La 30 de ani de la debutul Pieței Universității publicăm fragmente dintr-un interviu mai vechi cu Victor Roncea – chiar cel care a blocat Piața pe 22 aprilie 1990, împreună cu ofițerul de marină Andrei Rochian – interviu care rămâne de actualitate și azi.
Reporter: Victore, mai dor rănile de la mineriadă? Sau democrația-pansament în care trăim le-a vindecat?
Victor Roncea: După cum ai pus întrebarea nu pot să nu-mi răsara-n minte versurile lui Radu Gyr: “Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor”… Ce “democraţie-pansament”? Poate democraţie-nechezol! Ştiţi că ultima strofă din acest “Îndemn la luptă” sublim trebuia să se afle pe Monumentul Luptătorilor din Rezistenţa Anticomunistă, recent inaugurat după lungi amânări? Iat-o: “Înfrant nu esti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./Adevăratele înfrangeri,/ sunt renunţările la vis”. Pe cine putea să deranjeze aceste versuri? Ce om fără inimă poate cenzura un imens poet al închisorilor, cu 22 de ani de calvar concentraţionar, la 26 de ani de la “căderea comunismului”? Credeţi că un om normal ar putea interzice, de exemplu, unui comunist, să-şi pună pe un monument versurile poeziei “Slavă veşnică lui Lenin”? E dreptul lui. De ce li se interzice însă foştilor deţinuţi politici anticomunişti acest drept? Cum foarte bine amintea Excelenţa Sa, Tamar Samash, ambasadoarea Israelului în Românie, într-un interviu în care-şi mărturisea dragostea pentru Eliade: “Este şi o vorbă: Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi lupta pentru dreptul tău de a o spune”. Asta e democraţia. “Pansament”? Poate, dar refolosit, nespălat şi plin de puroi şi viruşi!
Reporter: Aș vrea să te rog să evoci pentru tinerii studenți de azi ce ați pățit voi. Mulți nu știu ce a fost în Piața Universității și nu-și pot imagina grozăvia care a urmat protestului pașnic al „golanilor”. Fă o radiografie a evenimentelor, că tot te-am întrebat de răni.
Victor Roncea: În Piaţa Universităţii 1990 am respirat cel mai puternic sentiment al libertăţii din întreaga mea viaţă. Sigur, şi cel din 1989 a fost extrem de profund; atunci lacrimile ţâşneau numai rostind primul vers al lui “Deşteaptă-te, române!”. Dar sentimentul de libertate din Piaţa Universităţii era de plenitudine, o libertate absolută, care te învăluia şi ne dădea o putere extraordinară. La urma urmei eram doar nişte puşti care ne opuneam doar cu credinţa noastră şi pletele-n vânt unui monstruos sistem comunistoid manevrat de agenţi veroşi ai KGB şi GRU, fantomele trecutului acum aflate călari pe viitorul nostru. Este adevărat: coalizasem zeci de mii de români, care respirau acelaşi aer al libertăţii. Dar eram, totuşi, o mână de oameni. Care am trăit 52 de zile efervescenţa unor locuitori privilegiaţi ai primei “Zone libere de neocomunist” a României. Dar alegerile din 20 mai ne-au trezit la realitate. Nu te puteai opune majorităţii care, aşa cum era, manipulată, dezinformată, minţită – de “colegii” de la Adevărul, Dimineaţa, Azi şi, mai presus de toate, de TVR – era majoritate. Şi votase: 85% pentru Iliescu şi FSN. Pe 20 mai asociaţiile studenţeşti şi mare parte din cele civice s-au retras din Piaţă, urmând ca reprezentanţii lor să apere în continuare greviştii foamei, aflaţi pe peluza din faţa Teatrului Naţional, şi care militau pentru o Televiziune independentă şi Punctul 8 de la Timişoara – proiectul lustraţiei adoptat de organizatorii Pieţei Universităţii, Liga Studenţilor condusă de Marian Munteanu şi celălalte organizaţii partenere. Eu unul nu sunt adeptul teoriei conspiraţiei privind evenimentele din 13 – 15 iunie, începute prin “curăţirea” pieţei, la ordinele lui Iliescu şi Roman, şi culminate cu apocalipsa minerească. Nu cred că a fost o tentativă de lovitură de stat în care noi am fost carne de tun. Cred în schimb că am asistat pe propria noastră piele la reacţia bolnavă a unor personaje găunoase care gândeau în această paradigmă conspiraţională tocmai pentru că erau parte a unei conspiraţii, respectiv cea care a decapitat statul român prin uciderea lui Ceauşescu şi desfiinţarea Securităţii. Gândiţi-vă că noi în Piaţa Universităţii militam exact pentru ce urmau să devină priorităţile României de abia peste decenii: reîntoarcerea în matca vechii Europe, aspiraţia la NATO, alianţa strategică cu Statele Unite, reunirea cu Basarabia, o Românie a valorilor culturale naţionale, lustraţie, anticorupţie… Cei care ne-au călcat în picioare, prin victimele ingineriilor lor malefice, bietele jucării umane numite mineri, se opuneau tocmai acestor valori. Pentru că serveau interesele sovietice. Iată, nici după 26 de ani n-am scăpat de ei. Lupta este aceeaşi. Cam asta e situaţia, pe scurt.
Reporter: Politica presupune decizii, în cazul unor alegeri care-l validează pe un politician. Ce decizii ai lua tu ca politician ales legat de mineriadă?
Victor Roncea: În primul rând m-ar interesa să stăvilim mineriada împotriva sufletelor copiilor noştri şi a pruncilor României, ucişi cu zecile de milioane din decembrie încoace. O Românie întreagă – cu toate geniile ei potenţiale, darul lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate – a fost ucisă prin avorturi, de 26 de ani. O altă Românie, cea tânără, este mutilată în mare parte de agresiuni programatice împotriva sufletului şi psihicului ei. Mineriada noastră a fost o joacă de copii pe lângă ce suferă naţiunea asta de atunci şi până azi.
Reporter: Fenomenul Piața Universității a avut și o tentă creștină, s-au spus rugăciuni, ba chiar au fost prezente și niște măicuțe de la o mănăstire. În toamnă însă, în aceeași piață, pe fondul unor mitinguri anti-politicieni s-a scandat „Vrem spitale, nu catedrale”. Tu te regăsești în noul val, al oponenților Catedralei care se construiește în București?
Victor Roncea: Părintele Galeriu a ţinut slujbe în Piaţă. Marele poet mistic Ioan Alexandru a îngenuncheat zeci de mii de români cu ruga lui pentru Hristos. Balconul era străjuit de o icoană a Maicii Domnului, de la Putna, şi de portretele lui Mihai Eminescu, “omul deplin al culturii române”. Nu a fost doar o tentă. Întreaga manifestaţie a avut o profunzime creştină care ne aducea pe unde nevăzute şi acea libertate de care vorbeam mai devreme. Nu cred că există un “val” al oponenţilor Catedralei Mântuirii Neamului. Despre ce vorbim? V-aţi uitat în sondaje? 96% dintre români cred în Dumnezeu. Ce val? Bolşevicii Partidului Comunist din România reprezentau vreun “val”? Ghinion, ca să citez un clasic în viaţă. Acum e democraţie şi vor trebui să asculte de noi, cei ce ne dorim Catedrala, asemenea lui Eminescu şi a Regilor şi Patriarhilor României.
Reporter: Am uitat un lucru important: tu ai fost victima mineriadelor împreună cu fratele tău, George Roncea. Tu sau George ați vorbit vreodată după mineriadă cu Miron Cozma? Azi, când și el îl acuză pe Iliescu și Roman că i-a instigat și că au infiltrat securiști printre mineri, voi, familia Roncea l-ați iertat pe Cozma?
Victor Roncea: N-am fost victime. Victime au fost minerii. Iar dacă au fost securişti, respectivi SRI-işti, aceştia ne-au salvat pe noi de demenţa subumanităţii, cum a fost în cazul meu. Apoi, daca i-am iertat pe unii dintre colegii tăi cum nu l-am putea ierta pe Cozma? E şi el un biet smintit…
Reporter: Au murit tineri nevinovați, Victore, iar Iliescu, vinovatul, trăiește. N-om fi noi bolnavi ca nație dacă lăsăm ca așa ceva să se petreacă?
Victor Roncea: Îşi va primi şi el răsplata, staţi liniştit. Iar cine e bolnav să stea deoparte. Îl vom ajuta. Ceilalţi să pună mâna pe sapă şi coasă. Am semănat cu lacrimi, vom secera cu bucurie.
Interviu realizat de Alexandru CĂUTIȘ
Fotografii de Emanuel Pârvu și Pascal Ilie Virgil
Vedeți și:
Sursa: Ziaristi Online
Pingback: Victor Roncea: Cioloș și Fenomenul Piața Universității sau scroafele tablagioaice | Victor Roncea Blog