(din revista Reader’s Digest România, Iulie 2010)

6 IUNIE 1944. Intr-un bordei camuflat din Tecuci, in estul Romaniei, locotenentul Ion Dobran, comandanul Escadrilei 48 din grupul capitanului Alexandru Serbanescu, isi intrerupe partida de bridge pe care o joaca cu cativa colegi din Grupul 9 Vanatoare si merge sa primeasca noi ordine. Are 23 de ani si face parte dintr-o generatie mai speciala.

Nascut la finele Primului Razboi Mondial, in timp ce parintii lui se refugiau de frontul care inainta spre inima tarii, el absolvise liceul militar cu o luna inainte de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial. Azi e Ziua Z. Fortele aliate americane, britanice si canadiene au inceput deja debarcarea din Normandia, operatiune ce va fi inceputul sfarsitului pentru Germania nazista.

Nimeni nu stie insa nimic despre ceea ce se intampla chiar in aceste clipe in nordul Frantei. Problemele sunt altele aici, pe frontul de Est. Romanii lupta de partea Germaniei, in speranta de a recuceri Basarabia si Bucovina, luate de sovietici din 1940 prin pactul Ribbentrop-Molotov. Rusii au recucerit o mare parte din Basarabia. Frontul se mutase, aproape la fel ca cel din urma cu doua decenii, la nord de Roman, pe linia Pascani-Iasu-Husi si pe Nistru in jos, pana la Cetatea Alba.

O alarma intrerupe brutal bridge-ul aviatorilor si sedinta comandantilor: formatie de avioane americane la 100 de kilometri de Prut, cu directia Tecuci.

Lt. Dobran si camarazii sai decoleaza urgent cu aparatele lor de zbor Messerschmitt 109 G. Se anunta prin radio ca avioanele inamice se indreapta spre Galati. Dobran zboara urmand cursul raului Siret. Pentru ca alarma s-a dat in ultimul moment, au decolat dezorganizat, iar el se rataceste de restul patrulei. La orizont se vad cateva puncte luminoase. Trebuie sa fie bombardiere americane B-17, escortate de avioane de vanatoare Mustang P-51, se gandeste Dobran. Pentru aerodromul si calea ferata din apropierea Galatiului este prea tarziu. Fuioare groase de fum se ridica spre cer dinspre ele.

In stanga lui apar doua avioane cu bot rosu. Seamana cu Messerschmitturile romanilor. Zburand insa paralel cu ele, le recunoaste dupa silueta: Mustanguri americane. E prima data cand le vede avioanele. E ariergarda unei formatii de bombardiere, isi spune el.

Altimetrul indica inaltimea de 6.500 m si viteza de 440 km/h. La cei 23 de ani ai sai, Dobran, desi a facut multe misiuni contra rusilor, stie ca a angaja o lupta aeriana singur cu mai multi americani inseamna sinucidere. Dar nu se mai gandeste la asta. Pica sub cei doi din dreapta, putin in spate, urmarindu-l pe cel mai apropiat in vizor. Inca putin. Acum! Cu degetul mare de la mana dreapta apasa tragaciul tunului, actionand simultan cu aratatorul si cele doua mitraliere de sub aripi. Corecteaza usor rafalele dupa trasoare.

O clipa de suspans, apoi Mustangul scoate fum si se indeparteaza. Lupta continua cu celalalt Mustang, care-l urmareste ca un pitbull pe romanul kamikaze. Acesta intra in picaj ca sa scape de el, dar americanul se tine scai si-i nimereste radiatorul. Unde o fi comanda care izoleaza radiatorul pe stanga? Va lua foc sau nu? Tirul din spate continua. Atunci reduce maneta de gaz si, dupa alte cateva acrobatii, aterizeaza. Minune: nu ia foc si nici nu se da peste cap!

Broboane de sudoare ii acopera fruntea locotenentului Dobran, dar simte o bucurie de nedescris: “Bucuria celui ce mai poate vedea cerul, soarele, iarba”, avea sa noteze el in jurnalul sau de razboi, recent reeditat la Editura Modelism, din Bucuresti. In acea seara, intors din misiune jerpelit si vai de el, isi gaseste gazdele, bunele surori Wortman, asteptandu-l cu serbet. Il implora sa se cazeze in alta parte, caci nu mai suporta tensiunea. Isi fac griji pentru el. “Intr-adevar, traiai pentru o zi. Nu stiai ce se intampla maine”, spune Dobran, azi general in retragere.

Sublocotenentul Barry Davis, din statul american North Carolina, renuntase la facultate la 18 ani pentru a se inrola voluntar in armata. Dupa numai 280 de ore de instructaj aviatic, in Ajunul Craciunului din 1942, la doua zile dupa ce a implinit 20 de ani, a fost detasat in Africa. Acum face parte din Grupul 325 Vanatoare al Fortelor Aeriene Americane (USAAF), cu baza la Foggia, Italia. Misiunea lor principala e sa insoteasca si sa protejeze bombardierele americane ce lanseaza atacuri asupra Austriei, Bulgariei, sudului Germaniei, Romaniei si Ungariei

In aceasta zi de 6 iunie 1944, sublocotentul Davis face unul din primele lui zboruri cu noile avioane de vanatoare Mustang P-51. Au misiunea de a insoti bombardierele care ataca obiective din zona orasului Galati, in estul Romaniei. Acestea tocmai si-au atins tintele si pornesc spre baza, cand un avion se apropie de el si de colegul lui, Wayne Lowry, care zboara alaturi. Pare a fi Mustangul unui camarad. Brusc, insa, acesta deschide focul, sfaramand cupola Mustangului lui Davis…

Cand Davis si-a recapatat cunostinta, avionul zbura singur, iar in cabina era frig. Roua din acea dimineata ii inghetase pe picioare. Cu aripa dreapta zdrentuita si vantul suierandu-i pe la urechi, aterizeaza cu greu pe terenul de la Piriatin, Ucraina, pus la dispozitia Aliatilor de sovietici, deoarece coada avionului este avariata.

La sol, s-a vazut ca toate palele elicei erau gaurite, aripa dreapta distrusa, iar in rezervorul din spatele scaunului se oprise un proiectil neexplodat. Avionul n-a mai fost niciodata operational. Chirurgul si un asistent au petrecut o jumatate de ora scotandu-i bucatelele de proiectil si plastic din corp. Sublocotenentul Davis se simtea norocos. Avusese de a face cu un pilot bun si un bun tragator. Credea ca era neamt.

Astazi, in casa lui din Bucuresti, generalul Ion Dobran se mandreste cu un lucru: “M-am nascut odata cu aviatia romana. Ea e cu doar zece ani mai batrana decat mine!”. Acum isi aminteste cu nostalgie de vremea cand a servit in Fortele Aeriene Regale ale Romaniei, iar pe umerii lui tineri apasa responsabilitatea de a apara garile, aerodromurile si rafinariile romanesti: “Americanii au fost cei mai dificili dusmani. Erau mai multi, mai odihniti si aveau mai multe avioane”. Un pilot american zbura maximum 70 de misiuni, apoi era inlocuit. Dar romanii, fiind putini, au zburat toti pana la finele razboiului.

Dobran a avut 340 de misiuni. Statistic, probabilitatea de a cadea in lupta era mult mai mare. De aceea, la 18 august 1944, Romania mai era aparata de numai 25 de piloti. “Racheta rosie de alarma era mana destinului, care se intindea dupa unul sau altul. Ne intrebam mereu: Cine mai cade azi?”, isi aminteste generalul. “Insa, odata ce decolai, te simteai inexpugnabil: O sa cada cineva, dar nu eu!”.

De la niste pasionati de istoria aviatiei, Barry Davis a aflat in 2007 despre un aviator roman care supravietuise celui de al Doilea Razboi Mondial. Felul in care acesta relata in jurnalul lui de razboi ziua de 6 iunie 1944 l-a pus pe ganduri pe american. Nu era, oare, cel care ii doborase atunci Mustangul? Nici nu-l vazuse venind! Amanuntele prin care descria un dogfight (duel aviatic) deasupra Galatiului se potriveau.

Chiar el era! Ii admirase curajul, caci se angajase intr-un atac periculos.
In ianuarie 2008, Davis i-a trimis romanului o scrisoare emotionanta in care spunea: “Mi-ar placea sa te cunosc, dar la cei 84 de ani ai mei nu cred ca voi mai vizita Europa”. Dobran i-a raspuns, impresionat, cu alta epistola: “Nu se intampla in fiecare zi sa iei legatura dupa sase decenii cu adversarul tau dintr-o batalie memorabila! Mi-ai facut o bucurie imensa”. Era inceputul prieteniei a doi adversari, care nu se vazusera niciodata fata in fata.

23 IANUARIE 2010. La Muzeul Aviatiei din Bucuresti, in prezenta Sefului Fortelor Aeriene Romane si a ambasadorului american, un barbat jovial, cu parul alb si ochelari, ii strange ferm mana unui om inalt si slab, usor incercanat. Primul are 86 de ani, celalalt 91. Niciunul nu-si tradeaza varsta, ci doar emotia. Se imbratiseaza calduros.

– Iata-ne prieteni, dupa atatia ani!, ii spune primul celuilalt, in engleza.
– Ma bucur ca atunci am nimerit doar avionul, nu si pilotul! Noi nu trageam sa omoram oameni, ci sa doboram avioane, ii replica acesta.

Davis si Dobran au petrecut trei zile rememorand istoria, la a carei scriere au contribuit direct. Au zburat pe vechea ruta pe care se intersectasera cu peste sase decenii in urma si s-au recules la mormintele soldatilor americani cazuti in Romania in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.

Istoria nu a fost la fel de prietenoasa cu destinele celor doi vechi adversari. Dupa razboi, americanul a invatat sa piloteze elicoptere si a fost comandantul Academiei Militare din North Carolina. A lucrat ca jurnalist si a avut o mica tipografie. Romanul insa nu si-a putut continua cariera in noul regim comunist, care epura vechii ofiteri, inlocuindu-i cu oameni de “origine sanatoasa”. Cel mai adesea, acestia nu facusera decat scoala primara. Fostii ofiteri erau arestati in toiul noptii si nu se mai intorceau. “Atunci a trebuit sa ne topim in masa”, povesteste Dobran. In 1952, s-a facut strungar la uzina Timpuri Noi. “De ce sa-mi fie rusine? La bancul de proba lucra comandorul Cosambescu, la turnatorie, un cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, la modelism, un fost capitan”, spune el. In 1964, a reusit, cu putin noroc, sa se angajeze in aviatia civila. A fost avansat general numai dupa caderea comunismului.

Pe 23 octombrie 2008, Davis ii scria lui Dobran: “Copiii si nepotii mei sunt foarte interesati sa afle mai multe despre cei care au luptat in al Doilea
Razboi Mondial, indiferent de ce parte a baricadei. Si ma simt foarte norocos sa cunosc un gentleman ca tine”. Davis are sapte copii – patru dintr-o casnicie anterioara si trei ai actualei sotii. Dobran are doi copii. Amandoi au nepoti.

La intalnirea de pe 23 ianuarie, Mike Davis, fiul cel mai mare al americanului, i-a spus generalului roman:
– Va multumesc ca nu l-ati ucis pe tata!

Video de la întâlnirea din București:

Col Barrie Davis & Gnrl Ion Dobran Meeting in Bucharest, Romania from Kogainon Films on Vimeo.

Ultimul as al aviației române de vânătoare în viață și, de asemenea, ultimul aviator aflat în viață, pe Terra, care, în cel de Al Doilea Război Mondial, a doborât avioane sovietice, americane și germane

1 noiembrie 1943. Pe Frontul de Est, sovieticii tocmai au încercuit două divizii românești, care luptă cu disperare pentru a nu fi capturate. La circa 100 de kilometri către Apus, pe aerodromul Grupului 9 Vânătoare, aviatorii sunt în fierbere. S-a cerut o misiune de sacrificiu!

Un avion românesc trebuia să zboare în zona în care cele două mari unități române luptau în încercuire, pentru a lesta un pachet cu hărți întocmite de ofițerii de informații. Aceste hărți conțineau detalii despre pozițiile inamice, accentuându-se zonele în care sovieticii erau mai vulnerabili.

Se considera însă că șansele de supraviețuire a celui care pleca în misiune erau minime, pentru că aviația sovietică domina total spațiul aerian de deasupra celor două divizii române. Căpitanul Alexandru Șerbănescu a insistat să îndeplinească această misiune.

A decolat însoțit de adjutantul Ioan Mucenica, a survolat regiunea care i se indicase și a aruncat pachetul. Din păcate, hărțile nu au ajuns în mâinile românilor.

S-a cerut un nou voluntar! S-a oferit sublocotenentul Ion Dobran. De data aceasta, hărțile au ajuns la români, iar Diviziile 24 Infanterie și 4 Munte au spart încercuirea și au ajuns într-un sector sigur.

Această faptă de arme este numai una dintre cele pe care le-a realizat aviatorul Ion Dobran, în cele peste 300 de misiuni îndeplinite în anii celui de Al Doilea Război Mondial.

Talentul de aviator a fost dublat, în mod fericit, de talentul de scriitor. Orice pasionat de istorie a aviației militare române știe că Ion Dobran a publicat, după 1990, la Editura Modelism, jurnalul pe care l-a ținut în timpul celor trei campanii la care a luat parte: Frontul de Est, Apărarea Teritoriului Național și Frontul de Vest. Sunt pagini care conțin date istorice unice despre cum s-a văzut războiul din cabina avionului Messerschmitt 109 G.

După război, Dobran a rămas în cadrul aviației militare până în 1952, când a fost scos din armată pentru că era veteran al Frontului de Est. S-a angajat ca muncitor la Uzina Timpuri Noi, din Bucureşti, unde s-a calificat ca strungar.

Din octombrie 1951 eram şeful Secţiei şcoli din C.F.A.M. (Comandamentul Forţelor Aeriene Militare –n.a.). Inspectam şcolile de aviaţie, verificam în zbor unii instructori etc. În concret, zburam, şi asta mă bucura enorm.

Înainte de 15 aprilie [1952] am fost chemat la Secţia de cadre a C.F.A.M., unde mi s-a spus, fără nicio altă explicaţie că din ordin am fost trecut în rezervă şi nu mai am ce căuta în Comandament din acel moment, şi că ar fi bine să mă angajez undeva imediat să nu pierd la continuitate, la vechime. (…)

[M-am angajat] la Uzina Metalurgică Timpuri Noi, care se numea atunci Rakosi Matyas, în timp util. Mai mult, m-am calificat strungar în metal, devenind astfel clasă muncitoare. În fond, în anii ce au urmat, mai mult de un deceniu, a fost epoca marginalizării şi a cufundării, cât mai adânc, în masa anonimă… Mai mult, picasem de la 1.800 de lei lunar la 200 de lei, ceea ce nu a fost uşor pentru familia mea.

(…)

La Timpuri Noi mai erau exilaţi, cufundaţi în masa anonimă: colegul meu de promoţie, Vasile (Chiţu) Gavriliu; Galea Ioan, la fel, coleg de promoţie, ieşit din închisoare, lucrând ca electrician în întreţinere; comandorul Cosâmbescu, la bancul de probe; căpitanul aviator Stamatin, la atelierul de modelaj; căpitanul aviator Goe Dobrescu, la turnătorie, atelierul de sablaj; Gherasimiuc, la strung; Timiraşi, la tratamente chimice… Dobrescu, la sablaj, arăta ca un diavol, negru din cap până în tălpi de atâta praf, mă mir cum a rezistat.

(…)

Îmi amintesc, la început, prin 1952-1953, la gustarea de la ora 11.00, noi aviatorii ne spălam pe mâini şi apoi desfăceam pachetul cu mâncare şi mâncam. Băşcălioşii ne luau în derâdere: Mâncaţi, mă, ca muncitorii, aşa! Ei nu se spălau pe mâini, apucau oul decojit cu degetele murdare şi muşcau din el…

Chiar că te apuca greaţa, dar nu era altă cale decât să nu răspunzi la provocări. Cu timpul, ne-au lăsat în pace, ba chiar s-au împrietenit cu noi. Ei aşa înţelegeau spiritul muncitoresc, cu degetele murdare pe albuşul de ou fiert. (Din interviul realizat de comandorul Aurel Pentelescu, în volumul semnat alături de Marius Nicoară, dedicat generalului Dobran, Editura Editgraph, Buzău, 2010).

După zece ani, în 1962, a devenit şef birou, tehnician I la Secţia Aprovizionare materiale feroase, în cadrul aceleiași uzine.

În 1966, într-o perioadă de relaxare politică, a fost reprimit în aviație, dar la cea utilitară. După un an, a devenit pilot de linie la TAROM și a efectuat curse interne și internaționale la manșa aeronavei Il-14.

Pensionat la limită de vârstă, la 1 noiembrie 1973, a avut o scurtă revenire în activitate, în anii 1975-1976, ca inspector principal de navigație în cadrul Companiei TAROM.

Generalul-locotenent Ion Dobran, omagiat de piloții militari în activitate.
Foto: Bogdan Pantilimon

Repere din cariera militară

Ion-Stratulat Dobran s-a născut la 5 februarie 1919, ca fiu al lui Constantin Dobran, jandarm rural la Vrăneşti, jud. Muscel (azi Văleni Podgoria, jud. Argeş), şi al soției sale Maria.

Este absolvent al Liceului Militar „Mihai Viteazul” din Târgu-Mureş (promoția 1939) și al Școlii de Ofiţeri de Aviaţie din București (promoția 1941). Imediat după absolvire, sublocotenentul Ion Dobran a mers la Centrul de Perfecţionare a Zborului de la Ghimbav, Braşov, unde, după o instruire de opt luni, a fost brevetat pilot de vânătoare.

După brevetare, a fost încadrat la celebra Flotilă 1 Vânătoare de la Pipera, aflată sub comanda vulcanicului Mihail Romanescu, zis Leul. A devenit camarad al unor aviatori care deja se remarcaseră în luptele din Basarabia și de la Odessa: Nicolae Polizu-Micșunești, Constantin Bâzu Cantacuzino, Horia Agarici, Lucian Toma, Tudor Greceanu, Ioan Di Cesare, Ioan Milu, Andrei Rădulescu și mulți, mulți alții.

A fost încadrat în Grupul 9 Vânătoare, care nu s-a aflat pe front în 1942. Din august 1943, după ce a făcut trecerea pe avionul Messerschmitt 109G la Tiraspol, sublocotenentul Dobran a fost trimis în Uniunea Sovietică, unde Grupul 9 Vânătoare a înlocuit Grupul 7 Vânătoare, din aceeași flotilă.

Din august 1943 și până în mai 1945, cu excepția unor zile de permisie, s-a aflat permanent pe front, îndeplinind 340 de misiuni la inamic, în timpul cărora a susținut 74 de lupte aeriene și a doborât 11 avioane adverse. A fost doborât de trei ori, scăpând cu viaţă fără a fi rănit.

A fost decorat cu numeroase ordine și medalii: Ordinul Steaua României cu spade și panglică de Virtute Militară, în rang de Ofițer; Ordinul Virtutea Aeronautică cu spade, în rang de Ofițer; Ordinul Virtutea Aeronautică cu spade, în rang de Cavaler; Ordinul Coroana României cu spade și panglică de Virtute Militară, în rang de Cavaler; Ordinul Leul Alb (Cehoslovacia).

A fost căsătorit, în perioada 1946-1993, cu Angela-Maria, născută Orăşanu. Are doi copii: Ion-Mircea (n. 1949) şi Cristina (n. 1953).

Sorin Turturică / Presa Militară

Ziaristi Online