de Elena Solunca Moise
Cunună a creației, omul, prea adesea furat de cele ale zilelor, nu ia seama că îi revine pentru totdeauna a lucra asemănarea cu Dumnezeu așa cum Fiul Său a arătat-o în fața tuturor neamurilor ca Fiu al Omului, toate îndurându-le deși era ”singurul fără păcat”. Chipul lui Dumnezeu este în adâncul cel mai adânc a sufletului și suportă cu răbdare nesfârșită aluviunile păcatelor pe care omul le face într-o cădere perpetuă. }n cele din urmă, păcatul este unitatea de măsură a lipsei de credință în Dumnezeu care L-a trimis pe Fiul Său ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară. Demnitatea de a fi făcut cu mâinile lui Dumnezeu și apoi a primi suflu din sufletul Lui s-ar cuveni cinstită prin respectarea poruncilor și mai ales a poruncii celei noi, a Iubirii fără de care ne-am prăbuși în abisul de dinaintea începutului. Fiecare dintre cuvintele Mântuitorului s-a întrupat în fapta mântuitoare conferă credinței putere demiurgică, pentru că își are obârșia undeva de mult timp în urmă, când ”Domnul a zis și s-a făcut, Domnul a poruncit și s-au zidit”. Este adeverirea existenței dincolo de începuturile ei și-și are puterea întemeietoare de la Dumnezeu pentru a veni prin auz, căci ”pe Dumnezeu nu este cu putință a-L vedea oamenilor”, A crede este legătura ontologică între Creator și creație, între Cel ce a zis și s-a făcut și zidirea care îl mărturisește. De fel și de aceea prima ”ispravă” a diavolului a fost să spună primilor oameni că porunca lui Dumnezeu nu este adevărată. De atunci, omul a rămas între cele spuse de Dumnezeu și otrava dulce amăgitoare a diavolului. El însoțește omul și, e adevărat, nu dă porunci, dar face mai rău: destituie porunca prin îndoială. Acel perfid: Oare a zis Dumnezeu? Că de văzut, ce-i drept nu avea cum să-L vadă și în viclenia sa a ținut seama de spusele Domnului. Demonul nu are sfieli, însoțește omul până și la Templu, unde lovește din plin dorind a alunga smerenia cu trufia, pocăința cu cine știe ce prilejuri de mărire. Aici este limpede cum semnul distinctiv al neascultării de Domnul este trufia, care merge până la a mima smerenia o face, după vorba lui Eminescu, ”nu slăvindu-te pe tine, înălțându-se” pe el.
În asemenea circumstanțe, Hristos întreabă aparent retoric:”Dar Fiul Omului va găsi oare dreptate pe pământ? Grea întrebare, cât istoria umanității de mai bine de două milenii. David mărturisise spre știința tuturor celor de sub vremi. ”Dreptatea Ta este în veac și Legea Ta, adevărul”. Paideic, prima duminică a Triodului este dedicată vameșului și fariseului ca solid temei pentru un înțeles crucial – moartea a venit în lume datorată mândriei. Mai precis, atunci când șarpele a spus primilor oameni: ”Nu, nu veți muri. Dar Dumnezeu știe că atunci când veți mânca, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu cunoscând binele și răul”. Consecințele sunt ireversibile și prea bine cunoscute. Destinul omului a fost însă ”îndreptat” de Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu al omului ca acesta să se poată îndumnezeii.
Păcatul – măsura necredinței
Iată, acum, fariseul, sigur pe sine a luat-o înainte și, ajungând primul la Templu, s-a bătut în piept începând, cum se cuvenea, prin a mulțumi Domnului. Mulțumirea lui s-a arătat a fi însă una stearpă și fadă, făcută spre a se ”îndreptăți”, adică a arăta cât este de ”drept” în fața lui Dumnezeu : ”Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri sau ca acest vameș.” Șochează lipsa de smerenie de parcă, fariseu mai ales fiind, uitase că trebuia să știe cuvintele lui David care scrie: Cunoașteți că Domnul este Dumnezeu, ”El ne-a făcut pe noi, nu noi.” Dintr-o dată se socotește pe sine superior celorlalți, într-o poziție care îi permite să-i judece , fără a-i cunoaște, obicei încetățenit și astăzi. Pe vameșul, aflat din întâmplare lângă el, îl învinovățește fără măcar a-i cunoaște, socotindu-l a fi cel din urmă dintre oameni. mai rău decât toți. Ceea ce urmează e un ”raport”, ca și cum Domnul nu ar cunoaște gândurile oamenilor cum spune tot David: ”Doamne, Tu ai priceput gândurile mele de departe,…Cele nelucrate de mine le-au cunoscut ochii mei și în cartea Ta toate se vor scrie, zi de zi se vor săvârși și niciuna dintre ele nu va fi nescrisă”. Și apoi, așa fiind, învață Pavel că ”ce ai tu care să nu fie de la Dumnezeu. și dacă le-ai primit de ce te lauzi ca și cum nu le-ai fi primit”. La rândul său, înțeleptul Sf. Isac Sirul atrage atenția ”să nu-ți faci păreri înalte despre tine ca cei de odinioară și să te predai vrăjmașilor tăi spirituali. Căci acela (Israel) fiind izbăvit de egipteni de Dumnezeul lor și-a născocit sieși idol turnat” Am spune că astăzi nu ar fi atâta nevoie de cercetări care să arate că lucrurile nu s-au schimbat decât prea puțin și în rău iar aplicarea, adesea după ureche, a normelor de ”dezvoltare personală” face mai mult rău decât bine. Afirmația poate fi susținută de creșterea agresivității la toate nivelele și acest continuu război al tuturor împotriva tuturor la care duce competiția neloaială. Karl Jung aprecia că astăzi lumea nu ar fi mai rea decât altădată, dar sunt mult mai multe mijloace de a face răul, ca și cum tot arsenalul de critici îl potențează exponențial.
Când mândria orbește mintea
Pierdut în delirul său narcisiac, vameșul nu putea decât să-l disprețuiască total pe vameșul care, alături, neîndrăznind măcar a ridica ochii, se tânguia: ”Doamne, milostiv fi mie păcătosul”. Fariseul seamănă prea bine cu Narcis, eroul care a murit lângă apa în care se privea pe sine fără să ajungă la sine…Fără să aibă o unitate de măsură, căuta bezmetic ceea ce nu putea fi găsit… propriul eu, autoexilat într-un delir de grandoare. Pe departe, cea mai dăunătoare dintre mândrii este aceea a minții pentru că amestecă necuvenit o anume manifestare ca fiind determinată de omul singur care ar trăi parcă asemenea unui Robinson…Ea se manifestă în nebănuit de multe chipuri, are nenumărate măști – de la cele vizibile ca îmbrăcămintea și cele acareturi de multe feluri, la mulțimea cunoștințelor, acoperite perfid în smerenie de… mucava. E adevărat că, după Fr. Bacon, știința pe care cineva și-o însușește este putere, dar să nu uităm că mintea ne este dată de Dumnezeu și condițiile favorabile tot de la El le primim, ba chiar și încercările. Toate ne sunt date spre mântuire, nu spre mândrie spre înveșnicirea vieții nu spre căderea în întuneric asemenea demonului care a devenit ”principe”, dar unul al întunericului. Sigur, de putut, poți numi întunericul din tine lumină, dar asta nu înseamnă că și este; apoi cum ai să numești întunericul lumina? După cuvintele rostite despre sine însuși, fariseul arată că boala sa este una a degenerescenței tuturor virtuților – toate cele înșiruite erau adevărate dar pentru ele se cuvenea recunoștință adusă Domnului. Mulțumirea adusă de el este o parodie și, la limită, o blasfemie… Ignora cuvintele lui David care a mărturisit: ”Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și nu o pot ajunge.” Nici nu ai unde a te ascunde, fiindcă de te-ai acoperi cu întuneric, descoperi că ”Întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei,așa este și lumina ei”. Ca fariseu, era dator să cunoască toate acestea și să se fi întrebat bunăoară: ”Doamne ce este omul că-l socotești pe el, sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” Și cum ai putea tu, om zidit de Dumnezeu să nu te smerești când știi prea bine că toate căile omului sunt înaintea lui Dumnezeu.
Mai departe stând, fără să cuteze măcar a-și înălța privirea la cer, vameșul se ruga: ”Milostiv fii mie păcătosului” dând pe față capacitatea de a evalua starea sa de conștiință de fel favorabilă lui. Bănuim că era un om bogat, având cu prisosință de toate cele materiale, dar înțelesese că nu bogăția putea da pacea pe care o căuta înfrigurat la Templu. Copleșit de nedreptățile pe care știa că le-a făcut nu putea decât să se roage pentru milostivire, bunăvoire care să treacă peste păcatele pe care le făcuse. Era un moment al adevărului despre sine și nu gândea a-l ascunde, știind că doar mărturisit îl putea elibera. Știa că merită pedeapsă, dar mai știa că ”Dumnezeu este îndelung răbdător și mult mult-milostiv”, ”căruia îi pare rău de răutățile oamenilor” și bun fiind le-a dat pocăința spre îndreptare. Cei care nu se roagă nu au cum primi îndurare și nici milă. Iuda a recunoscut că Hristos era lipsit de orice vinovăție, dar nu s-a pocăit și singur pe sine s-a făcut ”fiu al pierzării”, ca și cum faptul că mai lua din banii dați spre păstrare nu era suficient pentru pedeapsă. Cum vedem, de urcat, urcaseră amândoi, doar că de fariseul avea să cadă iar hulitul vameș să se îndrepte mergând acasă spre o nouă rânduială a vieții.
Rugăciunea – neostoita prezența lui Dumnezeu în viața noastră
De o valoare crucială este și rămâne rugăciunea, felul în care o facem. Trufia fariseului este cu atât mai vinovată cu cât cunoștea, sau trebuia să cunoască cuvintele lui Isaia după care Domnul ”celor mândri le stă împotrivă” pentru că trufia, una dintre cele șapte maladii ale spiritului uman dintotdeauna, este prin definiție demonică. ”Căci ochii Domnului sunt înalți, iar omul este smerit și se va smeri și se va smeri semeția oamenilor. De altfel, ne amintim că fariseii erau mereu la ”pândă” să-L prindă în cuvânt chiar pe Mântuitor și, de fiecare dată au ieșit înfrânți”. Tot Isaia spune însă că cei smeriți ”sălășluiesc în loc înalt și sfânt și sunt cu cei smeriți și înfrânt ca să învioreze pe cei cu duhul umilit și să îmbrățișeze pe cei cu inima înfrântă”. Și noi mărturisim în fiecare dimineață cu David: ”Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Mai mult, o va binecuvânta, cum a făcut cu Sfânta Fecioară Maria care a primit vestea îngerului zicând: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Sf. Antim de Kios asigură că “Rugăciunea nu-i un lucru greu. Este o lucrare interioară, o puternică concentrare a sufletului. Rugăciunea are nevoie, în același timp, de post și de priveghere. Postul slăbește patimile, iar privegherea le omoară. Rugăciunea îi dă aripi omului, îl face să urce spre ceruri și-i dăruiește harisme dumnezeiești.”
Perseverența dă aripi sufletului rugător, îl înalță, îl întărește când e ostenit, îl ridică atunci când e căzut, iar de-i bolnav îl ajută să se ridice de pe patul de suferință. Unind inima cu mintea, rugăciunea luminează spiritul și-l bucură cu bucurie sfântă de aceea de a vedea dincolo de cuvânt înțelesuri duhovnicești. De câte ori ne despărțeam, Părintele Stăniloae spunea de fiecare dată: ”să ne rugăm”, cuvinte care au fost și cele de rămas bun cu o zi înainte de a pleca la Domnul. Ruga poate fi sfetnic înțelept, părinte iubitor, umbra lui Dumnezeu ce răcorește arșița din noi, mângâierea care alină tristețea, straja ce oprește orice viclean să prăduiască bogăția din suflet, roua binefăcătoare ce înnoiește în fiecare dimineață frumusețea florilor, chemând rodul bogat al faptelor. Puterea ei a arătat-o Sf. Mare Proroc Ilie când a închis și deschis cerul. Cu rugăciune Sf. Vasile cel Mare a sfidat moartea anunțată ca sigură de medicul Iosif și se spune că ar fi putut s-o îndepărteze și mai mult, că a murit când a dorit. Și exemple am putea da câtă frunză și iarbă. Unită cu respirația vorbirea cu Dumnezeu, cu Maica Preacurată, cu sfinții e călăuză pentru a sfinți pământul cum cerem în rugăciunea împărătească. Și cum de ar putea fi altfel când chemând pe Hristos se deschide în față-ne Calea care, Adevăr fiind, face viață veșnică, mirabila ei sămânță purtând-o în suflet spre creștere roditoare.
De la ruga vameșului ”milostiv fii mie păcătosul” avem rugăciunea inimii ”Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”, pe care creștinul o face neîntrerupt și cu asupra de măsură până când apare starea de veghe a inimii chiar și în timpul somnului. Temeiul ei este în Cântarea cântărilor din care s-au inspirat nu puțini Sfinți Părinți filocalici de-ar fi să amintim pe Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, sau Simion Noul Teolog. Acum, când ne apropiem de marele post al Învierii Domnului, spre folositoare aducere aminte spunem împreună cu David, care după ce recunoaște cu smerenie: ”Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și nu o pot ajunge?/ ”Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta, unde voi fugi?… Și am zis: ”Poate întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina din împrejurul meu”/ Dar întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, așa este și lumina ei…Cercetează-mă Doamne și cunoaște inima mea și cunoaște cărările mele/Și vezi de este calea fărădelegii în mine și mă îndreptează pe calea ce veșnică.” Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu iar Fecioara Preasfântă, în preajmă fiindu-ne, mereu să ne povățuiască să spunem în fiece clipă cu inimă recunoscătoare: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău”.
Mai rămâne postul a doua aripă necesară zborului spre înaltul cerului. Să luăm aminte și cum anume postim, nu doar abținându-ne la mâncare ca și cum am fi la un regim, ci renunțând la tot cuvântul rău și de l orice faptă înjositoare, înlocuindu-le cu bunăvoire față de fratele aflat în nevoi sau suferințe. Sfinții Părinți învață ca mâncarea care am dori s-o mâncăm, s-o dăm săracilor și vom avea răsplată în cer. Postul să fie o taină ca rugăciune a trupului iar rugăciunea un post al sufletului, milostenia asemenea unei jertfe pentru toate câte Domnul ne-a dat nouă, curățindu-ne cu sârguință ca să ne facem i vrednici de Lumina Învierii Domnului, veghind la clipa nemuririi din noi. Privind icoana lui Iisus, îngenunchind după datina lăsată din străbuni, conglăsuim cu poetul martir Vasile Voiculescu: ”Tronai acum peste-al pădurilor sobor/ Lumină dezrobită din pământești vopsele/ se-ntoarce iar în raze de veșnici sori și stele./Și Te-nveșmântă ca pe -Stăpânul lor.”
Elena Solunca Moise
