”Veniți de luați lumină”
de Elena Solunca Moise
Gonind in orizontul derizoriului care tinde sa niveleze toate diferențele specifice dintre fapte si intamplari timpul parca zănatic tinde să oculteze bucuria Învierii Domnului, acoperind-o cu zgura stitilor la zi intr-un carusel al absurdului. Cu indeptatire aprecia scriitorul Llosa, laureat al Premiului Nobel că totul se rostogolește ca un bulgare de zăpada, devine spectacol iar omul este redus la ipostaza unui un spectator inert, simplu „consumator” de informații, incapabil să discearnă între ”ce e rău și ce e bine”. Și totuși! „Est modus in rebus”. Ceva cu mult mai puternic vine de dincolo de timp, reverberând în adâncul cel mai adânc al sufletului unde se presimte lumina din începuturi, când Dumnezeu a zis: ”Să fie lumină”. Mărturie dăm cu Vasile Voiculescu cum că singuri nu mai avem cum ne îndrepta inima și nu ne rămâne decât puterea de a stărui în rugăciune: ”Intră, Doamne, acolo, la ea în piept”. Vino Doamne și ne luminează să ” unim voirea cu puterea”, lepădând-ne de sine ca de o haina murdara, urmând lui Hristos, sa recunoaștem cu Sf. Grigorie de Nazianz ca Mântuitorul ”A luat ce este mai rău ca să ne dea ce este mai bun; s-a făcut sărac pentru noi ca prin sărăcia Lui să ne îmbogățim noi, a luat chipul robului ca prin el să redobândim libertatea, a coborât ca noi să ne înălțăm, a fost ispitit ca noi să biruim, a fost lipsit de cinste ca să slăvească, a murit ca să mântuiască, S-a înălțat ca să e tragă la El pe noi,cei care stăteam jos, în căderea păcatului. Să-I dăruim toate, să-I aducem toate Celui care s-a dăruit pe Sine ca să răscumpere împăcare pentru noi”. Ca odinioară, in miez de noapte sa inaltam mărturisind credința cu toți cei care ne-au imprtasit-o, începând cu Sfântul Apostol Andrei care a dat Vestea: „am aflat pe Mesia” L-a aflat fiindcă La căutat după ce la Botez auzise Duhul Sfanț „Acesta este fiul Meu mult iubit intru care bine am voit”. Fiu al lui Dumnezeu, „singurul care este Bun” a lucrat Binele, facondu-se Biruitorul lumii. Cu inima învăluita de lumina cântam: Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Apoi, timp de patruzeci de zile ne întâmpinăm unii pe alții ca o reînnoire a Noului Legământ spunem: Hristos a înviat! pentru a răspunde Adevărat a înviat!, amintind cum Hristos a împărțit istoria în două – dinainte și după nașterea Sa. Nimic zicând, Hristos stă și așteaptă la ușa sufletului fiecăruia dintre noi ca să-i deschidem și să-L întâmpinăm ca odinioară Sandu Tudor: ”De ce slova Ta îmi pare atât de nouă?/De îmi aud în ea fântâna duioșii?/ De ce din stih bătrân, ca dintr-un lan de rouă/îmi suie-atât zvelt argintul ciocârlii?”
„Eu sunt Calea, Adevărul si Viața”
Când apostolul Toma a întrebat ”Doamne, cum putem ști calea?”, nu o cale, ci anume Calea, singura dreaptă – pentru că numai una singură este – Mântuitorul a răspuns: ”Eu sun Calea, Adevărul și Viața”, unitate treimică și treime unime pe care forțele răului nu au cum s-o biruiască. Calea dreptății este singura care a dus spre revelația Adevărului, Unul și indivizibil al vieții veșnice pentru că acestea înfățișează omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu iar Întruchiparea perfectă este dăruită de Hristos, Domnul Păcii. Anume Pacea Lui într-o lume în care un Heraclit spunea că războiul este mama tuturor lucrurilor. Pacea lui Hristos este armonia, recuperare a unitatii din diversitate iar A-L urma este a te consacra cu totul îndemnului ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este”. Desavarsirea este binele care trimite mereu spre un ”mai bine” dezvăluind infinitul lucrării dumnezeiești . Oricât de mare si puternic, viclean deghizat în bine sau înspăimântând, răul sfârșește în moarte cum vedem în tot ce a făcut Iuda. A arătat-o Iuda, care a răspuns chemării lui Hristos, a fost apostol, dar s-a lepădat înlocuind iubirea cu ura, adevărul cu minciuna și singur s-a dat morții de neiertat – sinuciderea. Când, într-un târziu, totuși, a recunoscut ”nevinovăția dreptului Acestuia” nu s-a căit o clipă și, aruncând banii s-a dat pe sine pierzării. Cine face rău, moare de răul făcut chiar dacă, urmând fariseilor de odinioară, vor învinovăți pe alții. Fariseii vorbeau despre Lege, o cunoșteau prea bine însă o foloseau spre a o falsifica si pentru a-si impune șubreda lor putere. Interesant ar fi de cercetat mentalitatea fariseică încremenita în rostirea searbădă, poticnita în sine și incapabilă să ajungă la duhul dătător de viață. Este mentalitatea pandemică și în astăzi, cu un zgomot asurzitor de butoaie goale rostogolindu-se către prăpastie. Despre unii ca ei Fr. Bacon scria că ”puțină știință te desparte de Dumnezeu, multă știință te apropie de Dumnezeu. Mai scrie spre neuitare că ”puțină știință duce sufletul la ateism, dar aprofundarea filosofiei duce spre religie. Ea face din credință puterea făptuirii până la hotarul imposibilului. ”Crede numai, toate sunt cu putință celui ce crede”.Dialogul lui Nicodim cu Hristos este revelator mai întâi pentru frământările reale ale omului și a vedea anume să căutăm răspunsul spre a-l găsi pe cel autentic.
Disponibilitatea de a crede orice, nu lipsa credinței este drama omului contemporan
Spunea Sfânyul Apostol Pavel, fostul prigonitor al Mântuitorului, că fără învierea lui Hristos, zadarnică ar fi credința cum zadarnică ar fi și propovăduirea. Paradoxal, chiar nerecunoscând sau contestând Învierea, rostul ei mântuitor rămâne intangibil. Hristos, ”Lumina lumii” despre care Sf. Ioan Evanghelistul spune ca “luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”, ”Lumină din Lumină” pe care nici un întuneric nu o va întuneca. Spunea încă Psalmistul că ”întunericul nu este întuneric la Tine Doamne și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, așa este și lumina ei.”
Adevărul de care întreba Pilat se afla ”Ce”, el este ”Cine”, nu este un lucru, ci ființă umană, adică Hristos întrupat, făcându-se Fiu al Omului, împărtășindu-i destinul, dar ca jertfă ca omul să scape de blestemul adamic, redându-ne veșniciei. În cel mai bun caz, ”ce” poate fi idol, el are gură fără să vorbească, urechi dar nu aude pentru că nu are duh. Sf. Ioan Gură de Aur spune că așa cum primul Adam care este o imagine a lui Hristos s-a făcut prin neascultare un principiu al morții, Hristos a devenit ”izvor de mântuire prin jertfa de pe cruce pentru toți care, deși născuți din El nu au săvârșit binele”. Sf. Ap. Pavel numește pe Hristos ”al doilea Adam”, făcut ”din cer”, Adam fiind dintru început ”arhetipul lui Hristos” Fiul lui Dumnezeu. Și tot el se vedea nevoit să mărturisească:”pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc”. Este forța inerțială a păcatului îngăduit a intra în inimă și care fascinează cu farmecul mincinos al spuselor perfide. Minciuna și răul, nu au tăria a se înfățișa în fața ochilor noștri așa cum sunt, în toată hidoșenia lor, căci oricine ar fugi cât ar cuprinde cu ochii orizontul. Ele au nevoie absolută să fie învăluite cu un alt chip, deghizate cumva ca odinioară demonul care s-a arătat în chip de șarpe. Dar, adevărul și binele se lasă învăluite pentru că a lor e biruința; ele chiar dacă ”vor muri, vor trăi”. Când Maria, sora Martei, a spălat cu mir de nard picioarele Mântuitorului, Iuda, prototipul lepădării de Hristos, fiind fur, și-a învăluit adevăratele intenții zicând viclean că ar fi fost mai bine ca acei bani să fie dați săracilor… și oare câți sunt cei care îl urmează și fac la fel astăzi cu aceiași nerușinare. Se pare că, totuși, omul nu este capabil să-și însușească lecția istoriei. Iadul însușii, spune o vorbă înțeleaptă, este pavat… cu intenții bune.
Poate nu fără o anume justificare, cineva s-ar putea întreba de ce Hristos nu l-a oprit pe Iuda de la trădare, având indiscutabil această putere? Nu a făcut-o pentru că în iubirea Sa i-a mai dat răgaz să-și revină. De revenit, și-a revenit, dar târziu și nici atunci de tot – a mărturisit nevinovăția lui Hristos dar fără a se căi și astfel s-a făcut pe sine fiu al pierzării. Așa că acei care apără pe Iuda, sau chiar îl laudă că a primit să fie astfel ca să fie mai mare lumina lui Hristos, suferă de aceiași boală nu au nici un temei. Oare Dumnezeu nu putea afla alte soluții? Nu avea însă nevoie pentru că știa prea bine ce gândea ”în inima lui” și l-a lăsat să-și ducă la capăt gândul prin care pe sine s-a făcut ”fiu al pierzării” spre ”clătinare de cap” în istorie. Spunea David: ”Pusu-ne-a pe noi pildă către neamuri, clătinare de cap între popoare. Toată ziua înfruntarea mea înaintea mea este şi ruşinea obrazului meu m-a acoperit.”A făcut-o spre plinirea Scripturii, a adevărului ei etern și nu pentru că ar fi fost voia lui Dumnezeu care vrea ca ”tot omul să se mântuiască și la conștiința adevărului să vină”. Sufletul curat lasă să se transpară chipul lui Dumnezeu prin faptele bune, făcute face nu spre fală de sine sau gând la răsplată, ci ca o cuvenită slavă lui Dumnezeu de la care avem toate: ”că toată darea și tot darul cel dumnezeiesc de sus vine, coborând de la Tine părintele Luminilor”. Parafrazând celebrul imperativ Kantian am spune să acționăm astfel încât să facem văzută lumina din adâncul nostru. S-o facem lucrând porunca Iubirii care însumează pe toate celelalte ca să ne învrednicim a auzi: ”Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău”.
Omul – ființă spre înviere
Mereu împreună cu oamenii, făcând minuni care nu s-au făcut până la El și nici de atunci, Domnul Hristos nu a cerut nimic ca plata și a îndemnat la a aduce slavă lui Dumnezeu. Învinuirea adusă de farisei care s-au poticnit în orbirea trufiei lor cum că s-a numit Fiu al lui Dumnezeu este neîntemeiată: El nu a zis despre Sine că este Fiu al Părintelui Ceresc, El este Fiul lui Dumnezeu, unul Născut Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Și El, Părintele ceresc a rostit pentru întreaga zidire când a fost botezat de Sf. Ioan Înaintemergătorul: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit.” Apoi, la Schimbarea la Față, în prezența sfinților apostoli Petru, Iacob și Ioan a plinit mesajul: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit. Pe El să-L ascultați”. Întâi L-a arătat numindu-L, și scopul pentru care întrupat și apoi ne-a spus să-L ascultăm. La nunta din Cana Galileei, Maica Domnului a spus atunci când vinul se terminase: ”Faceți tot ce vă spune El”, anticipând Sfânta Euharistie. De recunoscut , L-au recunoscut până și demonii: ”Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu pentru ce ai venit înainte de vreme să ne chinui”. Vindecat, orbul din naștere, L-a mărturisit îndată ce i-a fost redată vederea, când întrebat dacă crede în Fiul lui Dumnezeu a spus: Cred Doamne și s-a închinat Lui. Încrederea în om ca ființă spre moarte, cum spunea Heidegger, a generat absurdul apoi nimicnicia și derizoriul, maladia veacului acestuia. Îndărătnicia fariseilor de a-L recunoaște pe Hristos arată cât de pernicioasă este trufia care face ca omul, având ochi, omul să nu vadă auzind, să nu creadă, doar inima unor asemenea oameni era plină de otrava și David știa prea bine când scria anume ”inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Tuturor Hristos le spune: ”Eu sunt Învierea și viața”. Învierea mai întâi, cu ”moartea pre moarte călcând” și viața și oricine va crede în Mine ”chiar de va muri, va trăi”. Anume pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară” spre slava lui Dumnezeu care ne-a arătat veșnicia în vremelnicia vieții și bucuria de a năzui spre zarea de lumină a existenței. O spunea Rilke: ”Stinge-mi lumina ochilor, Te pot vedea/Acoperă-mi urechile/Te-aud ușor/Fără picioare către Tine pot umbla/Și fără gură pot să Te implor…”
Puterea iubirii slujirea semenului
Consecvent răutății și perfidiei sale, demonul a fost necontenit pe urmele Fiului lui Dumnezeu și a ajuns a-I promite toate împărățiile lumii dacă primește a sluji. Atunci cu glas hotărât, Hristos i-a spus: ”Mergi înapoia Mea Satană, căci scris este: ”Domnului Dumnezeului tău să i Te închini și numai Lui Unuia să-i slujești”. Din acel moment, demonul s-a făcut nevăzut. Altădată, vorbind ucenicilor despre pătimirile Sale, cum va muri și va învia a treia zi, Petru din iubire sinceră a spus ”să nu I se întâmple așa ceva”, iar Hristos i-a reproșat că vorbește cele ale oamenilor, nu ale lui Dumnezeu. A oamenilor era grija pentru suferințele și moartea fizică pe care ucenicii încă nu le înțelegeau ca jertfă pentru viața veșnică. Așa a fost până la sfârșit, când, în chinuri fiind pe Cruce, tâlharul I-a spus că dacă este Fiul lui Dumnezeu să se elibereze pe Sine și pe ei. Nu un ucenic, cum ar fi fost de așteptat, ci tâlharul cel drept a unit mărturisirea cu rugăciune. : ”Cu păcat vorbești că noi pentru faptele noastre suntem aici, dar acest drept nimic rău nu a făcut. Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”. Pentru aceste cuvinte de pocăință și mărturisire i-a fost dat să audă de la Însuși Mântuitorul lumii ”Adevărat zic ție. Astăzi vei fi cu Mine în rai”.
Jertfa lui Hristos ne-a făcut fii ai Maicii Sale
Lângă Cruce, era Maica Sfântă a cărei durere se topea în tăcerea lacrimilor ca și cum cu ele voia să spele păcatele noastre ca să binemerităm a deveni fiii ai ei și frați ai lui Hristos, împreună cu El, moștenitori ai vieții veșnice. Iar viața veșnică aceasta este: ”a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. Hristos a convertit blestemul în binecuvântare, moartea în înviere, o moarte irevocabilă a morții peste care a călcat ca Biruitor. Mai mult Hristos a iertat pe toți descătușându-se pe sine ca Fiu al lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului și ca Fiu al Omului ca omul să se poată îndumnezei. Asta în condițiile în care, oricine dintre noi dăm mare grabă a judeca și condamna fiecare greșeală, însușindu-ne – cu ce drept? – atribuții de judecător pentru a acoperi propriile greșeli și răutăți. Nu odată, facem cum spunea David, că ”se laudă păcătosul cu poftele lui și cel ce face nedreptate, pe sine se binecuvântează”.
Iertarea – virtute dumnezeiasca
Iubirea lui Hristos spre care îndemna iertarea, face din aceasta o virtute dumnezeiască născută din iubire față de Părintele tuturor și de întreaga sa zidire, o iubire slujitoare așa cum Hristos o arată necontenit. Hristos a arătat-o vindecând toată boala și neputința omenității și făcând din propria viață Calea spre Adevărul eliberator. În toate a făcut voia Domnului cum ne învață și pe noi s-o facem, urmându-I cum o spunem în rugăciunea Împărătească. Dacă voirea omului este autentică, Domnul îți vine în ajutor cu harul Său, atunci când iei seama la cuvintele lui Isaia: ”Dai voință, iei putere”. Ca Fiu al Omului, Hristos a făcut cu îndatorire voia Tatălui, iar în momente cruciale s-a rugat: ”Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine paharul acesta, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă.” Aceste cuvinte s-ar cuveni a le avea în gând ca să fim astfel copărtași la propria mântuire. S-o facem din credința că, oricât ne-am ”mări”noi, nu știm nicicând a afla răspunsul ultim și ne rămâne rugăciunea adusă ca unui stăpân: ”miluiește-ne pe noi”.Ne amintim cum Însuși Hristos a refuzat hotărât toate împărățiile lumii în schimbul slujirii diavolului, ba chiar l-a și izgonit cu cuvinte de ocară. Făcând voia Părintelui Său,jertfindu-se pe Sine pentru noi și ”a noastră mântuire”, Înviind a treia zi, Fiul lui Dumnezeu a primit ca Fiu al Omului”toată puterea în ce și pe pământ”, corolar jertfei pe care numai iubirea o poate aduce. Biruind lumea, Hristos spune: ”Părinte în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu”. Ce bine poate fi dorit de om decât a-ți da sufletul în mâinile Domnului, Cel ce l-a făcut ca stăpân al creației? Corolarul ei este pacea, nu una oarecare, ci ”pacea Mea o dau vouă, nu precum cum vă dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze.”
Mulți au fost și mulți mai fi-vor care se agață cu disperare de orice li se pare bogăție sau mărirea lumească într-un proces ce pare a globaliza… nimicnicia. Lamentările nu-și au rost și sunt chiar penibile pentru că nu reușesc să acopere ceea ce Dumnezeu descoperă spre luarea aminte – ruina sufletească a omului contemporan. Ne lamentam prezentând, secularizarea asemenea unui ”hazard natural”, dar Umberto Eco, scrie cu limpezime ca apare ”atunci când oamenii încetează a crede în Dumnezeu, nu ajung să nu mai creadă: ei cred în orice” . De aici imaginea lumii ca un imens bâlci al deșertăciunilor unde ”glasul celui ce strigă în pustie” este acoperit de mulțimea altor glasuri care de care dorindu-se mai ispititoare. De două milenii, Hristos ne este Cale, Adevăr și Viață, doar că noi vorbim mult despre această axiomă a existenței și facem cu asupra de măsură doar cele prin care ne lepădăm. Credința se pierde risipită în tot felul de superstiții acceptate în virtutea…corectitudinii politice, Iubirea este învăluită în veștmintele zdrențuite ale acestui timp buimac, cuvintele, oricât de prisositoare, rămân ca niște baloane de săpun ce se sparg degrab lăsându-ne cu gustul nimicului… Rămâne la indemna și învinovățirea celorlalți, asemănând-se cu spălarea pe mâini a lui Pilat să străjuiască drumul către sfârșitul incapabil a-și aminti de perspectivele deschise odată cu începutul. La marele praznic al Învierii Domnului, al Biruinței Luminii asupra întunericului să fim împreună mărturisitorii neamului și astăzi îl vom invoca Radu Gyr care, L-a văzut pe Iisus și ”Uimit am sărit de sub pătura sură/ De unde vii Doamne, din ce veac?/Iisus a dus lin un deget la gură/Și mi-a făcut semn să tac” …sau ”Unde ești Doamne, am urlat la zăbrele/Din lună venea fum de cățui/M-am pipăit …și pe mâinile mele/ am găsit urmele cuielor Lui.”
Săptămâna Patimilor ne amintește pentru de-a pururi adevărul cuvintelor Mântuitorului ”în lume necazuri vom avea”. Tot Hristos Biruitorul a spus ”Nu vă temeți”, pentru că, înfrățindu-ne prin credință, să ne punem platoșa iubirii și coiful credinței urmând întru toate pe Hristos care ne spune, cu moartea și învierea sa: ”Îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. S-o facem, ca și alte ori cu poetul și medicul mărturisitor Vasile Voiculescu: ”Și iată, El deschide slava mare,/ Întinde brațele: ”De când te aștept”/ Ah, rugăciunea, pura-ntâmpinare/Uimire-naltă, strângeri dulci la piept.” Spunând astăzi ”Hristos a înviat!” și răspunzând ”Adevărat a înviat!” să ne să ne facem părtași ai Păcii Lui, conștienți că până și umbra unui gând străin de Iubire poate ucide pacea. Intr-o simțire cu cei care în veac s-au arătat vrednici mărturisitori, să rostim cu Valeriu Gafencu la vreme de sărbătoare a inimii doritoare de Lumină: Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Când vei ajunge să te rogi cu adevărat, cu adevărat ai realizat pacea, fericirea.”
Hristos a înviat!
