaltpreasfinției Voastre?

IPS Pimen: Tot când am fost stareț și ghid la Putna. Pentru că trebuia să știi ce să vorbești, ce să spui fiecăruia care venea la mănăstire și mai ales celor care veneau pentru muzeu, pentru vizitare.

Putna, fiind zonă de frontieră, era în vizorul Securității.

– Și mi s-a spus: Părinte, dacă semnalați un pericol pentru securitatea națională, să ne înștiințați.
– Și le-am răspuns: Dacă este vreun pericol pentru securitatea națională, spun nu dumneavoastră, ci, potrivit rânduielii noastre bisericești, spun Patriarhului, iar Patriarhul spune Procurorului General al Statului.

Dar n-am văzut nici o manifestare dușmănoasă, periculoasă, pentru Securitatea Statului. Și a fost foarte greu…

De exemplu, a venit în perioada aceea la mănăstirile Sucevița, Voroneț, Humor și Moldovița un grup de fotografi străini, pentru un album care urma să fie editat în cadrul UNESCO. Au terminat lucrarea și și-au manifestat dorința să viziteze Putna.

Eu m-am pregătit să-i întâmpin, cu jumătate de ceas mai înainte de ora anunțată; însă, mai înainte cu vreun sfert de oră, vine o persoană pe o motocicletă cu ataș, întoarce în fața mănăstirii și pleacă.

Eu eram obligat să iau numărul motocicletei, însă nu am făcut lucrul acesta.

Când am intrat cu delegația în pridvorul bisericii pe ușa de sud, pe ușa din nord a intrat și persoana ce a venit cu motocicleta și la unul dintre străini i-a strecurat un plic în buzunar. Eu am observat lucrul acesta, dar am mers înainte și am explicat la mormânt, la muzeu și a urmat apoi o tratație, după cum era rânduiala.

La vreo două ore după ce au plecat, vine informatorul din cadrul partidului și mă întreabă:

– A fost ceva deosebit?
– Eu zic: Nimic.
– Probabil că nu ați observat dumneavoastră.

Acel agent al securității sigur a fost ascuns undeva și a văzut, însă fiind și el român nu a spus: Părinte, de ce minți? ci a tăcut și el! Ăștia erau oamenii cu adevărat români în timpul regimului comunist!

Altă dată, m-au pus să-l provoc la discuții pe un fost funcționar la ambasada americană, Radu Băncescu. Și mă tot eschivam, ba că nu l-am întâlnit, ba că era grăbit, ba că ar avea o rezervă față de mine.

Și el aflând, foarte supărat le-a zis: Ce mă tot sâcâiți!? L-ați pus pe starețul de la Putna să mă tragă de limbă! Când au auzit cei de la Securitate, au raportat și șefului mare de la București și au consemnat despre mine: „A trădat legătura cu noi”! E scris în dosarul meu de la CNSAS.

Când trădezi legătura cu ei urmează un glonț sau închis. Și un an de zile au insistat la părintele Mitropolit să fiu mutat de acolo și el tot întreba: Dar ce-a făcut? Și ei nu spuneau că nu le-am dat informații, ci că am avut ieșiri față de străini.

Și, până la urmă, sigur că am plecat, la Văratec, într-o mașină pusă la dispoziție de ei, cu câteva haine și cărți. Nici nu eram sigur că voi ajunge la destinație. La Văratec am avut un fel de domiciliu forțat. Și a venit cineva și mi-a spus: Nu ai voie să ai legătură cu nimeni; doar la biserică și la camera unde ești găzduit. Eu am spus: Dacă sunt așa periculos, atunci puneți-mi cătușele pe mână! Și am plecat din fața lui.

Nu a fost ușor în acele vremuri.

IV. Satul de altădată

Basilica.ro: Haideți să ne întoarcem la satul copilăriei Înaltpreasfinției Voastre. Cum erau oamenii în acea vreme?

IPS Pimen:  Oamenii erau foarte harnici. În cursul săptămânii, toată lumea era la lucru; după ora opt, dacă mergeai prin sat, nu vedeai decât câte un copil sau un bătrân. În rest toți ceilalți erau la lucru la vie, la livadă, la câmp, la cosit ș.a. Iar duminica, la biserică. Asta era!

La școală, obligatoriu trebuia să știm 10 cântece patriotice pe de rost. Sâmbăta aducea preotul covata cu colivă și traista cu colaci, ne înfruptam și noi, și apoi mergeam la cei săraci cu pachete (colivă și colac). Iarna ne organizam să mergem la câte un bătrân, cu un braț de lemne sau la deszăpezit, iar primăvara pentru a pune în grădină.

Niciodată nu se lua să se mănânce din pom sau din vie sau să se guste miere, înainte de a fi duse la biserică. Oamenii erau cu multă credință și se ajutorau unii cu alții. Se sfătuiau unii cu alții.

Femeile erau îndrumate de preotească, mai ales cele tinere. Era această preocupare ca să învețe ce trebuie să facă o creștină ca să păstreze credința și unitatea familiei.

La sărbătorile de iarnă, când se mergea cu plugul, copiii mergeam cu două zile înainte, însă în ajunul Anului Nou mergeau numai flăcăii. Se făcea listă la primărie și se desemnau doi responsabili. Nu aveau voie să bea sau să facă glume nepotrivite, căci erau trimiși acasă.

A doua zi de Paști se făcea horă, după Vecernie, venea preotul cu câțiva consilieri și așa începea hora. La horă fata stătea cu mama la cerdac, în brațele ei, iar flăcăul o cerea pe fiică de la mamă la dans. Se făceau și baluri care țineau până la 12, 12 jumătate, iar banii se încasau în folosul obștesc. Și acolo trebuia să fie un consilier și de obicei acolo era tata.

Aceasta era rânduiala. Totul era cuviincios.

Cele mai frumoase zile erau la culesul viilor. Acolo se ajutau ca și la culesul porumbului. Venea car după car! Când mergeau vitele la păscut, se umplea drumul. Într-un sat de vreo 120 de familii a venit colectivizarea. Mai multe vite erau în satul nostru înainte de colectivizare decât la colectiv, în șapte sate. Așa era! Oameni harnici!

Le plăcea munca și să facă lucrul așa cum trebuie, cu multă înțelegere între ei.

V. Copilăria azi

Basilica.ro: Ce credeți despre faptul că astăzi copiii sunt cu telefonul mobil sau tableta în mâini de la vârstă fragedă? Le folosește? Mai există azi copilărie la fel de frumoasă?

IPS Pimen: Nu! Pentru că astăzi copiii au altă orientare, și în școală și în viața de familie. Copiii nu mai sunt puși să muncească în gospodăria familiei potrivit cu vârsta lor. Nu mai au posibilitatea de a vorbi, de a mângâia, de a paște un animal.

Viața la țară este vie, este în deplină desfășurare: când fată oaia și este ger mare mielul este adus în casă. Pășteam vitele în vacanța mare și mai ales duminica mă sculam de noapte le duceam unde era iarba bună ca la ora opt să fiu la biserică să citesc psalmii Utreniei.

Acasă aveam un miel care se obișnuise cu noi, și noi cu el. Într-o zi deodată mielul vine în brațele mele. Mă uit ce să fie, și văd lupul, nu departe. Vitele le pășteam printre păpușoaie, cu troscot, mohor. Când întindea vita să ia o frunză, puneam mâna pe bot și spuneam: nu e voie! Și nu lua!

Pentru a arăta cum să ocrotim animalele, în cartea de citire de clasa a doua era o lecție: Doi copii pe marginea drumului văd o broască și se sfătuiesc cum să o omoare. Dar iată că vine un măgar și, când ajunge în dreptul broaștei, o ocolește. Și au înțeles copii: dacă măgarul ocrotește broasca noi de ce să o omorâm?

Ce educație era în școală!

Dacă citim vechile manuale, firul călăuzitor este educația și instrucția, ceea ce astăzi este mai puțin. Copiii trebuie îndrumați ca să ia contact cu viața aceasta de la țară.

Am fost găzduit în Austria la un silvicultor într-o gospodărie. Acolo avea animale, toate într-un spațiu adecvat. Și aici veneau în mod special elevi pentru a vedea aceste animale.

Informațiile de astăzi sunt seci, pentru că sunt cu scopul de a dirija spre alte sectoare de activitate și nu mai simt bucuria pe care o simțeau ceilalți. Acești tineri trebuie să aibă pagini cu conținut educativ nu numai informativ.

Basilica.ro: Tehnologia ne aduce, e drept, și facilități, dar ne acaparează în prezent viața. Tinerii sunt mereu în spațiul online. Biserica trebuie să fie prezentă acolo. Care ar fi avantajele și dezavantajele acestei prezențe?

IPS Pimen: Minusurile sunt foarte mari, pentru că trăim într-o epocă materialistă. Este o epocă pur materialistă, care urmărește informarea nu educarea. De aceea Biserica trebuie să se implice pentru înduhovnicirea lumii de astăzi și mai ales a tineretului. Și așa cum pomul mai întâi în pepinieră se formează, la fel și omul. Tânărul, copilul trebuie adus la Biserică pentru că aici se formează; învață cele ale vieții, învață să fie conștiincios.

Tinerii creștini trebuie să călătorească pe marea vieții în corabie bine închegată, adică în Biserică; să cerceteze Biserica și să citească pagini de zidire sufletească. Nu este ușor.

Criza aceasta a fost resimțită în primul rând de Biserica Romano-Catolică în anii ‘60, când s-a înlocuit dictonul: Lumea în Biserică, cu Biserica în lume.

Părintele Patriarh Daniel a înțeles aceste vremuri și de aceea Biserica merge astăzi mai mult în lume, prin întâlnirile acestea, conferințe, simpozioane, însă să nu se uite de cercetarea Bisericii.

Totul cu bună cumpănire.

Acest lucru ne este arătat și de întâmplarea aceasta:

Un tânăr merge la părintele Stăniloae și-i spune: Părinte, sunt foarte tulburat de multe nedumeriri. Vă rog lămuriți-mă! Iar părintele îi spune: Mergi în biserică și stai câteva momente. La fel a doua zi, însă a treia zi tânărul a spus: Părinte, am înțeles! Iată limpezirea gândurilor. Pentru că, de piatră să fii, și tot înțelegi mesajul credinței noastre.

Zice proverbul: Nu e greu să trăiești, e greu să cumpănești. Nu contează atât de mult ce spui, ci cum spui. Deci trebuie să fim în mijlocul societății cu mijloacele care sunt acceptate. Așa cum spun mulți, un medicament care este amar este îmbrăcat în ceva dulce, la fel și aici Biserica trebuie să vină cu ceva care nu provoacă repulsie.

VI. Mentori: de la părinți la sfinți

Basilica.ro: Înaltpreasfinția Voastră, care v-au fost mentorii în viață, ce modele ați avut?

IPS Pimen:  Multe și prea multe. Prima dată au fost părinții. Puține cuvinte spuneau.

Apoi a fost învățătoarea de la clasele I-IV, ca o mamă.

Sigur rolul principal l-a avut apoi părintele Nicodim Sachelarie. Am primit cartea lui, Îndrumarea vieții. Acolo am citit despre viața monahală. Nu știam ce înseamnă călugăria, însă știam că este o viață mai aspră. Citind la strană Psalmii Utreniei am văzut și rânduiala Miezonopticii, și am copiat-o pe un caiet, citind-o singur la miez de noapte în camera mea. Am purtat corespondență cu părintele Nicodim Sachelarie cât eram la liceu.

Toamna, mama a descoperit scrisoarea și a rămas așa îngândurată.

Mai târziu părintele Nicodim m-a povățuit și prin viu grai. După ce am intrat în monahism la mănăstirea Neamț și am fost hirotonit, părintele Nicodim mi-a spus: „Să nu cazi din har”!

Alături de părintele Nicodim a fost și părintele stareț Melchisedec Dumitriu. Acesta m-a primit ca frate de mănăstire și elev la Seminar. El mă chema de două ori pe săptămână și mă povățuia spre cele bune. Uneori parcă el se spovedea mie: Eu sunt păcătos, tu însă să nu faci așa!

Părintele Petru Pogonat a fost un alt mare mentor al meu. Când am plecat la Mănăstirea Putna mi-a spus: când vorbești cu bătrâni să vorbești puțin căci ai ce învăța de la ei, și am văzut acest lucru în diferite situații câtă dreptate a avut.

Ajuns stareț la Putna, Părintele Mitropolit Iustin a fost cel care m-a sfătuit mereu. Spunea: Fii cuminte! Și era destul.

Am învățat de la el cum vorbea cu autoritățile, cu cuvinte măsurate. Era foarte deschis! Stătea și asculta și mai spunea ceva pe scurt, deci cu multă răbdare. Avea o intuiție cu privire la ceea ce urmează să se întâmple.

Când au desființat mănăstirile ne chemau la Iași cei din Departamentul Cultelor să aplicăm decretul. Mitropolitul îi întreba: Cine va îngriji monumentele? Veți vedea! Și pleca. Au ajuns apoi la vorba mitropolitului.

De multe ori stătea la masă cu cei ce-l spionau, dar știa cum să le vorbească.

Apoi a fost Preafericitul Părinte Teoctist. Acesta mi-a spus: Fă ce știi că trebuie făcut pe teren! Eu însă îi spuneam mereu ce fac. Și el era cu mult tact: A venit odată Președintele Departamentului Cultelor, Roșianu, supărat de numărul mare de călugări tineri din mănăstiri, iar Mitropolitul i-a spus: Stați liniștit! Acum îi vezi, mâine nu mai sunt, căci pleacă. Nu le convine. Așa a potolit lucrurile de multe ori, uneori chiar și cu cei de la Securitate care făceau diferite presiuni.

Uneori mă încerca să vadă cum reacționez. Dar era bun pedagog și am învățat multe de la el.

Basilica.ro: Înaltpreasfinția Voastră, aveți evlavie mai mare pentru anumiți sfinți?

IPS Pimen:  Pentru mine, toți sfinții sunt valoroși. Sigur, Sfinții Ierarhi Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și Cuviosul Pimen rămân cei mai gustați de popor. De aceea am publicat mai multe broșuri pentru credincioși cu extrase din cuvintele lor.

VII. Pentru tineri, mai ales Eminescu!

Basilica.ro: Care este cel mai de preț lucru pentru un tânăr, pentru formarea sa spirituală?

IPS Pimen:  Așa cum am spus: să cerceteze biserica cât mai des, să citească din literatura patristică și a marilor clasici români și străini.

Să citească cu multă atenție cartea marelui pedagog Foerster, Îndrumarea Vieții, unde se arată cum se dezvoltă și se întărește caracterul și se dau și multe sfaturi pentru viața duhovnicească.

Desigur și cartea Părintelui Nicodim Sachelarie, Îndrumarea vieții, însă aceasta vorbește mai mult din perspectiva religioasă. Mai sunt și alte lucrări, unele tipărite la noi, ca Tinerii pe marea vieții sau altele care se adresează frământărilor specifice tinerilor astăzi.

Dar mai ales opera lui Mihai Eminescu care, în cuvinte foarte frumoase și pline de înțelepciune, cuprinde toate laturile vieții omului care vrea să fie om de caracter!

Mihai Eminescu de mic a fost crescut de bunicul său care a fost cântăreț bisericesc și mi-l imaginez alături de bunicul la strană. Așa cred că s-a format el. Aici este temelia culturii lui: în biserică. Dacă tinerii noștri ar citi cu luare aminte ar înțelege mai mult și din viața lumii, ar înțelege cum să deosebească binele de rău și să urmeze binele.

• Publicat de Sorin Ioniţe
• 25.08.2019

Surse: Doxologia și Basilica.ro

Preluare: Ziaristi Online

Vedeți și Baladă pentru ÎPS Pimen. După slujba de înmormântare oficiată de ÎPS Teofan și ÎPS Teodosie, la Mormantul de la Sihăstria Putnei se va cânta Balada lui Ciprian Porumbescu. VIDEO de la PUTNA