Gând de duminică – a Înfricoșatei Judecăți
Întrucât ați făcut unuia dintre acești mai mici frați ai mei, Mie mi-ați făcut
Moto: Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul
ia-mi libertatea care robește sufletul
Valeriu Gafencu
Teama de Dumnezeu este începutul înțelepciunii învață Psalmistul David, reluând o afirmație întâlnită în proverbe și în Pildele lui Solomon, expresie a unui răspuns pe măsură dat întrebării: ”Doamne, ce este omul că-l cercetezi pe el, sau fiul omului că-l socotești pe el?”. Mai întâi, cercetează spre a-i cunoaște și înțelege felul spre a-l socoti, a-i găsi un loc pe măsură pe care, cum zicea Măria Sa Țăranul Român, să-l sfințească. Dar, mai înainte, de ce ”teamă” față de Cel care ”toate cu înțelepciune le-a făcut”? Teama nu intra în zestrea genetică a omului așa cum o vedem la strămoșii noștri Adam și Eva, care nu au ținut seama de singura poruncă dată de Dumnezeu ca să cunoască viața în nesfârșirea ei. Ea apărut îndată după cădere când Domnul i-a trezit la realitate întrebând: ”Adame, unde ești?” iar el a răspuns ”aici” într-un spațiu bine determinat și pentru o vreme anume, dar cumva și anonim. În veșnicie nu există teamă, nu are cum să fie nefiind hotărnicită de nimic ca sfârșit; ea ține de vremelnicie, desfășurată între un început și un sfârșit. Ea este, totuși în apropierea ”paradisului pierdut” pentru că Domnul nu a făcut omul spre moarte, cum încerca să convingă Heidegger, ci pentru viață, iar după cădere, pentru Înviere, Dumnezeu nu vrea nicicum moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Omul a vrut libertatea dar prin neascultare a găsit robia înfricoșătoare a morții. Domnul însă, fiind bun și mult milostiv i-a purtat de grijă prin proorocii pe care poporul ales i-a ucis cu pietre. Încet, conștiința primilor oameni s-a încărcat de relele făptuite și atunci a prins a simți frica, înaintemergătoarea judecății care se face când, trecând hotarul morții, nu se mai poate făptui nimic. Evanghelistul Matei înfățișează pilde vrednice de luare aminte pentru judecata de pe urmă al cărei verdict este irevocabil. Așa aflăm, bunăoară pilda celor zece fecioare, a talanților sau a bogatului nemilostiv. Pe toate le putem așeza sub semnul poruncii celei noi, singura, pe care o dă Mântuitorul: Să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi – vindecând pe cei bolnavi, alinând suferințe, hrănind pe cei flămânzi, scoțând demoni. Rămâne ca omul, fiecare dintre noi, veghind neostoit asupra-i, să le respecte aidoma pentru că ”nu știți ziua nici ceasul când vine Fiul Omului”. Hristos, care a lucrat în chip necondiționat voia Tatălui, va veni când Tatăl Îi va spune. Sf. Vasile cel Mare, reluând aceste cuvinte îndemna ”ia seama la tine însuți”. Nu acel simplu ”cunoaște-te pe tine însuți” socratic, ce ne situează în orizontul unui nisip mișcător, gata să înghită totul. ”Ia seama la tine însuți!” este a priveghea în lumina răsărită din Cel care a venit să fie ”Lumina lumii”. Netăgăduit, Tatăl a dat judecata Fiului pentru că El, Fiu al lui Dumnezeu, întrupându-se ca Fiu al Omului s-a făcut ”măsură” a lumii omului. Dacă, așa cum spuneau anticii ”omul este măsura tuturor lucrurilor a celor ce sunt pentru că sunt și a celor ce nu sunt pentru că nu sunt”, creștinii îl au pe Hristos ca ”măsura”. Fiul Lui Dumnezeu primind de bună voie să fie Fiu al Omului, a făcut-o ca și omul aibă viață veșnică, adică să ”Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”.
Dacă, întrupându-se, Hristos a venit smerit ca prunc, la vremea Judecății de apoi, El se va înfățișa în slavă, înconjurat de îngeri și despărțind oamenii după cum Păstorul alege oile de capre – primele ascultătoare, blânde, celelalte nărăvașe, dezordonate, răutăcioase. Unitatea de măsură este una și aceiași – a ascultării lucrătoare a cuvintelor de unde îndemn: ”Fiți milostivi cum Tatăl vostru Cel din cer milostiv este” sau ”Fiți buni cum tatăl vostru Cel ceresc este bun”. Sfinții Părinți ne învață că Hristos este și în sufletul nostru, al fiecăruia, mai întâi ca pruncuț ce are nevoie să fie apărat, crescut cu atenție până când putem spune cu prigonitorul Pavel devenit Apostolul Neamurilor: ”și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Făcând astfel, la Judecata de pe urmă vom putea auzi: ”Veniți, binecuvântați Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”, Prin neascultare, omul a căzut din raiul ceresc în această vale a plângerii, loc al exilului și suferinței. Sf. Vasile cel Mare considera că ”dacă chinul cel veșnic ar avea sfârșit, atunci și viața veșnică are sfârșit. Dar, cum ne este posibil să ne închipuim că viața veșnică ar avea sfârșit, atunci și chinurile celor ce nu fac voia Domnului nu vor avea sfârșit. Fiul lui Dumnezeu le și spune din ce motive: Flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau,străin am fost și nu M-ați primit; gol am fost și nu M-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat.” Firesc, întreba-vor când s-au întâmplat toate acestea pentru că nu-și aminteau să-L fi întâlnit în asemenea situații. Răspunsul, dând deopotrivă măsura smereniei și milostivirii lui Hristos este deplin lămuritor: ”Întrucât nu ați făcut acestor prea mici, nici Mie nu mi-ați făcut”. Păcătoșii nu înțeleseseră că în acești oameni aflați în suferințe și nevoi de toate felurile se afla Hristos, nu înțeleseseră că iubirea și pornirea spre bine sunt înscrise în inima omului dar, prin cădere, le-a acoperit cu iubirea de sine și nemilostivirea. Fratele cel mic al lui Hristos se afla și în cei deznădăjduiți ai sorții dar și în inimile împietrite în păcate și de el trebuie să ne îngrijim prin cultivarea a tot ce aseamănă omul cu Părintele Său Ceresc. Ca unitate de măsură, Hristos este și în sufletul nostru ca asemănare cu chipul Părintelui ceresc, după cum îl întâlnim și în semenul nostru. Paradoxal, dar lipsa de milostivire față de ceilalți este și pentru cel care o nutrește, câtă vreme că ”omul cel drept” din fiecare este batjocorit, bătut, răstignit. Într-un fel, se poate spune cu Protagoras că ”omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor că sunt pentru că sunt și a celor care nu sunt pentru că nu sunt”. ”Măsura” este însă dată de felul în care lucrăm ”asemănarea” cu Hristos și judecata va fi necruțătoare și pentru că Domnul dă fiecăruia tot ce îi este de folosință spre îndumnezeire pe tot parcursul vieții. Nu cred că greșim afirmând că măsura este dată de felul în care sfințim Numele Tatălui Ceresc așa cum îngerii o fac în ceruri, argument în virtutea căruia numim sfinții îngeri în chip de om. Or, dacă ”răstignim” acea ”asemănare” ne ducem cu bună voie de partea răului, fiindcă nu putem a sluji la doi stăpâni în același timp – lui Dumnezeu și lui Mamona.
Răul sfârșește în moarte, Binele aduce veșnicia în sufletele noastre
Viața și chinurile sunt într-o relație de contrarietate pentru că asemănarea cu Dumnezeu și nu poate fi suferință decât când, prin neascultare, ne desparte de Dumnezeu și nu o poate face decât cu acceptul său. De la început Dumnezeu nu a obligat omul întru nimic, l-a lăsat liber și i-a dat doar o poruncă spre a-l apăra de consecințele pe care le-a suportat prin neascultare. O vedem în Fericiri din care ultima spune: ”Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni împotriva voastră, mințind pentru mine. Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri”. Acolo, în cer este patria omului și de acolo a căzut pe pământ din care este făcut și în care se va duce. La judecată va merge sufletul despre care Blaga scria: ”Suflete prund de păcate/Ești nimic și ești de toate/Roata cerului e-n tine/…Drumul tău nu e-n afară/căile în tine însuți/Iar cerul tău se naște/ca o lacrimă din plânsu-ți”. Lacrima și plânsul sunt ale pocăinței care deschide porțile împărăției cerurilor. Toate sufletele vor fi adunate în Valea lui Iehosafat cum spunea încă Ioil: ”Să se trezească neamurile și să vină în Valea șui Iehosafat și mă voi judeca acolo cu ele…căci acolo voi așeza scaun de judecată pentru popoarele din jur.” Numit și Valea Judecății, acest ținut nu a fost reperat într-un anume loc. El poate fi întregul pământ, dar important pentru noi este judecata în sine cu mult mai mult decât locul de desfășurare, a cărui valoare este simbolică.
Criteriul este al milostivirii la care îndeamnă Hristos este al milostivirii pe care avem deplina libertate să ne-o însușim pentru că nimeni nu obligă să o facem, după cum facem voia diavolului tot din libertate. Cineva ar putea aduce în discuție cuvele Sf. Ap. Pavel care spunea contrariat că nu face binele pe care îl vrea, ci răul pe care nu-l vrea. Ele vin să arate cât de cruntă este lupta pe care nu o putem duce spre biruință decât urmând lui Hristos. La timpul din urmă al judecății nu va mai fi posibilă nici o ”circumstanță atenuantă” căci acolo, cum spune o rugăciune ”Nu va fi împăratul mai mare ca sluga și nici comandatul mai mare decât soldatul, că fiecare, după faptele lui ori se va urca ori va coborî”. Atunci pe cei care au slujit obedient diavolului Judecătorul îi va trimite ”în focul cel veșnic pregătit diavolului și slujitorilor lui”, un foc care totuși va avea sfârșit. Sfârșitul va fi ca al unei arderi de tot. Asta pentru că așa cum spunea și Sf. Vasile cel Mare, răul nu există, există doar ”absența binelui”; o absență încurajatoare pentru că poate fi, în orice moment convertită în prezență urmând poruncile Domnului care se consideră pe sine frate cu cel flămând, însetat, bolnav sau în orice fel de suferință.
În această viață, chinul celui păcătos se manifestă prin zvârcolirile cu care se înverșunează să facă răul, să găsească metode de a-l ”împacheta” în ambalaje fals strălucitoare ca să pară a fi bun. Iuda a fost, și el, încercat de un asemenea rău și, după răstignirea Mântuitorului, nu și-a găsit ”liniștea” decât aruncând banii luați pentru vânzarea lui Hristos și punându-și capăt chinului prin sinucidere. El se dă pe sine pildă răul nu are alt capăt decât moartea. Într-o uitată rugăciune pentru împărtășanie pe o listă pe care sunt înfățișate păcatele găsim trecut și ”binele pe care l-aș fi putu face nu l-am făcut”. Tulburător pentru că, adesea Dumnezeu ni-l arată chiar mai târziu.
Binele deschide orizontul mai binelui pentru că izvorul lui este Dumnezeu, singurul ”bun, milostiv și îndelung răbdător”. Hristos numește ”frați mai mici” pe cel flămând, însetat, bolnav sau chiar în închisoarea păcatelor și lor le-a făcut bine ca să ne arate cum să-l facem noi. În această ordine, se cuvine a sublinia că creștinii sunt cei care au înființat primul spital, până atunci bolnavii fiind tratați în familie. Excepții erau doar cei bolnavi de lepră care, fiind contagioasă, era nevoie să fie izolați în așa-numitele leprozerii. Omul care s-a străduit să facă binele și l-a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu va merge senin la Judecată, chiar dacă va avea păcate de neocolit, fiindcă ei vor vedea și binele făcut percepându-l ca o mângâiere. Moarte păcătoșilor este îngrozitoare, mulți chiar ajung să-și dorească moartea dar chinurile îl mai țin legat și duhul se zbate să ajungă la Domnul. Dumnezeu nici măcar nu a pregătit focul cel veșnic, acolo merg cei blestemați de făptuirile lor. Atât de întunecată le este mintea și inima, atât de împietrită încât nu-și mai dau seama că Hristos cheamă la milostenie prin acești ”frați mai mici”. Cândva, de un străin bătea la poartă, străbunii noștri îi primeau și primul lucru pe care îl făceau era să le dea să mănânce. Bunica îmi spunea că nici măcar să nu întreb dacă le este foame, ca nu cumva din rușine să refuze, ci pur și simplu puneau pe masă ce aveau. Și acum, la multe mănăstiri, drumeții sunt îndemnați să mănânce din ceea ce au mâncat și monahiile sau monahii. Eram la Sf. Mănăstire Surpatele când niște drumeți au venit spunând că ”am auzit că aici ni se poate da de mâncare”. Și au primit după cuviință, s-au ospătat, au adus slavă lui Dumnezeu, măicuțelor cuvenită mulțumire și au plecat mai departe. Aici își are temeiul proverbiala ospitalitate românească, în care se cuprinde nu doar mâncarea, ci și cuvântul bun, haine pentru cel care nu au. Cât despre cel bolnav, nici măcar nu se punea problema să-l lași să plece la drum fără măcar a-i alina suferința atât cât e cu putință. Mai mult, chiar și cei din închisori trebuie ”cercetați” și ajutați ca oameni, lăsând judecătorului să facă dreptatea. ”Cercetați”, adică luați cu duhul blândeții pentru a înțelege ce și cum l-a determinat s-o facă Nu cum am văzut un polițist ăn Piața Moghioroș, care într-un exces de împlinire a datoriei, a bruftuluit o bătrână care vindea o mână de pătrunjel fără actele necesare. Am înțeles că a fost un altul care, cu un alt prilej, înțelegând-o cu suflet creștinesc. i-a adus mâncare de la primul magazin. Ca să nu ne lamentă doar voi relata cazul unei bolnave pe care am întâlnit-o în mașină și căreia i se făcuse rău. Cum eram în preajma Spitalului Militar, am îndreptat-o spre doctorul Ion Țintoiu, sigurul pe care îl cunoșteam. Mult timp după aceea, mi-a atras adesea atenția să-i spun doamnei să urmeze întocmai tratamentul dat că ”nu-i de glumă”…eu nici nu o cunoșteam. A fost, indirect, o biruință a lui Hristos, făcută cu modestie de un medic pentru care, cum spunea odinioară Aristotel,are la îndemână trei leacuri – plantele, bisturiul și cuvântul.
Cum nu știm clipa sfârșitului, Domnul ne învață cum se cuvine a o întâmpina
Asemănarea omului cu Dumnezeu se poate desluși în tot ce face sau nu, dar mai cu seamă în milostenie și toate faptele împlinite în acest duh sunt însele, respectând proporțiile, un fel de frați mai mici. O știau bătrânii când spunea că pomul se cunoaște după roadă și omul după faptă, roadă a sufletului său în care a primit sau nu pe Hristos. Când îl primesc, avem de-a face cu un om al lui Dumnezeu și la judecata de pe urmă va primi răsplată pe măsură. Atunci, va fi în rândul celor chemați: ”Veniți, binecuvântați Tatălui Meu”. Hristos cheamă pe cei care în acest fel îi devin ”frați” ascultând de Tatăl nostru și făcându-i voia ca îngerii. Vedem cum cei buni sunt și smeriți întrebând cu sfială când L-au întâlnit și răspunsul îl știm: i-a numit frați ”mai mici” pe acești oropsiți ai vieții. Să fim însă luare aminte, să veghem neîncetat ca vicleanul să nu vină și, pe neobservate să ne fure roadele cele bune. Filosoful creștin rus Soloviov atrage atenția asupra inteligenței vicleșugite a lui Anihrist care va veni înaintea lui Hristos, va mima binele, ajungând până acolo că va face fapte de milostenie spre văzul tuturor și chiar, spune el, va construi biserici, punând însă condiția să i se închine lui în mod necondiționat. E o manifestare, între atâtea, a celei de a treia ispitiri din pustie, când vrăjmașul i-a promis toate împărățiile pământului dacă i se va închina. Aici este ”piatra unghiulară” când Hristos spune că este scris ca ”Domnului Dumnezeului Tău să i te închini și numai lui unuia să-i slujești”. Închinare și slujire, promisiune și împlinire care să îndreptățească speranța. Acum este timpul când, între altele omul este încercat de ispite multiple forma ”corectitudinii politice”. Umberto Eco are un exemplar demers ironic la această formă de ”corectitudine”, o lecție de adevărată democrație arbitrată de bunul simț pe care se pare că omul contemporan a început a-l pierde și…iremediabil.
Când vremelnicia vieții de aici luminează veșnicia
Un răspuns ”îndreptător ” îl aflăm la Sf. Ap. Pavel care spune că dacă prima lume a sfârșit prin apă, actuala o va face prin foc, prefigurat de rugăciunea Sf. Ilie, ”înaintemergătorul celei de a doua veniri a lui Hristos”. Se spune că această lume va pieri într-o clipă și nimeni nu știe când, dar semnele se pot recunoaște. Unii gânditori spun că se va sfârși când numărul sfinților va egala pe cel al îngerilor căzuți. O poveste din Pateric răspunde înțelept. Un ucenic grijuliu cu sine își întreabă Părintele când să înceapă a se pregăti pentru sfârșitul lumii. Înțelept, bătrânul îi spune că este suficient s-o facă doar cu o zi înainte. Bucuria resimțită de învățăcel se stinge pe dată când, întrebând din nou ”când va fi aceasta?”, Bătrânul răspunde cu tâlc. ”Nu se știe, așa că începe de azi”. Să începem dară, un răspuns pe care ni-l putem însuși pe de-a întregul fiecare, astfel încât să auzim ”Veniți, binecuvântați Tatălui, intrați în împărăția pregătită vouă de la începutul lumii”. Apropiindu-ne de marele post al Învierii Domnului, să ne pregătim cum o făceau prea-înțelepții noștri ”buni” din ” de – demult și cu poetul-medicul isihast și martirul Vasile Voiculescu, îngenunchind să ne deschidem sufletele rugându-ne: ”Așa-ntinzându-și brațele în jos/ Ne-așteaptă-n praguri de eternitate/ Dumnezeiescul nostru frate,/ Iisus Hristos”.
Elena Solunca Moise
