Floriile la Patriarhie anii trecuți

ÎNTÂMPINARE – de Vasile Voiculescu

Crud, vrăjmaș, fățarnic, sterp ca țintirimul
Cu trufașe ziduri fui Ierusalimul…
Dar o Bucurie soră cu Vecia
Îmi surpă-ngrădirea, mistui urgia.
Azi deschid cetatea pașilor asinii:
Intră, te întâmpin, Doamne al luminii.
N-am stâlpări, nici straie să-ți întind la poale,
Zdreanța unei inimi îți aștern în cale.

Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă ca Înviere şi Viaţă

de Elena Solunca Moise

Învierea dreptului Lazăr, la patru zile după moarte, încununare apoteotică a atâtor minunilor făcute de Hristos, avea să impresioneze peste măsura mulţime de oameni. Aflând de vestea revenirii la viața a unui om mort de patru zile, mulţime de oameni au voit să vină spre a-L vedea împreună cu Hristos pe cel ce poarta in nume ajutorul lui Dumnezeu. Venind din Betania, ceata a intrat în Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, unde Ziditorul a toate „celor vazute si nevazute”a revelat cuvântul Său, simbol pentru tot ceea ce Dumnezeu a dorit poporului Său. Învierea lui Lazăr era cea de a treia dintr-un drum ce duce de la moarte spre înviere şi viaţă. Ne amintim că prima a fost învierea fiicei lui Iair, care ar fi putut considerată şi ca o moarte clinică; a doua, aceea a fiului văduvei din Nain tocmai când, împreună cu cei care o însoţeau ieşeau din oraş, într-un fel de confruntare între moarte si viața – prima ieșind după ce pustiise, cea de a doua restaurând demnitatea omului la condiția dințai. Lazar era considerat „drept”, respectând întocmai cele zece porunci in toate zilele sale, iar acum se stinsese din viaţă de patru zile şi îngropat, iar Marta spune că trupul lui avea semnele descompunerii. Copleşită de durere,a L-a primit zicând: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit.” I-a răspuns Hristos: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”, cel care a adus toate de la nefiinţă la fiinţă are puterea de a birui şi moartea pentru că nu ei ii este dat ultimul cuvânt de rostit asupra omului. Creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, omul nu este o fiinţă spre moarte, cum susținea in secolul trecut Heidegger, emblema existențialismului. Părintele ceresc nu putea lăsa „coroana creaţiei” Sale să treacă în nefiinţa din care l-a scos, făcându-l din pământ cu mâinile Sale şi suflând peste el Duh Sfânt. Ar fi fost absurd ca „Cel ce toate cu înţelepciune l-ea făcut” să accepte moartea ca punct final al lucrării Sale, să secere omul pe care îl iubea şi pentru care L-a trimis pe Fiul Său să-l ridice din blestemul pe care singur la abătut în felul său.

„Lazăre, vino afară”

De data aceasta, Fiul Său. făcut Fiu al Omului, se confrunta cu moartea prietenului Său şi, aflând, scrie Sf. Evanghelist Ioan a „lăcrimat”. Simbol al neputinţei omeneşti în faţa suferinţei şi morţii dar şi al iubirii ca încredere în viaţa, lacrimile sunt un dar dumnezeiesc, aducând liniştea împăcării cu tot ceea ce Domnul dă după înţelepciunea Sa iubitoare. Lacrimile pentru Lazăr sunt pentru întreg neamul omenesc, gemând sub blestemul morţii, manifestare a durerii trăite de Fiul lui Dumnezeu pentru omul pe care l-a făcut şi care singur s-a dat morţii. Este învierea care premerge pe cea de obşte, care fi-va la sfârşitul veacurilor. Pe Lazăr îl învie prin cuvânt, amintind de cele spuse de David: „El a zis şi s-a făcut, El a poruncit şi s-au zidit.” A făcut-o rostind ca o chemare directă, normala intr-un fel, unuia care aude şi poate răspunde, cum s-au şi petrecut lucrurile. Din mormântul în care era închis, Lazăr a auzit chemarea ca o putere care l-a scos din întuneric: „Lazăre, vino afară”; ieşi din întunericul in care nu-ti pentru care nu ai fost făcut şi vino la lumina zilei, unde iți locul tău, fiindcă locul omului este în lumina cea fiitoare.

De luat aminte că întreaga lucrare a lui Hristos este teandrică, purtând în adâncul ei îngemănarea firii divine cu aceea omeneasca, fiecare act purtând împerecheate pecetea divină şi cea omenească, anume ca şi noi, oameni fiind să ne putem îndumnezei. A lăcrimat deci Iisus ca om îndurerat de moartea prietenului cum şi comentau cei de faţă cât de mult l-a iubit. Domnul iubeşte pe cei care cunosc şi împlinesc poruncile Lui. Ca Dumnezeu – Cuvântul prin care toate s-au făcut, Hristos a rostit parcă ignorând moartea, chemându-l ca odinioară iar Lazăr (cu sens de Dumnezeu ajută) a ieşit la auzul glasului Său. Ce minunat ar fi dacă şi noi, aflaţi în moartea păcatelor, ne-am strădui să auzim chemarea lui Hristos: „Vino afară” şi, făcând-o, să-L vedem întâmpinându-ne; să-L auzim spunând: ieşi din păcat. fii împreună lucrător cu Mine, împreună trăitor cu Mine, Cel ce sunt „Învierea şi viaţa”. Dacă în moarte omul a căzut singur, ignorând singura porunca divină, dacă moartea pecetluia viaţa definitiv, învierea a venit de la Cel care l-a făcut cu mâinile Sale. Sf. Atanasie cel Mare îndeamnă: „Aţi văzut această cinstire publică, anume că Lazăr a fost dintre cei care s-au încrezut în Hristos. Aţi văzut că i-a dat din nou viaţa şi l-a scos din mâna morţii, dar i-a dat şi această cinste de a şedea cu el la cină… Aţi văzut bunăvoinţa bine împlinită…Vino la Mine Lazăre şi eu îţi voi lua mirosul rău ce este în trupul tău peste care a domnit moartea şi îţi voi da mireasmă dulce…Vezi, voi merge în Ierusalim şi toată lumea te va vedea mergând cu Mine în acest trup în care ai dormit în mormânt patru zile. Pe urmă îţi voi da viaţă ca, din nou, cu adevărat le-ai slujit oamenilor. Căci potrivit măsurii cu care măsoară cineva, îi va fi şi lui măsurat.”

Credinţa sinceră continuă cu milostenia şi se împlineşte urmând lui Hristos

La cina făcută în casa lui Lazăr, care într-un fel anticipează cina cea de taină, Maria a luat un vas cu mir de nard ( cel mai scump dintre toate) şi a uns picioarele lui Hristos în semn de pocăinţă şi smerenie în faţa Celui ale cărui minuni depăşeau cu mult pe toate cele dinainte. Smerenie pentru că nu a îndrăznit să-i ungă mai întâi capul, ci picioarele ca mireasma ei să umple casa, prefigurând Biserica de mai târziu. Sf. Abrozie al Milanului scrie că a turnat mir pe picioarele Sale pentru „ca toată casa în care Hristos a stat la masă să fie umplută de mirosul mirului ca toată lumea să se bucure…cu alte cuvinte, cinsteşte pe cele slabe”. Iubirea Mântuitorului face din diferenţele specifice dintre oameni un principiu al unităţii şi nu a discordiei, recuperându-le în armonia bucuriei de a fi împreună lucrători cu Domnul şi Dumnezeul nostru. De supărat, s-a supărat doar Iuda care a zis că s-ar fi cuvenit ca acel mir să fie vândut şi banii să fie daţi săracilor. Cruntă minciună pentru că el, având punga apostolilor, se făcuse fur şi, cu Fiul lui Dumnezeu fiind, a ales să slujească lui Mamona. Hristos, care ştia tot ce avea să urmeze, i-a mai dat o şansă ca să-şi revină la statutul său de apostol. I-a spus cu glas ca o mângâiere să nu supere pe femeia care îşi arăta evlavia ei şi anticipa ceea ce avea să urmeze, pentru că o face pentru moartea şi îngroparea Sa. Sf. Augustin porneşte de la denumirea în limba greacă a mirului de nard, „pisticii” de la „pistis”, credinţa devotată care se prelungeşte în urmarea lui Hristos. Punem la suflet că milostenia, „ceea ce se dă săracilor”, nu trebuie să fie din prisos ci din prinos. Orbit de dragostea pentru bani, Iuda nu a înţeles nimic cum nu a făcut-o nici mai târziu, când nu s-a sfiit să-L vândă pe Hristos pentru treizeci de dinari. Spre acest final tinde ceea ce se numeşte milosteniei „învăluită”, de care nu se mai vorbeşte azi când perseverarea in ea ocultează nedibaci secularizarea de care ne lamentăm ca în faţa unui hazard natural. Nu a înţeles apostolul, dar a făcut-o tâlharul cel drept, pilduind cum să purtăm grijă faţă de cuvintele şi faptele noastre şi ale semenilor. Credinţa în sublimul puterii ei de nebiruit – toate îi sunt cu putinţă celui ce crede –, primeşte să poarte şi straiele minciunii şi ale hoţiei, dar o face pentru a le da pe faţă.

Hristos a căutat să-l îmbuneze, zicându-i că săracii vor fi mereu cu noi, dar nu şi pe El zicând: „Las-o că pentru ziua înmormântării Mele a făcut”. Sf. Efrem Sirul tâlcuieşte: „Este ca şi cum Iuda a întrebat cu nevinovăţie şi Domnul nostru i-a explicat pe înţeles şi cu dragoste taina a ceea ce a însemnat fapta Mariei, anume că trebuia să moară şi că aceasta a fost ungerea cu miresme pentru îngroparea Lui.” Revine fiecăruia să „ungem picioarele” Domnului cu grija faţă de cei săraci sau aflați in tot felul de suferințe trupești sau sufletești . Origen a reflectat şi el la aceste cuvinte nesecate în înţelesuri găsind că: „Atât cât suntem în viaţa acesta, îi vom avea mereu pe săraci…dar aceasta nu este egalată cu cinstea da a-L avea mereu cu noi, ziua şi noaptea, pe Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu şi tot ce este Domnul şi Mântuitorul nostru.” Transpare aici şi faptul că acela care isi manifesta viclenia în cele mici o dezvăluie şi în cele mari, spirtul său de discernământ se atrofiază cu timpul şi lunecă în derizoriu din care nu mai poate ieşi. Păcătoşii nu pot să-L aibă pe Dumnezeu mereu cu ei, nu pentru că au fost părăsiţi de El, ci ei Îl părăsesc. Pocăinţa sinceră ne aduce în preajma Mântuitorului, dar Iuda nu a făcut-o ci a recunoscut doar nevinovăţia lui Hristos şi neputând suporta povara adevărului, care nu are cum să fie vândut, i-a rămas doar să se spânzure. Aşa a adăugat primului păcat altul şi mai mare făcându-se pe sine „fiu al pierzării”.

„Eu sunt Învierea şi Viaţa”

Iudeii au aflat că Lazăr era în Betania îndreptându-se spre Ierusalim şi au venit să-L întâmpine, să-L vadă cu ochii lor, să-L audă cum vorbeşte, căci nimeni până atunci nu înviase un om chemându-l la el pe nume. Noumen este oumen, sau “numele este omul” sau „numele atrage soarta”/“un nume, un destin”/”Un destin în nume”/”Numele este un semn. Mărimile,care s-ar fi cuvenit să fie în fruntea mulţimilor spre a-L vedea pe Lazăr cel înviat împreună cu Hristos s-au înfuriat peste măsură şi au pus la cale să-L omoare. Prezenţa Mântuitorului devenise pentru ei un fel de atentat la autoritatea lor. Întâlnim funciara neputinţă de a se bucura de binele făcut unui semen al lor si din aceasta cauza nu au înţeles că Hristos venise să plinească Legea pe care ei o „deşertaseră”, o goliseră de spiritul ei în căutarea obsesivă de a păzi „litera” care astfel se mortifică. E lucrarea dibace a vrăjmaşului care contaminează cu ură pe cei care se apropie de ei fermecaţi de vorbe mincinoase. A nu putea să te bucuri de binele fratelui tău este o maladie mai greu de vindecat decât oricare alta, purtând în ea sămânţa iubirii de sine, soră a mândriei şi izvor al tuturor păcatelor. Sf. Ioan Gură de Aur observă că: „Nicio altă minune nu a înfuriat atât de mult pe conducătorii evrei decât aceasta… A fost atât de publică şi de minunată vederea unui om mergând şi vorbind după ce fusese mort patru zile” Motivul invocat era părăsirea sărbătorii sâmbetei şi plecarea spre Betania, dar cum nu îndrăzneau să-I spună lui Hristos, s-au abătut cu mustrări asupra lui Lazăr, cum ar părăsi sărbătoarea care tocmai începuse fiind in plina desfășurare/ Mulţimile s-au arătat însă mai înţelepte decât diriguitorii lor, care-i vădeau nelegiuirea încălcând remuşcări legea a cărei respectare erau îndrituiți s-o apere. Prezenţa şi atitudinea lor mărturiseau, în felul lor, minunea fără precedent făcută de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ceea ce a făcut ca ura lor sa ia proporții devastatoare, împingându-i direct la omucidere.

În Ierusalim, Hristos, Domnul vieţii a fost întâmpinat cu ramuri de finic, simbolul iubirii, supravieţuirii şi speranţei. Mai înainte, a trimis ca soli pe doi dintre ucenicii Săi să meargă în satul alăturat unde vor găsi „un mânz legat pe care nu a stat nici un om”, să-l dezlege şi să-l aducă. Dacă stăpânul îi va întreba să-i spună: „Spuneţi că Domnul are nevoie de el şi îndată îl va trimite aici”. Căutând îndreptarea omului de pe cărările rătăcirilor spre cele ale înaltului Fiul lui Dumnezeu, în a-tot-puternicia Sa, nu a voit s-o facă înfricoşându-l, cum ar fi putut-o face desigur, ci vorbindu-le cu blândeţe şi căutând a întări credinţa prin fapte care să pilduiască spre a face „drepte căile Domnului”. Era ceasul când se adevereau acum cuvintele proorocului Zaharia: „Spuneţi fiicei Sionului: Iată împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe mânzul asinei.” El, Împăratul tuturor ar fi putut veni, desigur, cu fast fără egal, însoţit de o armată de slujitori însă a preferat acest animal blând, purtând cu răbdare poveri gata să-i întreacă puterea lor. Anim Ivireanul consideră că intrat în Ierusalim „smerit şi cu blândeţe” ca să înţelegem că nimeni „nu este aşa de sărac şi de lepădat care să creadă că nu va putea merge la împăratul cel cu numele smerit şi sărac”. Dumnezeu nu caută la „faţa omului”, la ceea ce se vede, la „imagine”, ci la sufletul său pe care-l vrea transfigurat de iubirea Sa dătătoare de viaţă prisositoare. Cuvintele însele îngenunchează parcă în faţa smereniei şi blândeţii Mântuitorului care ne spune în veacuri că „milă voiesc iar nu jertfă”; jertfă s-a adus pe Sine pentru răscumpărarea noastră, cei atât de nemulţumitori şi nerecunoscători. Cu glas de rugă, Sf. Tihon din Zadosc spune: „Nu Te-a înduplecat răutatea şi nerecunoştinţa vrăjmaşilor Tăi, ci Te-au înduplecat bunătatea şi iubirea Ta şi sărăcia mea”.

Într-adevăr, „Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă”. Dumnezeu pe care nimeni nu-L poate vedea s-a arătat luând chipul nostru ca noi să lucrăm asemănarea cu El. Cum a făcut-o? Ne este folositor ca la începutul săptămânii Patimilor mântuitoare să ne amintim cum anume „S-a arătat” spre a nu uita şi mai ales spre face drumul de la cuvânt la faptă, fără de care „credinţa este moartă” de rămânem a rătăcii prin labirintul amăgitor al secularizării, slavi ai vremii. Astfel vom putea rezista mai bine cuvintelor otrăvite ale demonului, stăpânitorul acestei lumi, care, dincolo de vorbe deşarte, nu poate pe nimeni, nici pe sine. Cum anume s-a arătat o spune Însuşi Domnul când Sf. Ioan Botezătorul, aflat în închisoare a trimis vorbă să afle dacă este El cel trebuia să vină sau să aştepte pe altul. Hristos nu a spus nici da, nici nu, ci a enumerat faptele cunoscute de toţi: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ceea ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se binevesteşte şi fericit este cel ce nu se sminteşte întru Mine! După Înviere s-a arătat apostolului Toma care, închinându-se L-a mărturisit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Ca Fiu al lui Dumnezeu, L-au recunoscut până şi demonii care L-au recunoscut şi demonii, ba au ştiut ce să ceară şi cum s-o facă.

„Osana, bine este cuvântat Cel ce vine intru numele Domnului”

Acum, scrie Sf. Evanghelist Ioan că oamenii i-a ieşit întru întâmpinare cu ramuri de finic strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” Venise vremea când se împlineau cuvintele biblice „piatra pe care nu au luat-o în seamă ziditorii a ajuns în capul unghiului”. „În numele Domnului” cu sens in numele lui Dumnezeu Tatăl, sau spre slava Sa şi Hristos a făcut-o cu aceiaşi smerenie care este firescul îndumnezeirii. Nu aşa va veni Anticristul, deşi este summumul păcatelor, încununate de trufie. Oamenii şi-au aruncat hainele pus jos cele vechi şi pline de păcate pentru că nu mai erau bune când în faţă îl aveau pe „Cel ce ridică păcatul lumii”. „Mântuieşte-ne pe noi”, eliberează-ne de răul ce ne bântuie gata să ne înghită. Hristos, Cel ce domneşte peste veşnicie era întâmpinat ca Împărat al lumii pământeşti, dăruind iubire şi speranţă. Fericitul Augustin scrie că”Pentru Fiul lui Dumnezeu, egal al Tatălui, Cuvântul prin care toate lucrurile s-au făcut,în marea Lui bucurie să fie Împărat al Israelului era o smerenie, nu o înălţare, era un semn de milostenie şi nu de creştere a puterii Sale. Cel ce a fost numit pe pământ regele iudeilor, este în ceruri împăratul îngerilor.” Vine ca împărat dar neasemuindu-se cu niciunul de până la El; vine „în numele Domnului” care poate însemna şi că El este Domnul, cum spusese că „Eu şi Tatăl una suntem”. Se luminează contrastul dintre stăpânitorii acestei lumi, care cer imperativ supunere necondiţionată şi „Împăratul tuturor” care s-a făcut slujitor până la moarte celor care trebuiau să-I slujească. Sunt fapte pe care ucenicii nu le-au înţeles atunci, cum nu sunt înţelese nici azi de mulţi dintre noi care, vorba Sf. Ap. Pavel, cu gura îl lăudăm pe Domnul şi cu fapta ne lepădăm şi aşa se face vorbim mereu de paiul din ochiul altuia ignorând bârna din ochiul nostru.

E sărbătoarea de dinaintea Săptămânii Patimilor mântuitoare; o sărbătoare pe care o petrecem cu sufletul greu, plecându-ne genunchii inimii și spunem ca odinioară: „Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă.” S-a arătat ca „Înviere şi Viaţă”… Cel nevăzut s-a făcut văzut ca unul dintre noi, dar fără păcat ca să poată lua asupra-şi păcatele noastre. Să-i cântăm împreună într-o singură inimă şi într-un sigur glas împreună cu cei din vechime ca, la rându-ne, cu Vasile Voiculescu: „Duhul înnoirii cu smerenie/ Să fie sfetnic bun și Avă/ Cu înțeleaptă, dreaptă socotire/ Nu ispita ifos, rătăcire/ Slava Ta vrea pace, nu gâlceavă.”

Tuturor celor care la botez au fost binecuvântați cu un nume al unei flori, viața lungă cu sănătate și spor îmbelșugat în toate, aureolate de bucuria de a fi împreuna cu cei dragi.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online