“Floare dragă, floare dalbă,
Cât de mult aş vrea şi eu,
Îmbrăcat în haină albă
Să mă duc la Dumnezeu.”
(Frate dragă, de Valeriu Gafencu)
Mă numesc Valentina Elefteriu, fostă Gafencu, sora cea mai mare a lui Valeriu Gafencu. El era cel dintâi, apoi eu, Eleonora şi Elisabeta. Am să încerc să fac o notă biografică asupra familiei, pe scurt. Sunt născută în Sângereni, în 1921, într-o familie, aş putea spune, creştină. Tatăl meu a fost deputat în Sfatul Ţării, a luptat pentru Unirea Basarabiei cu România, dar situaţia a fost de aşa natură, încât a fost deportat în ’40 şi nu am mai ştiut nimic de el. Şi nu mai ştiu nici până astăzi. Mama noastră, o bună creştină, o bună gospodină a crescut patru copii.
Dar mă voi opri asupra subiectului important, fratele meu.
Valeriu a avut o copilărie, ca toţi copiii, frumoasă; părinţii au reuşit şi au căutat să-i creeze o viaţă plăcută, o viaţă cinstită, corectă. Şcoala primară a făcut-o în Sângerei, liceul la Ion Creangă din Bălţi. Poate unii dintre dumneavoastră îl cunosc după cărţile care sunt scrise despre Valeriu, în care este redată destul de amănunţit situaţia lui Valeriu. După ce a terminat liceul şi a dat bacalaureatul, el tare mult şi-a dorit să fie aici în România ca să-şi urmeze studiile pe care le-a făcut la Iaşi, ca student al Facultăţii de Drept, unde s-a evidenţiat prin comportare, prin corectitudine, prin felul de a înţelege viaţa într-un fel cinstit. A căutat să se împrietenească cu cei mai buni studenţi, cu cei mai buni copii, elevi de vârsta lui de 19, 20 de ani – atâta avea – fiind printre studenţii cei mai buni. Se poate scoate în relief sau arăta acest lucru prin profesorul Anghelescu care a spus că nu a avut un asemenea element de când este profesor. Asta a fost în timpul procesului care l-a susţinut, fără să aibă alţi avocaţi. Numai mama mea a putut fi la Iaşi şi a auzit cele ce se spuneau despre fiul ei şi bineînţeles că venea foarte încântată. Într-o şedinţă pe care a avut-o cu elevii de la liceul militar, cărora a căutat să le inspire tot aşa, multă corectitudine, să fie nişte elevi silitori, nişte elevi buni, cineva până la urmă l-a demascat şi a spus că aceasta era o şedinţă de frăţie de cruce.
Aşa a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, fără drept de apărare, fără vreun avocat care să-i susţină cauza. Era pur şi simplu dorinţa lui de a fi un exemplu bun pentru toţi studenţii, pentru toţi elevii. Intrat în închisoare, la început la Aiud, unde era foarte mare severitate şi acel copil, acel student care era plin de viaţă se întreba la un moment dat: „Pentru ce am ajuns eu aici? Pentru ce am fost eu închis? Eram un model, un exemplu pentru ceilalţi prin felul de a mă comporta, de a privi viaţa”. La Aiud a fost chinuit tare mult, a fost izolat. În ’42-’43 a fost ţinut la aşa-zisa zarcă, unde l-a ţinut trei ani dezbrăcat, pe ciment şi bineînţeles nemâncat. Spunea la un moment dat, când a putut să ne scrie, că: „Aş mânca o pâine cât o vacă de mare”. Aşa de nemâncat era şi în chinurile lui striga: „Mama, mi-e foame şi mi-e frig”. Binenţeles că nu putea să fie ajutat de nimeni. Ştiţi când a început el într-adevăr să creadă mult, mult în Hristos şi în Dumnezeu? Dacă a văzut că oamenilor nu a putut să-şi spună durerea, atunci a început să se roage mult la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi tăria, dă-mi puterea să rezist!” A fost o perioadă când el putea să scrie acasă, chiar la Sângereni. În primul volum al lui erau scrisorile care erau adresate chiar la Sângereni. Cum au ajuns nu-mi dau seama, la sora mea Eleonora, care le-a adus în cele din urmă în ţară şi i le-a dat lui Nicolae Trifoi care a stat 6 ani în aceeaşi celulă cu Valeriu. Din ele au putut să extragă sfaturile, scrisorile care erau cenzurate, prin care el ne îndemna ce să facem noi, mai ales mama care îşi avea copilul închis, iar noi, trei fete – Eleonora, Elisabeta şi eu care eram studentă la Iaşi. Mie mama îmi spunea: „Lasă că mă descurc eu, du-te şi-ţi termină studiile”. Noi am reuşit până la urmă să terminăm studiile, sora cea mică e infirmieră, Nora a făcut conservatorul şi e asistentă, eu – profesoară. Era foarte liniştit şi bucuros că eu am intrat în învăţământ, că puteam să ne descurcăm mai uşor, deoarece mama nu avea nicio pensie, niciun venit. Aveam în schimb avere multă, tata a fost deputat în sfatul ţării, 50 de hectare. Tata a lăsat în Basarabia 50 de hectare, casă cu etaj. Când a venit refugiul, eu eram aici la Iaşi, iar mama era cu căruţa şi cu cele două surori şi a venit la mine la Iaşi. Eu am luat caii şi căruţa, m-am dus la prefectură şi mi-a dat un colţişor la Grădişte Vâlcea, apoi la Ploieşti, unde au fost primii mei ani de învăţământ.
Vorbind despre situaţia lui Valeriu din închisoare, el a ajuns să fie credincios, numai în situaţia chinurilor de acolo, de la Aiud. Pe urmă a trecut la Piteşti, unde s-a încercat reeducarea, dar nu mai avea cum să-l reeduce, căci el se îmbolnăvise tare la Aiud, de TBC. În cele din urmă a fost transferat la Târgu-Ocna, unde era un regim ceva mai blând, dar nu-l mai ajuta, fiindcă el era deja un schelet. Însă nu mai fusese chinuit cum a fost la Aiud. Situaţia lui de bun creştin chiar până la sacrificiu a fost datorită situaţiei grele în care a fost ţinut. Imaginaţi-vă că atunci când aveam 22 de ani, m-am dus la directorul închisorii, pentru că nu-mi dădeau voie să mă duc să vorbesc cu Valeriu şi i-am spus: „Uitaţi, sunt sora lui Valeriu, sunt Valentina, vreau să vorbesc şi eu cu el”. Directorul închisorii a aranjat lucrurile acolo şi în interiorul administraţiei mi-a dat o cameră separată unde am stat mai mult de vorbă cu Valeriu. El îmi spunea: „Asta-i viaţa, asta mi-am ales-o eu, asta trebuie să duc, dar mă simt bine”. Cum bine? Mă uitam în ce hal era el; a dat şi cămaşa de pe el.
De acolo, revenind la Târgu-Ocna, primise cineva streptomicină şi i-a oferit-o lui. Dar el atunci a zis: „Eu şi aşa am ajuns în halul în care am ajuns, vino să iei tu streptomicina”. Şi a dat-o unui evreu, Wurmbrand, care a trăit până la 92 de ani. Valeriu însă a murit la vârsta de 30 de ani, pe 18 februarie 1952. Am primit vestea la Dobroteşti, comuna lui Ioan Ianolide, care mi-a fost logodnic şi l-am aşteptat 18 ani, dar cu doi ani înainte de a se da decretul din ’64, m-am căsătorit. El m-a găsit căsătorită; a fost o lovitură grozavă pentru el, dar căsătoria e sfântă şi nu se poate desface.
Şi ceva foarte important despre Valeriu este că el a ştiut ziua când va muri şi i-a spus lui Ion Ianolide: „Ioane, te rog fă-mi rost de o cămaşă, că eu pe ziua de 18 voi muri”. Şi Ion într-adevăr a pregătit ce trebuia în ziua de 18 februarie. Valeriu a dorit să-şi poată lua la revedere de la prietenii de suferinţă. Unul din gardieni care era zbirul din Târgu-Ocna, s-a făcut dispărut în acea zi şi într-adevăr toţi au reuşit să treacă să-şi ia la revedere de la prietenul lor. Chiar şi doctoriţa a venit; pentru fiecare avea o vorbă bună, deşi era schelet, deşi a fost jignit, tot timpul a stat deoarte; asta a fost poziţia lui. Şi gândul numai şi numai la Dumnezeu a fost tot timpul; acolo a fost salvarea pentru el şi pentru lumea întreagă. A iubit pe toată lumea, fără să facă deosebiri; şi streptomicina el a oferit-o unui evreu, n-a făcut deosebire de religie, de rasă, de credinţă, de nimic. Pentru el toată lumea a fost absolut la fel şi era iubit absolut de toţi. Acesta a fost Valeriu.
În câteva cuvinte eu am să vă mai reţin puţin, citind ca să vedeţi de aicea, sufletul lui cumva şi gândul lui. Şi poezia este intitulată: „Mi-s ochii trişti” şi este compusă chiar de el, când a încercat să pună în versuri chinurile lui şi situaţia lui. Zice:
„Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită
De grea şi-ndelungă aşteptare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să urc Golgota până sus
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt.
Cu Magdalena, ca şi altădată
Îngenunchez’naintea Ta plângând.
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând”.
Aici se vede dragostea lui pentru Hristos, pentru Dumnezeu şi pentru toată lumea. Cu toate greutăţile pe care le avea mama, îi trimitea câte un pachet. I-a trimis o bundiţă din blăniţă, pe care a oferit-o acestuia care trăieşte acum în Franţa, Wurmbrandt; a fost un cumnat la el şi pomenea că datorită lui Valeriu, încă mai e în viaţă. Mă rog, tot aşa l-au ţinut în frig şi acesta s-a dezbrăcat şi i-a dat bundiţa lui. A avut un suflet mare, un suflet deosebit, n-a ţinut cont că poate mama sau noi mai greu procuram ceea ce-i trebuia lui. El ne-a scris mai multe scrisori în care ne spunea gândurile lui. Ne spunea că intenţionează să se facă călugăr. Aşa a fost dorinţa lui, dar n-a apucat, pentru că boala l-a doborât. A fost operat de apendicită pe viu. După ce a fost operat a fost dus la spitalul din Târgu-Ocna, căci acolo nu aveau cu ce să fie operat. Făcuse crize puternice şi după ce a terminat operaţia a spus: „Domnu’ doctor, m-aţi operat pe viu”. „Bine, domnule, de ce nu-mi spui? Că vă făceam anestezie?” Şi într-un cărucior cu două roţi l-au transportat înapoi la spital, l-au chinuit. Imaginaţi-vă, dacă a intrat la nici 20 de ani în închisoare şi la 30, a ştiut data când va muri şi a fost pus într-o ladă acolo cu alţii, şi îngropat. A spus lui Ion: „Ioane, să-mi pui în gură cruciuliţa de argint care o am, s-o pui în partea stângă în gură. Dacă voi fi dezgropat, să fiu recunoscut prin această cruciuliţă, pe care veţi găsi-o la mine”. Dar n-am reuşit să aflăm, pentru că a fost aruncat într-o groapă comună, acolo la Târgu-Ocna.
Cât timp a stat la Galda, unde lucra la vie, pe urmă la Târgu-Ocna, el a avut nişte vedenii: Spre exemplu spunea către unii care nu se ştia că vor fi eliberaţi: „Uite, în ziua cutare, să ştii că va fi eliberat”. Şi s-au realizat ce a spus. Aşa, nu că fac un fel de propagandă, dar cumva parcă stau de vorbă cu Valeriu şi când am vreo greutate îi spun: „Valeriu, hai ajută-mă!”. Şi imediat mi se realizează ce-mi pun în gând. Îl am prea prezent. Asta e situaţia. Apoi nu exista scrisoare în care să nu spună întâi că el este foarte credincios, crede în Dumnezeu. Când a fost posibil să mai comunice cu noi, nu exista scrisoare în care să nu ne îndemne să fim cinstite, să fim corecte, s-o ascultăm pe mama în sfaturile ei şi ce să facă cu averea care era acolo: „Uite, mamă: asta arendezi, asta dai în parte sau să opreşti, că vor fi timpuri grele şi să aveţi cu ce să vă descurcaţi, ce să mâncaţi. Dar dorinţa lui era să facă bine la toată lumea, căci mama fiind singură, nu uita să ne sfătuiască întocmai ce să facem noi, cum să ne organizăm viaţa. Şi, într-adevăr, fiecare am reuşit să ajungem bine la liman, să avem soţi buni, să avem căsnicii frumoase, nepoţi care nu ne-au făcut de râs.
Vă fac şi destăinuirea asta că în viaţa mea de cadru didactic, nu am avut o pată, o reclamaţie sau o nemulţumire în 36 de ani de învăţământ. Mă întâlnesc şi acum, la vârsta mea de 87 de ani cu părinţi, cu elevi: „Ce frumos ne-aţi învăţat, ce frumos ne-aţi sfătuit”! Nu m-au făcut niciunul de ruşine vreodată; să apuce să fie vreun derbedeu. Şi dumneavoastră sfătuiţi-i pe copii, năzdrăvanii din ziua de astăzi. Nu ştiu dacă aş putea rezista în învăţământ în ziua de astăzi cu elevi din ăştia: să fie obraznici, să nu asculte de un sfat.
Despre viaţa lui Valeriu puteţi afla detalii din cărţile scrise despre el. Volumul unu, care este scris de Nicolae Trifoi, conţine realităţi în baza scrisorilor primite de la el, deşi erau cenzurate scrisorile. Al doilea volum conţine date, culese de monahul Moise de la Oaşa; foarte documentat, dar în schimb nu mai sunt scrisorile pe care le trimiteam noi, pentru că erau trimise la Sângerei, la Făgăraş; foarte frumos, un volum mai mare. Foarte mult scrie şi Ion Ianolide, în „Întoarcerea la Hristos”, ei fiind foarte apropiaţi. Apoi volumul care a apărut acum „Deţinutul profet”, scris tot de către Ioan Ianolide. Aşa că se pot procura aceste cărţi şi se poate afla viaţa lui mai amănunţită, credinţa şi chinurile pe care le-a îndurat.
Revista Atitudini Nr. 7
Preluare Ziaristi Online
