Celebrul medic psihiatru Aurel Romilă: "Psihopaţii au ocupat toate posturile-cheie în ţară. Trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta" - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Celebrul medic psihiatru Aurel Romilă: “Psihopaţii au ocupat toate posturile-cheie în ţară. Trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta”

Prof. dr. psihiatru Aurel Romilă: “Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori psihopaţi şi oprimaţi depresivi”

“Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.”

N-a făcut caz de marile sale reuşite, cum n-a ţinut nici să iasă în faţă cu orice preţ. În spatele discreţiei şi a modestiei în care s-a învăluit o viaţă întreagă, se ascunde însă unul din marii profesionişti ai României. Doctor în medicină, profesor şi iniţiator al secţiei de Resocializare din cadrul spitalului “Al. Obregia” din Bucureşti, Aurel Romila este şi autorul unei “Psihiatrii” ce a devenit manual de referinţă printre cunoscători. O somitate a medicinei, ale cărei cercetări au făcut istorie, o minte curioasă şi neobosită în căutări, care a extras din psihiatrie o filosofie de viaţă. Profesorul este născut pe 10 august, 1934, vorbește șapte limbi și a văzut multe.

Acest interviu realizat de Dia Radu cu profesorul Aurel Romilă în 2014 (!) a devenit, trebuie să spunem, clasic. Tocmai de aceea simțim nevoia să-l republicăm, fie și în câteva extrase. Citiți-l cu ochii celor trăite în ultima perioadă și veți înțelege mai bine ce am ajuns să acceptăm. Depinde doar de noi să reînvățăm să spunem NU!

De unul singur, la zece ani

– Domnule doctor, nu sunt psiholog, dar vă pro­pun totuşi jocul întoarcerii în timp. Poartă copilăria în ea sâmburele a ceea ce aţi devenit peste ani?

– Am făcut mereu eforturi să rămân în prezent. Cu toate astea, sunt convins de o idee pe care am re­gă­sit-o şi la H. Bergson, şi anume, că viitorul nu e posibil dacă nu-ţi analizezi în detaliu trecutul. Aşa mi-am dat seama că ar trebui să-mi reiau biografia, ca să înţeleg mai bine care au fost momentele care au dat durată vieţii mele. Acum, la vârs­ta mea, de aproa­pe 80 de ani, pot spu­ne cu certitudine că momentul-cheie a fost dispariţia tatălui meu, când eu aveam zece ani. Am crezut atunci că am pierdut tot, că s-a sfârşit lumea. Mama a suplinit însă extraordinar ab­senţa tatălui. Nu s-a mai căsătorit, ci şi-a dedicat tot efortul să mă ţină la şcoală, la Bucureşti.

– De unde vă trageţi?

– M-am născut la Medgidia şi, ca toţi copiii de dobrogeni, visam să ajung la şcoală la Constanţa. Nu ve­deam mai mult de atât. Eram un copil obişnuit, me­diocru la învăţătură, din­tr-o familie ceva mai înstă­rită. După moartea tatălui, care m-a afec­tat mult (lu­ând în considerare şi contextul is­toric şi politic, era anul 1944), învăţătoarea a sfătuit-o pe mama să mă dea la o şcoală mai bună, din Ca­pitală, ca să nu mă pierd. Îmi amintesc bine vorbele învăţătoarei. Mi-a zis: “Să ştii că n-ai de ce să te temi. Ce ai învăţat tu e valabil şi la Bucureşti, şi peste tot în lume. Mate­ma­tica e aceeaşi, gramatica e aceeaşi.” Am plecat deci destul de speriat la Bucureşti, unde am fost înscris la Liceul “Mihai Viteazu”, ca intern, iar mama s-a în­tors, desigur, la Medgidia. Acum ar fi de neconceput să-ţi laşi copilul singur la zece ani.

– Nu v-a marcat singurătatea din copilărie? Nu s-a plătit scump curajul ăsta?

– N-am lăsat singurătatea să mă acapareze. A predominat, în anii aceia, instinctul de supravieţuire. Eram preocupat să mă adaptez. Eram, din multe puncte de vedere, inferior faţă de colegii mei bucu­reşteni. Aveam mult de recuperat, mai ales la limbi străine. Şi o făceam de unul singur, în timp ce de ei se ocupa cineva, aveau preparatori şi acasă. Încet, încet, tocmai din singurătate şi din îndârjirea mea mi-am extras energia care m-a împins înainte. Îmi amintesc că vara, când reveneam la Medgidia, mă verifica fosta mea învăţătoare. Notele mele erau des­tul de mici, speram în secret că mi se va da voie să mă întorc acasă, însă ea m-a încurajat cu multă căl­dură să continuu. Cum, de altfel, au făcut-o şi pro­fe­sorii mei din Bucureşti, care mi-au apreciat de foar­te devreme claritatea şi limpezimea gândirii. Lite­ratura o studiam cu Vladimir Streinu, iar matema­ticile cu fratele scriitorului Ionel Teodoreanu – Păstorel. Ca să mă susţină, acesta din urmă s-a oferit chiar să-mi dea o cămăruţă la ei acasă, un fel de ca­meră a servitoarei, cum era pe vremuri, ca să mă apropie de familia lor. Eu însă am fost foarte reticent, n-am acceptat, mi-a plăcut să rămân cu colegii mei de la internat. În orice caz, m-a încurajat enorm să nu cedez, oricât de greu ar fi, fiind convins că eu voi urma matematica. Nu mai ştiu cât m-a afectat sau nu singurătatea aceea, ştiu doar că n-am fost niciodată un euforic. N-am avut mari distracţii în tinereţea mea, nici aniversări deosebite, am avut o viaţă foarte aus­teră, ale cărei singure bucurii erau faptul că reuşeam să trec de la un an la altul. (…)

“Când am ales psihiatria, colegii au crezut că am înnebunit”

– Acel ceva fiind ceea ce am înţeles mai târziu, când am ales psihiatria. Când m-am întors din Ar­deal, unde-mi făcusem rezidenţiatul, am dat examen de intrare în Bucureşti. Aş fi putut lua radiologie, ORL, oftalmologie, dar am ales psihiatria. Colegii au crezut că am înnebunit. Însă eu m-am dus după ceea ce-mi lipsea din om, din tablou. Nu luasem în con­siderare spiritul. Or, spiritul fiinţei umane e o valoare indiscutabilă, de la care ar trebui să plece orice medic. Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimere, voi preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumne­zeu.

– Domnule doctor, aţi putea da o definiţie su­fle­tului?

– Sufletul e o noţiune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet şi psihic. Psihiatriei îi con­vine noţiunea de psihic, sufletul e doar partea afec­tivă, cea mai profundă, care e legată de inconştient. Omul e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (cor­pul) şi ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul şi spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego susţinut de un sine. Am fost întrebat la o conferinţă “Bine, dar ce este ego-ul?” Răspunsul e acelaşi ca în cazul întrebării “Ce este Dumnezeu?” Ego-ul este ceea ce ne con­duce, dar nu se vede.

“Trăim un adevărat război social”

– În ultimele decenii, numărul persoanelor afec­tate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraţi psihic?

– Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte?

Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecţia umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga, Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eli­­mi­naţi din societate de nişte nimicuri, de nişte ano­nimi? Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de norma­li­tate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român. N-o să iau mi­traliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

“Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă?  E nor­mal? Nu. “

– Am vorbit de boală, dar nici graniţele nor­ma­lităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce în­seam­nă, de fapt, normalitatea?

Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armo­nie în­tre cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau sub­dez­­voltată, armonia se pierde şi apare boala sau su­ferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valo­rile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul în­demn era non nocere, să nu faci rău!

“Trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta”

– Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii?

– E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul. La fel cum nu spui toată ziua “bună ziua”, “te iu­besc!”, că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.

(…)

– Beethoven a fost întrebat cândva ce pre­ţu­ieşte mai mult dintre toate calităţile umane. Răs­pun­sul lui a fost: bunătatea. Vă pun şi dvs., la fi­na­lul dialogului, aceeaşi întrebare. Dvs. ce aţi alege?

– Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.

Interviu integral, Aici

Preluare: Ziaristi Online

1 comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.