Iertarea ca vindecare
de Elena Solunca Moise
În Gadara, ținut recunoscut ca fiind bântuit de demoni, Hristos a vindecat doi locuitori posedați de vrăjmașul omului. Cum locuitorii nu l-au primit, ba mai mult, l-au rugat să plece, Fiul lui Dumnezeu a mers mai departe, înconjurat de mulțime multă care dorea a-I asculta ”cuvântul cu putere multă”, anume puterea Fiului lui Dumnezeu care a făcut ”cerul și pământul cu toată splendoarea lui”. Să nu uităm că Hristos care s-a crucificat pentru noi nu face nimic fără ca, la rându-ne, să ne învoim, să fim adică în aceiași voie cu El. L-a întrebat pe slăbănog: ”vrei să te faci sănătos?” În pustiu, demonii nu doar că L-au cunoscut, dar i s-au și adresat direct cumva reproșându-i: ”Ce ai cu noi Fiule a lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu ne chinuiești”. Era o recunoaștere a lucrării pe care o făceau și o fac dar și a plății cuvenite, de unde i reproșul că a venit ”înainte de vreme”. Singur, demonul nu poate reuși să facă rău omului și are nevoie de ”tovarășii”, pentru aceea nu era doar unul, ci o legiune întreagă de teamă să nu fie trimis în adâncul fără fund de unde a venit – abyssos. Este o nouă întâlnire cu demonul după cele trei ispite din pustiul Carantaniei, când, la sfârșit i-a spus: ”Piei înapoia Mea satană, căci scris este. Domnului Dumnezeului tău să i Te închini și numai lui Unuia să-I slujești”. Fiul Ziditorului a toate a făcut voia Părintelui în toată clipa petrecerii Sale pe pământ să ne arate cum sfințim locul pe care odinioară a căzut Adam . Și să ținem în inimă spre luminarea minții că Tatăl Ceresc vrea ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”.
O arată cum nu se poate mai convingător vindecarea acestui om paralizat, făcută îndată după aceea a demonizatului din Gadara, când i-a trimis pe diavoli în porci, simbolul păcatelor, adică locul cuvenit lor. A făcut-o și pentru a încredința pe toți cei de față ca și pe noi că sfârșitul păcatului este moartea, doar că ei, în întunecimea inimii lor, nu au înțeles decât paguba. Era o pagubă vinovată căci nu au primit pe Fiul lui Dumezeu, binefăcătorul lor având și conștiința vinovată pentru, se știa, le era interzis să se mănânce carene de porc. Ni se arată cum, până la o limită, păcatul poate fi luat ca o ”hrană” și viață chiar și de aceea întreaga comunitate cu mic cu mare din Capernaum i-a ieșit întru întâmpinare. În esență, Hristos le arătase puterea pe care o avea asupra naturii și a oamenilor cărora le reda viața cea de toate zilele cu ale ei. Pe acest temei, Rene Girard admite că demonizatul are o anume funcție de reglementare a vieții comunitare și, într-o măsură pilda aceasta arată convingător hotarul din urmă al răului. Sutașul a cărui slugă a vindecat-o spune, de fel întâmplător, că e și el slujbaș și se supune celor mai mari după cum are slujitor care nu-i iese din cuvânt. Doar binele, și numai binele, se face ori de câte ori când este nevoie, orice amânare fiind dăunătoare. Într-o asemenea deschidere înțelegem și cum duhurile i s-au supus lui Hristos chiar dacă nu era momentul să o facă. Ascultarea este ascultare, nu admite împotrivire cum au arătat-o și valurile răzvrătite de furtună ale mării. Faptul că trecuse de marea Tiberiadei arată cât de prezentă și puternică este stihia ridicată de demoni. Pe marea învolburată, Petru s-a îndoit după ce i-a spus că dacă e Fiul lui Dumnezeu să ”spună” a veni pe apă și a făcut-o, dar când s-a îndoit a prins a se afunda și disperat a strigat la Hristos ”scapă-mă”. Hristos a făcut-o ca de fiecare dată întărind importanța decisivă a credinței. Mai departe, trecerea dincolo de Sidon prefigurează dimensiunea universală a creștinismului în virtutea căreia când un bine este necesar se face în mod necondiționat. Puterea lui Hristos-Omul pare a se regenera din făptuirea binelui ca act îndumnezeitor de unde îndemnul Fiți buni cum Tatăl vostru Cel ceresc Bun, este. Petrecându-se toate astfel, înseamnă că venise timpul ca și funcția acelui faimos ”țap ispășitor” să desființată, nemaiavându-și rost. Venise, iată, pe pământ Însușii Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt, cum era numită divinitatea căreia îi slujea însușii Melchisedec.
Rămâne aproape dramatică întrebarea: Cine este Acesta căruia i se supun valurile ca și îndărătniciții demoni? Răspunsul este dat, de această dată, chiar de slăbănog însuși, care, fără a spune o vorbă, a rămas alături de Hristos ca odinioară apostolii Petru, Ioan și Iacob. Boala vine, desigur, de la demon dar nu el este singura cauză, este o cauză determinantă c cel mai adesea ea fiind o urmare a păcatelor, a faptului că omul permite răului a-l stăpâni. În cele din urmă, se ajunge la sfârșitul bolii care este moartea, ce pune capăt răului și este învins definitiv de Înviere când Hristos a călcat cu ”moartea Sa”, moartea noastră a tuturor. Slăbănogul era ca un mort viu, un fel de spectator al vieții, exilat dincolo de ea iar revenirea lui e o întoarcere la firescul creației dumnezeiești. La aceasta nu se putea ajunge oricum, ci recuperând pierderea prin iertare, abolirea actului distructiv. De aceea în cel bolnav există un fel de temere care se îngemănează cu voirea de a fi sănătos fără să știe cu certitudine dacă și nici cum e posibil. Cunoscător al sufletului, Hristos îl încurajează zicând, mai întâi: ”Îndrăznește”, ca și când ar fi afirmat că te aștept și te primesc, așa cum Tatăl stătea în drum așteptând întoarcerea Fiului risipitor. Ca și cum nu ar fi fost suficient, îl numește chiar ”fiule”. Este ca și cum ar fi recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu, câtă vreme a spus: ”Eu și Tatăl Una suntem, Mai mult își motivează în-fierea”, adăugând iertate îți sunt păcatele, pentru că numai fiului îi ierți păcatele și-l recunoști ca moștenitor. Îl readuce la starea dintâi când primii oameni nu făcuseră încă gestul necugetat al neascultării, care, era acum desființată. Cu îndreptățire Hristos spune fariseilor că ”tatăl vostru este diavolul”, adică sunt fiii ai vrăjmașului și nu ai Tatălui ceresc. O ocară mai mare ca aceasta, să recunoaștem, e imposibil de crezut că ar putea fi. Mai vedem cum, sărmanul slăbănog, neavând putere, a fost adus de cei patru care l-au purtat și au făcut din credință putere vindecătoare odată cu rugăciunea nerostită către Hristos. De aici folosul și, mai ales necesitatea rugăciunii unuia pentru altul și, poate greșesc, dar cred că Dumnezeu se bucură când vede că o facem, comuniunea fiind împlinită. Cei patru pot fi foarte bine Evangheliștii Matei, Marcu, Luca și Ioan care ne iau pe noi cei slăbănogiți și ne duc la Hristos, Vindecătorul tuturor bolilor și suferințelor trupului și sufletului. Mai mult, primim puterea rugăciunii curate, susținută de virtuțile credinței, iubirii și speranței, și se înalță ”ca tămâia” înainte lui Dumnezeu. Însă, de rugat, sau rugat și cei care credeau în Baal, dar au făcut-o degeaba cum prea bine știm. Ceea ce au făcut cei patru care l-au adus pe slăbănog era o astfel de rugăciune și, de aceea, văzându-le credința. Hristos l-a îndemnat pe bolnav, care se sfia, probabil știindu-și păcatele și, astfel, se căia în felul lui de cele făcute.
A fi sortit pieirii – marea dramă a răului
În esență, aici se dezvăluie și marea drama răului care rămâne pe veci sortit pieirii și este evident în momentul când Hristos spune”Fiule” stăvilind, prin cuvânt, lucrarea răului. Răul nu are cum să se apropie de Fiul lui Dumnezeu, care asigură că ”Eu și Tatăl una suntem” iar Hristos îl înfiază pe acest oropsit și, prin el, pe noi toți. Slăbănogul este o reprezentare emblematică a omului izgonit din rai, a oii celei pierdute pe care Hristos o caută. (Facem o paranteză pentru a spune că pilda oii celei pierdute îi era cea mai nesuferită lui Lenin) Cu totul semnificativ, vindecarea slăbănogului vine îndată după ce Sf. Ap. Filip spune lui Nathanael ”Vino și vezi”. E ca și cum o spune și nouă să mergem să vedem încredințându-ne de cele spuse de David: ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu pricepere l-ai făcut.”
A spus Tatăl Ceresc la începuturi ”Să facem om după chipul și asemănarea noastră”, deci venim pe lume prin ”mâna” lui Dumnezeu, primim suflare din sufletul Lui și ne dăm sufletul în mâinile Lui. ”Unde este moarte boldul tău?” Vindecat de slăbănogeală, omul reintră în posesia virtuților cu ajutorul celor ”patru bărbați” care l-au adus pe slăbănog – prudența, dreptatea, tăria, cumpătarea – din care decurg toate celelalte. Prin iertarea păcatelor, Hristos a restaurat omul ca chip și asemănare, înlocuind lumea păcatului cu lumea harului și a iubirii pentru a-i reda puterea de a-L urma ca Biruitor al lumii. Sf. Evanghelist Marcu scrie că acolo erau, ca mereu, fariseii în căutarea lor febrilă de a-L ”prinde” pe Hristos în cuvânt și văzând s-au repezit zicând: ”hulește”, pentru că, argumentau ei numai Dumnezeu are puterea de a ierta păcatele. ”Hula” lui Dumnezeu era pentru iudei un păcat de moarte și pedepsit ca atare. Cum Hristos cunoștea că gândurile omului sunt deșarte, a întrebat, vădindu-i în fața tuturor: ”de ce gândiți rău în inimile voastre?” Ca să nu-i lase descumpăniți întreabă paideic: ce este mai greu a zice ”iertate sunt păcatele” sau ”ia-ți patul tău și umblă”, cauza (păcatele adică) sau efectul, vindecarea prin iertare? Cum păcatul se face în fața lui Dumnezeu, El, văzătorul a toate poate dezlega cum se ruga David: ”Miluiește-mă Doamne după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea.” Reîntâlnim răul de această dată în inima celor care erau investiți cu misiunea de a păzi împlinirea Legii. Sf. Ioan Scărarul învață că nesimțirea este înaintemergătoarea morții trupului. Asta nu înțelegeau fariseii anume cum păcatul înalță un zid între om și Dumnezeu iar trufia este susținătorul lui. De aceea, fariseii infirmi de suflet și minte, nu aveau cum să înțeleagă cum puterea lui Hristos este Iubirea Sa nemărginită față de omul cel căzut. A și spus nu odată că nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci acei bolnavi. Orbiți de neînduplecata trufie nu aveau cum vedea în Omul Hristos pe Fiul lui Dumnezeu. Și aveau tot ce le era necesar în cuvintele mântuitoare: ”Fiule. iertate sunt păcatele tale.” Mai târziu, pe cruce a înălțat ruga-legământ: ”Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”, cuvinte care ne-au vindecat de moarte, prin Învierea Sa. Plecându-ne genunchii minții și inimii spunem cu poetul-martir Valeriu Gafencu:
Un gând smerit şi simplu, o lumină,
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
„O, vino, de păcate ne dezleagă”.
Elena Solunca Moise
Sfântul Grigorie de Palama
Astăzi ne amintim împreună în mod deosebit pe Sfântul Grigorie de Palama, arhimandrit al Tesalonicului, născut în anul 1277 la Constantinopol. Rămas orfan de tată, copil fiind încă, a fost crescut cu multă grijă iubitoare de mama sa și, terminând studiile, s-a dedicat întru totul familiei sale. La un timp, văzând deșertăciunea acestei lumi s-a hotărât să se dedice cu totul vieții monahale, îndemnând să facă la fel pe mama și frații săi. Așa s-a făcut că mama sa a mers la o mănăstire de maici, iar el dimpreună cu frații au plecat la Muntele Athos. S-a supus exemplar rânduielilor monahale, sub ascultarea cuviosului Nicodim, urmând ca un timp să fie și la în Lavra Mare. Dornic de liniște și-a purtat pașii spre pustie ducându-și zilele într-o asceză severă. Era un timp de luptă împotriva ereziilor și Sf. Grigorie de Palama, impunându-se prin valoarea hotărâtoare a argumentelor privind dumnezeirea lui Hristos, a fost desemnat să ocupe scaunul Tesalonicului. Prin erudiție și devotament, prin mintea sa pătrunzătoare și puterea argumentării și-a onorat funcția într-o modalitate exemplară, care l-a impus în istoria ortodoxiei. În confruntările cu ereticii nu au lipsit nici rănile făcute în confruntările cu turcii, cărora le-a arătat rătăcirile, răni și pe care le-a purtat cu demnitate cum odinioară a făcut-o Sf. Ap. Pavel. A plecat la Domnul în anul 1340, lăsând moștenire o operă intrată în patrimoniul nostru patristic și pilda unei vieți care a făcut să fie trecut în șirul Sfinților Părinți ai Bisericii.
Din tezaurul gândirii sale am reținut:
Dumnezeu ne permite să fim faţă în faţă cu El, nu prin enigme. El se apropie de cei care merită şi se identifică cu ei, ba chiar se întrupează în ei, astfel că, la rândul lor, ei sălăşluiesc cu trup şi suflet în El.
