Era după ce Hristos pe muntele Tabor, Hristos s-a schimbat la faţă, când, de fata fiind Petru, Iacob şi Ioan a arătat ca Fiu al lui Dumnezeu, cum a mărturisit-o Însuşi Tatăl ceresc: „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care bine am voit. Pe El să-L ascultaţi”. Ceea ce urmează arată, convinge fără putere de tăgadă, pentru ce anume Tatăl ceresc a poruncit să dam ascultare Fiului Său. Din mulțime a ieşit în întâmpinare un om „oarecare”, nici dregător, nici dintre bogaţii vremii, pentru că, neîndoielnic, în faţa necazurilor suntem egali, nişte „oarecare”. Necazul nu caută faţa omului, pentru el suntem nişte „oarecare” şi doar în faţa Fiului lui Dumnezeu presimţim fiinţa noastră ca făcută după chipul şi asemănarea Părintelui ceresc. În prezenţa lui Dumnezeu ne putem recunoaşte cunună a creaţiei prin iubirea-I pe care o simţim învăluindu-ne ca îmbrăţişarea în care ne cuprinde Hristos cel Răstignit. Acest om adusese pe copilul său care avea demon şi-l chinuia mai ales pe timp de lună; sărmanul părinte îl adusese el pentru că singur nu putea veni, spiritul de discernământul lipsindu-i complet. Evanghelistul Marcu scrie că, atunci când îl apuca, diavolul îl trântea la jos şi făcea spume la gură. Medic fiind, Evanghelistul Luca spune că, mai întâi, striga tare, ţipa, chiar urla, se lovea cu capul de pietre, făcea spume la gură, chipul i se schimonosea făcându-l înfricoşător. Este tabloul simptomatic tipic epilepsiei, numită şi „boală neagră” cu o etiologie necunoscută şi beneficiind doar de un tratament paliativ. Deşi nu este foarte răspândită, boala este înspăimântătoare prin manifestare şi consecinţele ei, mai ales că nu este vindecabilă. Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenţia că focul semnifică mânia iar apa este pofta. „Focul este mânia şi toate păcatele pe care le generează –ura, zavistia, pizma, bârfa, dorinţa de răzbunare, ţinerea de minte a răului, toate ne vin de la satana. Lăcomia, beţia, desfătarea, desfrâul, dezmierdarea, lenea, trândăvia, slăbirea voinţei de a lucra binele şi altele asemenea apar când vrăjmaşul ne aruncă în apa poftelor.”
Bărbatul nu cutezase să-l aducă pe băiat direct la Hristos, încercând mai întâi la ucenicii Săi, dar rezultatul nu a fost cel dorit. Într-adevăr, ei desigur, primiseră darurile Sfântului Duh, chiar puterea să izgonească şi diavolii, să „tămăduiască toată boala şi neputinţa din popor”, dar nu erau date odată pentru totdeauna toate, ci numai cele necesare, pentru un anume timp şi pe măsura credinţei. Duhul Sfânt va fi primit mai târziu, la cincizecime. Cum ştim Domnul îşi plineşte voia prin sfinţii Săi deci nu oricând, oricum şi oriunde. Când a văzut împuţinarea credinţei, nu absenţa le-a dăruit lor şi nouă învăţătură cum să nu ne lăsăm pradă îndoielii. Îndoiala trebuie evitată chiar când pare explicabilă cum era acum când au văzut copilul cum a căzut şi a spumegat. Hristos care vede inimile oamenilor şi le-a răspuns spre bună luare aminte. Înainte, însă, fapt rar pentru blândeţea Sa mângâietoare şi dătătoare de speranţă, s-a mâniat, întreg neamul: „O neam rău şi necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?” Răutatea şi necredinţa sunt nedespărţite, merg mână în mână şi, văzându-le Fiul lui Dumnezeu, „singurul care este bun”, cheamă să fim la fel cum „Tatăl vostru cel ceresc bun este”. Oare răutatea nu este suma îndoielilor din noi, care ne abat de la calea dreaptă pe care o putem urma doar prin pocăinţa. A vorbit despre “neam” pentru a nu-l incrimina direct doar pe tatăl mult îndurerat şi nu erau o excepţie, necredinţa făcând casă cu deznădejdea dar, pentru nu puţini, cu viclenia. Mustrând pe un singur om, s-a adresat tuturor celor cu puţină credinţă ce deschide sufletul spre multe păcate, făcând ca omul să orbecăiască în ceaţa poftelor. Ne spune şi nouă, căci ştim prea bine că „nu e om fără de păcat” în afara lui Hristos-Omul şi Fiul lui Dumnezeu. A mai spus Hristos şi cuvintele au izvorât fapte peste firea omului: „Cel ce crede în mine, în minunile pe care le fac Eu, şi mai mari decât mine va face”. Proorocia a fost împlinită şi vieţile Sfinţilor a arată cu prisosinţă iar ruga îndreptată spre ei este o chemare a lui la Hristos care îşi arată dumnezeirea şi în sfinţii care i-au urmat.
I-a mustrat pe toţi, cum l-a mustrat odinioară şi pe Apostolul Petru, căruia apoi i-a întins mâna salvatoare. A spus îndată să aducă pe copilul bântuit de demon, pentru că reproşul era spre îndreptare nu spre a-şi întoarce Faţa Sa de la ruga îndurerată tatălui. După mustrarea de obşte a spus să-i fie adus copilul iar văzându-l, nu s-a adresat lui, ci acelui „ascuns” din el care-l făcea de nerecunoscut. Demonul, intrând în om îl desfigurează, ca şi cum i-ar ascunde chipul divin din adâncuri, îl face de nerecunoscut şi de aceea nu copilul se cuvenea a fi mustrat. Bietul de el era doar o victimă care trebuia izbăvita şi de aceea nici nu e important din vina cui ajunsese astfel. Ca să ne dăm seama de „mulţimea” şi puterea diavolilor, Hristos avea să adauge că acest neam împeliţat nu poate fi scos din om decât numai rugăciune şi post. Ne amintim cum, după cele patruzeci de zile de post şi trei în care a flămânzit, Hristos Însuşi a fost încercat de demoni care, văzându-i cât de nestrămutată îi era hotărârea, i-au aruncat „o ultimă carte: toate împărăţiile lumii. Hristos le-a refuzat cu hotărâre şi, mustrând demonul a zis: „Piei Blestematule! „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia să-i slujeşti”. Potrivnicul a dispărut deîndată şi, după ce a învins tot răul şi necazul, cu jertfa Sa pe Cruce, a zis că i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Hristos a rămas şi rămâne cu noi, făcând neabătut voia Tatălui ceresc „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Or, acest copil era în orice clipă la un pas de moarte şi e de înţeles disperare tatălui. Spunând „până când voi fi cu voi”, Mântuitorul învaţă şi că răutatea nu se înfăţişează pe sine ca atare, croindu-şi cale în suflet prin viclenie. Altfel, nimeni, văzând chipul hidos al răului nu l-ar urma iar vrăjmaşul ştie prea bine pentru că fusese înger de lumină. Culmea vicleniei a arătat-o Iuda când l-a sărutat pe Hristos şi a preschimbat simbolul păcii în trădare, ca prim pas necesar spre ucidere. Hristos ştia şi, fără doar şi poate, avea puterea de a-l opri dar nu a făcut-o. Încercase, dar văzându-i cerbicia nu s-a impus imperativ cum ar fi putut, Şi-a împlinit misiunea salvatoare de mântuire a omului prin iertarea izvorâtă din iubire. Doar Iuda nu a fost eliberat de moarte, făcându-se pe sine „fiu al pierzării” căreia i s-a dat singur.
Întrebarea „până când vă voi suferi pe voi?” ar putea să pară retorică, dacă nu ar avea răspunsul în tot ce a urmat. Anume că a răbdat până la „sfârşit” , primind moartea cea mai cumplită şi mai înjositoare – El, Fiul lui Dumnezeu a primit să fie răstignit cu tâlharii. Mai mult, a răbdat ca poporul să aleagă a-l elibera pe tâlhar şi, întrebat de Pilat ce să facă cu Hristos, „neamul”a strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”. A primit deci răstignirea şi s-a rugat: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.”
„Aduceţi-l la Mine”
Pentru acest neam „necredincios şi îndărătnic”, adică pentru noi toţi, a suferit toate, încât, aşa cum s-a spus, pentru Fiul lui Dumnezeu mai grea a fost vieţuirea cu oamenii care nu înţelegeau cum să se închine lui Dumnezeu şi să-i slujească. Le-a spus cum nu se putea mai simplu: „Aduceţi-l la Mine”. Asta pentru a-i îi apără pe ucenici care nu au reuşit şi, pe de altă parte, povăţuieşte,cum important este a răspunde prin fapte. A spus să-l aducă pe copil „la Mine” ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat care are puterea să-l izgonească pe diavol din sufletul nevinovat al copilului în care îşi făcuse sălaş. Aşa se petrec lucrurile când, din cine ştie ce motive, ne deschidem spre acela care vrea să ne despartă de Dumnezeu şi cum numai prin Cuvântul Său, Hristos vindecă şi această cumplită boală a celui ce avea demon. Mai înainte însă întreabă: „De cât timp este aşa?”. Răspunsul poate contraria: „din pruncie”. Cum din pruncie când la această vârstă nu are cum vorbi sau face anume ceva. Necazul îşi putea avea începutul în părinţi sau, mai de departe, în neam. Vrăjmaşului nu-i trebuie rugă, el se arată pe dată ce este chemat sau doar i se pronunţă numele şi nu se dă plecat cu una cu două. Ne-am vindeca de multe boli, altele nici nu le-am dobândi dacă am veghea la ceea ce gândim şi spunem iar bătrânii nu ostenesc a ne aminti că „vorba dulce mult aduce”. Mai mult, ei nici nu-i pronunţau numele şi au născocit altele care sugerează ce face urâtorul de oameni; spre pildă, „Aghiuță” cel care se dă sfânt (aghios) fără a fi , sau „ucigă-l toaca” vestitoarea slujbei în Biserica Domnului. Cât de răuvoitor este arată şi faptul că îl invocăm, cel mai adesea, în momente de mânie, când parcă nu mai suntem stăpâni pe noi înşine, ci tiranizaţi de forţă malefică. Într-o rugăciune de demult se arată cum mânia este potolită de virtutea răbdării pe care tocmai a invocat-o Hristos. Există însă şi o răbdare „învăluită”, a celor care, spun ei, „stau la cotitură” să vadă momentul cel mai potrivit atacului. Rugăciunea inimii şi închinarea la Sfânta Cruce, „armă împotriva diavolului” ne ocroteşte şi conduce paşii spre pacea pe care a dăruit-o Hristos omului. Hristos ne cheamă mereu iar dacă, cine ştie din ce motive nu putem, ne spune nouă să-l aducem Lui, „vindecătorul tuturor sufletelor şi trupurilor”.
Osârdia duhului tămăduieşte neputinţa trupului
Din necuprinsa-i iubire, Hristos dăruieşte tămăduirea îndemnând la „post şi rugăciune” într-o relaţie de îmbogăţire reciprocă în Dumnezeu. Se începe cu postul, ca atunci, zorii existenţei, când Dumnezeu a spus întâilor oameni că din toate roadele pământului pot să mănânce, nu însă din măr, căci, făcând-o vor muri. Post pentru ca trupul să fie învăţat a da ascultare duhului, Domnul Însuşi fiind Duh, ca o rugăciune în care îşi recunoaşte neputinţa –„ trupul este neputincios, dar duhul este osârduitor”. Urmarea o ştim şi o simţim prea bine. Postul nu este, nici pe departe, un simplu regim alimentar ale cărui urmări benefice pentru sănătate le arată cu asupra de măsură medicina începând cu cea preventivă. Detoxifierea organismului este o condiţie a stării de bine a întregului nostru organism care răspunde ca un întreg la agresiunile mediului. Tradiţia noastră creştină a adăugat cunoaşterii înţelepciune dacă ţinem seama de rânduiala anuală a posturilor ca şi aceea săptămânală. Apoi este consfinţită şi libertatea pentru că respectarea postului este o datină (de la „a da”), nu un imperativ categoric – unii pot posti mai puţin alţii mai mult, după posibilităţi şi voinţă. Sf. Ap. Pavel scrie că acela care nu ţine post să nu dispreţuiască pe acela care ţine, iar cine respectă postul să nu-l „osândească” pe cel care, din cine ştie ce motive nu o face. Despre necesitatea – căci este o necesitate! – şi beneficiile postului, Sf. Vasile cel Mare a lăsat învăţătură zicând că este cea mai veche poruncă – întâia am zice dată de Dumnezeu omului: „Cucereşte-te şi sfieşte-te, omule, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de o vechime cu lumea este porunca postului. „Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit „ Şi ce este boala dacă nu o anticipare a morţii. Sf. Efrem Sirul ne arată căile prin care răul se cuibăreşte în om: „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de sine şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie” şi cere „duhul curăţiei, al gândului smerit, al cumpătării şi al dragostei, mi-l dăruieşte mie slugii Tale”. Încheie: „Aşa Doamne Împărate dăruieşte să-mi văd greşelile şi să nu-l osândesc pe fratele meu.” Este o coerenţă a vieţii sfinţitoare căci o virtute cheamă pe cealaltă puterea fiind a unităţii care le leagă întru bună vieţuire. Mai scrie Sf. Marc Ascetul că postul „păcatele şi nelegiuirile tale, curăţă trupul şi sfinţeşte mintea, izgoneşte demonii şi ne apropie de Dumnezeu”. Postul este şi al minţii şi al limbii , căci de „nu vom păzi cele ce cântăm, la pierzare vom merge.” Împotriva vrăjmaşului avem două arme – smerenia şi răbdare: Smerenia cum ne-a arătat Hristos care Fiu al lui Dumnezeu s-a „coborât din cer” şi s-a făcut asemenea nouă. Răbdarea, reflex al iubirii, care suportă toate, crezând în biruinţa cea de pe urmă.
La rându-i, rugăciunea dă putere celui care, prin abţinere de la hrană, s-ar putea simţi sleit de vlagă ca şi cum ai fi conectat la o altă sursă de energie. I-a spus Hristos femeii din Samaria, învăţând pe toţi că este vremea să ne rugăm „în Duh şi Adevăr”, căci”Duh este Domnul”. „Ca şi cum” pentru că prin post şi rugăciune poţi să devii împreună trăitor, vorbitor şi lucrător cu Dumnezeu. Şi asta în taină nu făcând spectacol – taina fiecăruia dar şi taina comuniunii. În lucrarea sa „Creştinismul românesc, Simion Mehedinţi scrie că, pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt întreg poporul postea şi se ruga înaintea fiecărei lupte şi după desfăşurarea ei indiferent dacă era vorba de biruinţă sau, mai rar, de înfrângere. Mai mult, spre încrustare vecuitoare construia câte o biserică. Acum, din păcate, e mult, prea mult spectacol, şi repetăm, ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă, după cum ceea ce el acoperă Părintele ceresc descoperă. Criza spirituală şi morală în care ne adâncim dă măsura exactă a credinţei de care facem atâta caz – credinţa se lucrează, nu se scandează. Dar, cert, din faţa lui Dumnezeu nu ne putem ascunde nici după un deget din lume după cum o spunea David: „unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?” Dumnezeu este peste tot şi nici „întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei”. Ne păstrăm în această lumină, ce o aminteşte pe aceea a Tabarului prin rugăciune şi post pecetluite de făptuirea binelui. Tot Părinţii cei de demult învaţă ca, urmând lui Hristos şi îndepărtându-ne de diavol, să ajungem a ne fie milă de el, fiindcă nu va cunoaşte niciodată bucuria ce ne apropie de Domnul Slavei când închinându-ne spunem cu îngerii de odinioară. „Slavă întru cei de sus, pa pământ pace, între oameni bunăvoire”.
Sf. Ioan Scărarul
Rugăciunea ține lumea
După rânduiala, astăzi cinstim pe Sf. Ioan Scărarul, călugărul care timp de patru decenii a trăit în sihăstrie mistuit de iubirea de Dumnezeu căreia i s-a dedicat cu întreaga sa ființa. Zilele-i erau ritmate de post si rugăciune, ajungând „stea nerătăcita si luminând pana la marginile lumii”. A făcut-o intr-un suiș de treizeci de trepte asemenea unei scări, de unde si numele. E o scara a cărei prima treapta este pe pământ, acel „aici” cum a spus Adam lui Dumnezeu care l-a întrebat: „Unde eşti?”. Din treapta în treaptă se ajunge până la împărăţia cerurilor. De început, se începe cu fuga de lume, adică renunţarea de voie proprie la bogăţiile lumii acesteia spre a le dobândi pe cele cereşti. Altfel spus, lepădarea de toate rudele şi, în cele din urmă chiar sine pentru, apoi înfiat de un călugăr mai în vârstă, priceput şi iubitor pentru ca abia acum sa înceapă suişul odată cu pocăinţa dimpreună cu aducerea aminte de moarte. Dar nu de moartea în sine, cum spune Eminescu pentru ca ştie oricine: „Ca ceea ce nu e, nu simte dureri/Si multe-s dureri, puţine plăceri”, ci de judecata cea dreaptă a lui Hristos pentru că toată judecata Tatăl a dat-o Fiului. În cele din urma se ajunge la Iubirea de Dumnezeu şi de semeni ca adânc al cunoaşterii eliberatoare, posibila prin smerita ascultare. Toate ajută să smulgem din inima nu doar rădăcinile păcatelor, dar şi poftele care, rămase le aduce ca pe nişte credincioşi prieteni. Lucrarea se adresează cu prioritate monahului, „ adâncul smereniei”, înzestrat cu o neostoita lumina a ochiului inimii, adevărata lui bogăţie de care furii nu se pot atinge. Smerenia împreună cu iubirea fac o unitate indestructibilă pentru ca dacă iubirea înalţă, smerenia o sprijină să nu recadă în prăpastia pierzării. Pentru aceasta e nevoie de trezvie şi rugăciune până acolo încât isihastul poate mărturisi ca „eu dorm, dar inima mea veghează” şi asta pana acolo unde numele lui Iisus sa fie dimpreună cu răsuflarea. Atunci se dezvăluie puterea rugăciunii care aminteşte de Sf. Proroc Ilie care cu rugăciunea a închis şi deschis cerurile. Sau, mai spre noi, Sf. Vasile care şi-a depărtat moartea cu voia sa încât s-a spus că dacă ar fi dorit mai putea trai. Iată sfaturi datatoare de viaţă ca drum spre înveşnicire: doctoria împotriva îngâmfării se cumpără cu aurul smereniei; cine si-a agonisit pomenirea morții, nu va pactui in veac; ascultarea este mormânt al voii (proprii ]îndreptata spre păcat); monahul care nu agoniseşte(ca orice om) este stăpânul lumii, sau monahul trufaș nu are nevoie de drac, fiindcă el însuși este drac. Grija si osârdia creștinului se cer îndreptate spre nepătimire ca drum spre învierea trupului. Podoaba cea mai de preţ este curăţia şi fecioria. Cu acestea putem pune frâu patimilor cum sunt lăcomia, iubirea de arginti,mândria trandavai pentru a lăsa drum liber virtuţilor cum sunt blândețea curtenia, sărăcia, privegherea, smerenia, nepatimirea odată cu triada virtuților de căpetenie – credința, iubirea speranța. E ca un zbor tălmăcit cu har de medicul isihast Vasile Voiculescu:
Doamne, nu Te-am simțit pana acum ca ești…
Cu inima, ca-nainte sârguiai mereu…
De ce te zbați, dai semne si vesti?
Ca o racila ascunsă mă neliniștești:
Doamne, suferi Tu, acolo in adâncul meu?
Citiți și Scara virtuţilor, drumul comun al mirenilor şi monahilor
