Mihai Sora comunist la o manifestatie de 1 Mai 1962 pe cand era sef la ESPLA cu Zigu Ornea si Tiberiu Avramescu

N O T Ă

„PARTIDUL MUNCITORESC ROMÂN / COMITETUL CENTRAL

– Comisia Controlului de Partid –

București, 28 ianuarie 1964

Deconspirare istorică! Mihai Șora, sub acuzele lui Eugen Ionesco și Paul Goma

Eugen Ionesco afirmă că filosoful român a fost „turnător” al ambasadei comuniste la Paris,iar Paul Goma că a fost expulzat din Franța dimpreună cu alți agenți sovietici.

Anul trecut, Mihai Șora a primit titlul de Cetățean de Onoare al Capitalei, la propunerea USR, în baza unei minciuni. În proiectul de hotărâre înaintat de USR se amintea că Mihai Șora a fost primul ministru al Învățământului după căderea comunismului, în Guvernul condus de Petre Roman, din care Șora și-ar fi dat demisia „în semn de protest față de mineriadele din 13-15 iunie 1990, fiind singurul ministru din Guvern care a făcut acest gest”.

Afirmația se constituie și drept un afront indirect la adresa lui Andrei Pleșu, colegul lui Mihai Șora din GDS, care a continuat să fie ministru al Culturii în Guvernul FSN, în ciuda crimelor și violurilor care au răvășit Capitala cât și a violențelor asupra studenților și instituțiilor de cultură și învățământ din București. În realitate însă, nici unul nu și-a dat demisia.

Ca unul dintre primii bucureșteni arestați de mineri în 14 iunie, chiar din Institutul de Arhitectură, implicat apoi în eliberarea colegilor închiși ilegal la fostele Unități ale Securității de la Băneasa și Măgurele, depun mărturie că Șora, deși a trecut pe la Arhitectură, nu și-a dat nici o demisie. Guvernul Petre Roman cu Pleșu și Șora a continuat să ființeze până pe 28 iunie când a avut loc schimbul cu Guvernul rezultat ca urmare a primelor alegeri post-decembriste, din 20 mai 1990.

Dar neadevărul cu demisia este vehiculat cu lejeritate de însuși Mihai Șora, pe contul său personal de pe Facebook, perpetuat de Tismăneanu, pe unde apucă, și consolidat de Wikipedia. În zadar a demontat jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob minciuna, Mihai Șora a primit titlul de Cetățean de Onoare cu 40 de voturi pentru și o singură abținere.

Votul în sine reflectă, am putea spune, puterea manipulării prin minciună în societatea românească de azi, când bătrânelul Șora, fost membru al PCF (Partidului Comunist Francez) și PCR și apoi membru fondator al GDS și al Fundației Soros – România, ne vorbește de pe zidurile blocurilor despre libertatea pentru care a luptat în timpul regimului comunist. Dezinformare neagră, adică minciună totală.

Mai potrivit era să fie inclus sub figura bonomă a lui Mihai Șora și propriul lui citat dintr-o scrisoare către conducerea Partidului : „Am învățat să cunosc mai de-aproape Partidul Comunist și să-l iubesc cu adevărat”…

Paul Goma, Tismăneanu și spionii sovietici din Franța

O altă minciună, o minciună fondatoare a biografiei sale falsificate, este legată de perioada petrecută în Franța. Șora susține că a revenit în România după 10 ani pentru a-și vedea părinții, în 1948, și a fost „reținut de autoritățile comuniste”. Așa să fie?

Paul Goma are altă părere. Cităm: „Vorbind despre campania de exmatriculări consecutivă Revoluției Maghiare (…) îl arată cu degetul pe “profesorul denunțător Ion Coteanu”, dar nu spune că acela (basarabean deal meu, din Orhei, ticălosul!) după război fusese expulzat din Franța, ca spion sovietic, dimpreună cu Mariana și Mihai Șora, cu doctorul Herskowitz, tatăl lui Alain Paruit; nu amintește nici de principalii “profesori denunțători” (ba chiar acuzatori în “procesul” meu din iunie 1956, Iorgu Iordan, Al. Graur, L. Tismăneanu, Radu Florian – ei îmi cereau capul – noroc că mi-l apăra… Mișa Novicov!).” – Paul Goma, Post Scriptum la textul „A fi basarabean”, 29 octombrie 2005.

Expulzatul Endre Herskowitz, originar din Braşov, cu studii de medicină în Franța, era, la fel ca Mihai Șora, membru al Partidul Comunist Francez, de esență stalinist, subordat direct Moscovei. Pe fiul său, Alain Paruit, îl regăsim peste ani pe lista semnatarilor Declarației de la Budapesta, din iunie 1989, în care se invoca necesitatea autonomiei maghiarilor din România.

Afirmația lui Goma este întărită chiar de Tismăneanu dar cu mult înainte de a izbucni scandalul. Într-un interviu acordat postului Radio România Internațional în 2014, acesta spune că Mihai Șora NU a plecat de bunăvoie din Franța în 1948, ci că a fost expulzat împreună cu alți comuniști de regimul lui De Gaulle: „În 1948-49 un mare număr de comuniști români sunt expulzați din Franța. De exemplu, Mihai Șora.”

Acum Tismăneanu o dă la întors. Un alt expulzat din cercul lui Mihai Șora avea să fie Aurel Pampu, declarat indezirabil de Franța pentru „activitate contra statului francez”, conform memoriilor fostului deținut politic Cicerone Ionițoiu.

Pampu era prezentat de Securitate în revista „Glasul Patriei” drept „repatriat”, fiind însărcinat în 1955, împreună cu alții, cu constituirea unui așa-zis „Comitet român pentru repatriere”. În 1945, Pampu, prieten cu Șora, ambii membri ai Frontului Național Român din Franța, s-a ocupat cu „înlăturarea personalului fascist al Legației Române din Paris până la sosirea trimișilor guvernului”, conform unei informări făcute de Mihai Șora unui căpitan al Departamentului Securității Statului, cuprinsă într-un Raport al Securității din 23.II.1962 publicat de Evenimentul Istoric. Adică a ocupat Ambasada ca un veritabil agent bolșevic.

Șora era responsabil de pagina de externe a publicației Frontului și în scurt timp era văzut deja ca un oficial al ambasadei predate de Pampu agenților veniți de la București, după cum afirmă și Eugen Ionesco într-o filă de memorii. De Aurel Pampu se leagă o serie de informații furnizate Securității de Mihai Șora, așa cum veți constata mai jos.

KGB-ul în Franța și oamenii Anei Pauker

Ce era cu expluzările acestea? După cum arată istoricul francez Thierry Wolton în lucrarea sa, „KGB-ul în Franța”, publicată chiar la Humanitas, Partidul Comunist Francez era considerat de serviciile speciale franceze drept o filială a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) iar membrii săi, mai ales cei proveniți din țările răsăritene, începuseră să fie treierați ca agenți ai NKVD / KGB. Anul dekaghebizării Franței: 1948, anul revenirii lui Șora în țară, „la părinți”.

Când activa drept comunist în Franța, Șora avea deja 30 de ani. Nu putem spune că era un naiv. „Deoarece factorii de decizie francezi începuseră să conştientizeze din ce în ce mai mult pericolul pe care îl reprezenta ameninţarea sovietică şi comunistă, au fost luate măsuri de verificare suplimentară a celor care intrau din ţările din Est pe teritoriul Franţei. Inevitabil aceste măsuri s-au aplicat şi celorlalte ţări de democraţie populară, printre care şi RPR În cazul României comuniste, Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST), serviciul de contrainformaţii francez, a beneficiat de ajutorul comandorului Mihai Opran care, după ce a fugit în Franţa în 1947, şi-a creat o organizaţie care avea misiunea să-i depisteze în rândurile emigraţiei române postbelice pe agenţii infiltraţi de serviciile secrete răsăritene.

Urmare a aplicării acestor măsuri, în şedinţa Secretariatului C.C. al P.M.R. din 20 octombrie 1948, Ana Pauker arăta că „oamenii noştri din Franţa sunt permanent percheziţionaţi, că oricine intră în ambasada noastră este legitimat”. (…) Aceste măsuri au fost însoţite, în multe cazuri, de expulzări larg mediatizate în presa pariziană a unor români veniţi pe malurile Senei.

O asemenea expulzare s-a petrecut la sfârşitul lunii septembrie 1949, când trei cetăţeni români, „Sever Trestianu, Aurel Pampu şi Scarlat” au fost convocaţi „la Prefectura de Poliţie, Serviciul expulzări, unde li s-a comunicat un ordin de expulzare în termen de 15 zile”, se arată în lucrarea cercetătorilor CNSAS Alina Ilinca și Liviu Marius Bejenaru „Aventurile unui ataşat militar francez în România populară”. La București, Ana Pauker dispune ca măsură de retorsiune închiderea Institutului Francez, deoarece acesta era „o oficină de spionaj”. După care îl „sechestrează” pe Mihai Șora, membru al grupului expulzat din Franța, în biroul ei.

„A fost turnător”

Lui Paul Goma i se alătură Eugen Ionescu. Marele dramaturg îl cataloga dur și direct pe Șora: „Un turnător!”. Afirmația apare într-o filă din Jurnalul lui Barbu Brezianu, publicată olograf, fără putința de a fi contestată, încă din 2009, la un an de la moartea scriitorului și istoricului de artă ajuns la 99 de ani, om de cultură din generația lui Eliade, Cioran, Vulcănescu și Noica.

Informația, dată publicității de scriitorul Fabian Anton, care susține că deține Jurnalul lui Brezianu, nu a fost niciodată comentată de Șora în cei 10 ani scurși de la apariția ei. E drept, a circulat doar în mediul online.

Sentință-bombă a lui Eugen Ionescu nu și-a făcut loc, până acum, și în presa centrală. Fragmentul discuției lui Eugen Ionescu și Barbu Brezianu cu privire la Șora, avută la Paris în primăvara lui 1991, este acesta:

„Mă întreabă ce cred despre Șora. – Nimic bine! – În 1940 și ceva era la Paris, era comunist și m-a îndemnat să colaborez cu românii iar Rodicăi i-a propus chiar să lucreze la Ambasadă. Firește că a refuzat. Este un suspect. Să afle toată lumea. Să nu fie ascunsă atitudinea lui de atunci. De la mine să se știe. Când a vrut sa revină în Franța nu i s-a mai dat voie. A fost turnător”, a transcris Barbu Brezianu spusele lui Eugen Ionesco despre Mihai Șora.

Cuvinte tari pentru cineva care a fost chiar nașul de botez al Sandei, fiica lui Mihai Șora și a Mariannei Klein, născută la Budapesta, cu care se căsătorise în 1939, fiica directorului de bancă Rudolf Klein și a Elisabetei Fischer. Trebuie să amintim că în acea perioadă Ministerele de Externe și Interne ale României erau controlate total de serviciile de securitate sovietice (NKVD/ KGB, GRU).

„Lector la școala sindicală a MAE”, pensionat din Ministerul Învățământului RSR

Tot prin minciună, minciună prin omisiune, Mihai Șora a evitat ani de zile să recunoască că, după venirea din Franța, a lucrat la cabinetul tovarășei Anei Pauker pe când agenta bolșevică era ministru de Externe al României ocupate. Într-un târziu, când informația a început să devină publică, a declarat, că… „a fost arestat de Ana Pauker în biroul ei” unde, de fapt, doar traducea niște articole din presă. „În semn de protest” mergea îmbrăcat în șort, pentru a fi dat afară, susține Șora.

„Recluziunea chinuitoare” din biroul-celulă al Anei Pauker ar fi durat doi ani – în realitate trei, din 1948 până în 1951. Iar 1951 coincide cu anul în care Gheorghiu Dej a obținut acordul lui Stalin pentru a o înlătura pe Pauker.

Jurnalistul Dan Andronic, care i-a consultat dosarul de cadre al lui Șora din Arhiva CC al PCR cât și, mai interesant, cel de la CNSAS, consemnează că în aceeași perioadă Șora apare ce „agitator cu munca la țară” și apoi „lector la școala sindicală a MAE”, până în 1951. Ceva mai mult decât „simplu traducător”, după cum clamează azi. Din 1954 și până în 1957, Șora urmează cursurile Universității de Partid.

Detalii omise pe pagina sa biografică de pe Wikipedia, care prezintă în continuare minciuna cu demisia din Guvernul Roman dar păstrează totuși că a fost și Șef de Secție la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și Redactor-Șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954–1969) faimoasa ESPLA, creată după model sovietic, apoi doar EPL, cea mai mare editură de literatură din țară.

Încercând o prezentare de semi-disident a lui Șora toate biografiile sale oficiale (Wikipedia, Humanitas etc) se opresc aici, când, se spune, ar fi fost dat afară din sistem pentru că a girat apariția volumului lui Nicolae Manolescu „Antologia poeziei interbelice” în care apăreau și poeți ca Radu Gyr și Nichifor Crainic, drept pentru care „a fost trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică”.

Dar Manolescu, autorul Antologiei, nu a pățit nimic. El și-a păstrat și postul universitar și poziția sa la „Contemporanul”, unde era proptit de George Ivașcu, iar peste ani, în libertate, i-a ignorat complet pe cei doi mari poeți din Istoria literaturii lui. Singurul perdant a fost directorul EPL, Ion Bănuță, care a fost dat jos din funcție. Șora a mers mai departe.

„Avea un spate tare”

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu, fostă redactor șef al revistei „22” a GDS și „sursă a DIE”, potrivit CNSAS, mărturisește în memoriile ei („Anii romantici”, Editura Polirom, 2014) că în acea perioadă a existat o reorganizare a editurilor și Mihai Șora a aterizat la Editura Enciclopedică, unde lucra și ea, dar nu ca „simplu redactor” ci ca Șef al Secției de Literatură.

Parcă sună altfel. Tot acolo avea să fie debarcat, după fuga lui Pacepa, și Sergiu Celac, fostul traducător de rusă și engleză al lui Ceaușescu, suspectat de kaghebită. Amândoi aveau să ajungă miniștri în primul Guvern de după uciderea lui Ceaușescu. Adameșteanu mai afirmă că Șora a fost un longeviv la Editura pentru Literatură, rezistând mai mult decât cei trei directori ai ei – Al. I. Ștefănescu, soțul Ninei Cassian, Petru Dumitriu și Ion Bănuță. Ceea ce înseamnă că „avea un spate tare”, concluzionează autoarea, altfel fostă colegă cu Șora și la GDS. De aici până în 1989, iarăși, biografiile oficiale citate nu mai amintesc nimic.

Necunoscuta antrenează presupusa marginalizare și nebuloasa disidență. Realitatea? Din 1970 până la pensionare, în 1977, Mihai Șora lucrează în Ministerul Educației și Învățământului Republicii Socialiste România, inițial în calitate de consilier personal al ministrului Mircea Malița, apoi ca funcționar guvernamental. Este dat afară din PCR în 1981, împreună cu Andrei Pleșu, dar nu în urma vreunui act de disidență ci din motive de „mantră”, luată la pachet la ședințele de grup ale Meditației Transcedentale.

KGB-ul în România și politica lui Dej și Ceaușescu

Dosarele lui Șora întocmite de Securitate „sunt multe, copleșitoare”, potrivit exprimării filosofului. Dar deși acesta afirmă că le-a consultat la CNSAS uită să ne spună, în toate biografiile și istoriile sale romanțate de până acum, dacă între aceste file nu a găsit și vreun Raport privind o întâlnire pe care a avut-o cu organele de Securitate, prin anul 1962, care a durat vreo oră și jumătate și în urma căreia a promis că va scrie, liber, o notă detaliată despre Aurel Pampu?

Motivele cercetării lui Pampu de către Securitate coincid cu etapa începutului dekagebizării structurilor de securitate românești, după retragerea oficială a consilierilor sovietici din 1958. Potrivit fostului șef al Consiliului Securității Statului, generalul Ion Stănescu, și altor mărturii adunate personal, embrionul Unității speciale „Anti-KGB”, viitoarea UM 0110 s-a constituit în 1962, sub titulatura de „Grupa XX”, care reproduce numele de cod al serviciului special britanic militar MI5 însărcinat cu depistarea agenților dubli (XX = double cross). În 1963, afirmă Stănescu, Gheorghiu Dej a dispus oficial avertizarea agenților sovietici cunoscuți, în baza documentării „Grupei XX”, în care activau o mână de oameni.

Ion Stănescu, intervievat în 2008: „Asta este o poveste cu totul specială și are și ea un istoric: în noiembrie 1963, răposatul Gheorghiu Dej m-a chemat pe mine și pe șeful secției militare, Vasile Patilineț. Mai erau de față Draghici și Ceaușescu. Și ne-au aratat o listă cu vreo 160 de agenți cunoscuți și ni s-a spus așa: uite, trebuie stat de vorbă cu fiecare. Să le puneți în vedere să respecte statul și partidul și să înceteze colaborarea cu NKVD/KGB și GRU. Și am făcut două echipe. Eu una, Patilineț alta. Și i-am chemat în sediul Comitetului Central și am stat de vorbă cu toți. Eu am luat 90 și Patilinet 70. Din cei 160 s-au făcut vreo 200, pentru că primii i-au mai deconspirat și pe alții. Îi știu și acum pe toți, pe dinafară. Printre ei se afla și Leon Tismenitki, tatăl lui Tismăneanu Vladimir, pe care l-am avut eu, iar tatăl lui Petre Roman, Walter Ernest Neulander, a fost audiat de Patilineț”.

Tactica lui Dej, continuată de Ceaușescu, a fost doar să îi țină sub un relativ control, fără a-i expulza în URSS sau a-i elimina din viața publică. O decizie care avea să-l coste capul, peste ani.

„Stimează organele de Securitate și dovedește dorință de a le ajuta”

Raportul cu propunerea de recrutare a lui Mihai Șora, „candidat la recurtare în Acț(iunea) Inf(ormativă) Traducătorul”, descoperit de Dan Andronic în arhivele CNSAS și publicat în Evenimentul Istoric, numărul 10 (disponibil prin comandă online), datează din 22 februarie 1962. Unul din cei doi ofițeri prezenți la întâlnirea semi-conspirativă consemnează ca „edificator” pentru „sinceritatea și atașamentul” celui „dispus de a ajuta organele noastre” chiar „voluntariatul” oferit de Mihai Șora. După ce le-a descris în amănunt tot ceea ce cunoștea despre publicistul comunist Aurel Pampu, filosoful a venit cu soluții personale pentru a afla cât mai mult din cele solicitate de Securitate cu privire la fostul lui tovarăș de Front expulzat de Franța.

„Asupra variantelor expuse de către el s-au purtat discuții suficiente din care nu s-au desprins nici un fel de ezitări din partea sa de a da înapoi”, notează căpitanul de Securitate responsabil cu recrutarea. Astfel, conducerea Departamentului Securității Statului este informată că „Șora Mihai dispune de calități personale pentru munca informativă și este capabil să îndeplinească sarcinile ce-i vor fi trasate de organele noastre. Stimează organele de Securitate și dovedește dorință de a le ajuta”. De asemenea, candidatul „este pregătit temeinic și din punct de vedere ideologic”, mai concluzionează ofițerul.

Într-adevăr, potrivit unei Note informative a unui apropiat, informatorul „Zola” afirmă că „în Franța, el a ales liber să fie comunist” și că adeseori l-a auzit pe Șora spunând că „viitorul omenirii este comunismul și că revoluția epocii noastre este trecerea de la statele naționale la statul internațional visat de utopiștii Renașterii”. Astăzi denumiți globaliști. Ce s-a întâmplat după această întâlnire plină de substanță, la următoare dată fixată cu profesionalism și abnegație de toate cadrele prezente, nu mai știm. Nu știm nici dacă investigatorii CNSAS au avut timp să se aplece asupra dosarului lui Aurel Pampu.

Știm doar că după constituirea CNSAS, trei colegi de GDS ai lui Mihai Șora, Dinescu, Pleșu și Patapievici, și-au sacrificat timpul lor prețios dedicat poeziei, filosofiei și eseisticii despre Eminescu și România „ca o fecală” pentru a-și amărî zilele și a-și murdări mâinile cu Dosarele Securității. Mai știm că academicianul Nicolae Breban, pentru niște conversații telefonice banale cu șeful DIE, a primit imediat și fără echivoc verdictul CNSAS: colaborator al Securității. Contestat ulterior în instanță. Dar poate ne spune Mihai Șora, măcar acum, când apără lupta pentru libertate cu fularul roșu la gât, la 30 de ani de la căderea comunismului, cum a fost primul lui contact cu Securitatea.

EvZ

Minciunile fondatoare ale Mitului Șora. Ministerul Educației spulberă biografia falsă a unei fantome a comunismului

Într-un editorial din Evenimentul zilei („Mihai Șora, făcut praf de nevastă-sa”!, 9 octombrie 2019), Mirel Curea, după ce amintește că soția lui Mihai Șora, Luiza Palanciuc, a calificat poporul român drept „incult” și „devertebrat”, face o sinapsă care pune Cazul Șora în Rețea: după ce, pentru Horia-Roman Patapievici „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, acum suntem niște căzături și pentru alde Șora. Să fie sănătoși, dacă atât îi duce capul și sufletul să vorbească despre poporul lor, dar nu asta vreau să evidențiez, ci numitorul comun a două personaje, Dionis Patapievici, tatăl lui HR Patapievici și Mihai Șora: ambii au venit și s-au instalat în România în anul 1948. Primul, de la Viena, al doilea, de la Paris.

Dragoste de comunism, sau marșrutizare, adică relocare la ordin?”, se întreba experimentatul jurnalist. Nu numai această întrebare este valabilă în cazul celor doi, dar și modalitatea în care și-au falsificat și, în privința lui Șora, continuă să-și falsifice, inclusiv prin interpuși, biografia reală. Asemenea agenților cu mai multe identități, pe care le amestecă până nici ei nu mai știu cine sunt. Mihai Șora este transformat dintr-un autentic criptocomunist în ditamai anticomunistul, drept dovadă stând banerele gigant care continuă să troneze în centrele orașelor, la concurență cu fetele de la Victoria’s Secret.

Totul în ciuda dovezilor apărute public în privința vieții bătrânului filosof de dinainte și de după august 1948, când a fost „arestat” în biroul Anei Pauker din Ministerul Afacerilor Externe al României ocupate de Armata Roșie și NKVD.

Anul 1948 consemnează și cele mai crunte arestări (reale) din istoria României, din noaptea de 14 – 15 mai, când întreaga elită intelectuală, politică, militară, preoțească și țărănească a fost încarcerată pentru mulți ani de-aici înainte, așa cum arată jurnalistul Dan Andronic dezvoltând cazul Mihai Șora în cea mai recentă apariție a revistei Evenimentul Istoric (Nr. 21, 2019).

Un document parvenit Evenimentului zilei din partea Ministerului Educației Naționale, la cererea redacției, aduce noi lumini în biografia obscură a lui Mihai Șora și ne permite să devoalăm o serie din minciunile clasice sau prin omisiune uzitate fără rușine de „luptătorul pentru libertate” și ciracii săi.

10 din cele mai mari minciuni ale lui Mihai Șora

1. Mihai Șora era de la 30 de ani membru al Partidului Comunist Francez (PCF), subordonat Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Nu putem spune că era un naiv. PCUS-ul luase puterea în Rusia prin masacrarea întregii familii a Țarului, cu tot cu copii, la ordinul lui Lenin.

Panait Istrati făcuse furori chiar la Paris prin „Spovedanie pentru învinși. După 16 luni în URSS” în care descrie și condamnă, la nivel european, cu mare curaj, „fascismul roșu”.

Mircea Eliade, Vintilă Horia sau Eugen Ionescu, care afirma că Șora este „turnător” al Ambasadei comuniste de la Paris, refuză să se mai întoarcă în țară. În 1945, puterea sovietică interzice în țară 10.000 de titluri și autori, o lovitură dureroasă pentru orice intelectual român. Bibliotecile încep să fie arse, statuile topite, oamenii arestați în masă. Și totuși, după cum susține personal, Șora se înscrie în 1945 în Partidul Comunist (după alții în 1946) „ca protest față de crimele naziștilor”. Dar Parisul a fost eliberat la 25 august 1944. Ce crime mai înfăptuiau naziștii la Paris în 1945?

2.Tot parte din biografia sa romanțată este și episodul apartenenței sale la Rezistența Franceză. Și această pretinsă faptă de vitejie a fost definitiv pulverizată prin afirmațiile categorice ale lui Luçon Gérard, fost director în Ministerul Justiției din Franța, care oferă și resursa oficială online cu lista tuturor membrilor Rezistenței, din care numele lui Șora lipsește cu desăvârșire.

„La câte minciuni a aruncat în urma sa, am îndoieli imense că Mihai Șora a fost membru în Rezistența Franceză”, comentează și scriitorul Alexandru Petria. Cert e că Mihai Șora refuză să revină în patrie când se decretează mobilizarea generală. Nu luptă nici pe frontul de Est, împotriva bolșevicilor care au ocupat Basarabia, nici pe cel de Vest, împotriva horthyiștilor care au ocupat Transilvania.

3. În ce privește istoria cu revenirea în țară „la părinți”, Vladimir Tismăneanu a afirmat foarte clar, în 2014, la Radio România Internațional: „În 1948 mulți comuniști români sunt expulzați din Franța. De exemplu, Mihai Șora”. Dacă nici istoricul Vladimir Tismăneanu nu știe cel mai bine, atunci cine?

Amuzant, într-o altă dezbatere despre comuniștii din Franța proveniți din România – eroizați acum drept niște „romantici” -, organizată la Facultatea de Istorie în 2014 și la care participă Vladimir Tismăneanu alături de Adrian Cioroianu, acesta din urmă explică că Gaston Marin (Gheorghe Grossman), unul dintre comuniștii de frunte activi în Franța în perioada războiului, s-a întors în țară pentru a deveni consilier la Președinția Consiliului de Miniștri „ceea ce însemna un fel de șef de cabinet” al lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

„În 1945 este secretarul Frontului Național Român, organizație antinațională pariziană, în 1946 membru al Partidului Comunist Francez. La declanșarea războiului rece kominternistul are de ales între a fugi voluntar, a fi arestat sau expulzat”, scrie Marian Popa în remarcabila sa lucrare „Istoria Literaturii Române de Azi pe Mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989” (Vol II, Editura Semne, 2009, versiune revizuită și adăugită).

O minciună monumentală

4. O minciună monumentală – care ar ține de domeniul comediei dacă nu ne-am confrunta cu cazul patologic al unor falsificatori de profesie ai istoriei – este legată de activitatea sa de după „arestarea” din biroul Anei Pauker, în august 1948. „Am tradus în franceză toată documentația pentru Conferința de Pace de la Paris”, afirmă Șora, textual (Interviu de la postul online Rezistența TV, 14 februarie 2018). „Bucuria mea a fost că această muncă n-a fost fără un rezultat pozitiv.

Pentru că rezultatul Conferinței de Pace a fost reîntregirea României. Și-atunci mi-am spus că nu degeaba m-am întors eu în țară”, continuă abracadabrant Șora. Tratatul de Pace de la Paris în baza căruia ne-am redobândit oficial Transilvania s-a semnat pe 10 februarie 1947. Să se fi teleportat Șora la Paris în 1947 din „podul MAE” în care a fost „sechestrat” în 1948 ca consilier al Anei Pauker (și el, deci, „un fel de șef de cabinet”)? Orice este posibil. În cazul său.

După care, în același interviu, într-un exces de sinceritate, afirmă senin că, după perioada de la MAE a fost „transferat într-o sinecură”. Curată prigonire! Consoarta sa, Luiza Palanciuc, îl însoțește în acest demers exprimându-se online: „Ați stat cu el sechestrat în celula de la Externe? Ați găsit că traducerea documentelor pentru tratatele de Pace de după război (în urma căreia Transilvania a rămas teritoriu românesc) era o acțiune atât de josnică și compromițătoare, încât mai bine se spânzura în celulă (că doar ce ne trebuie nouă Transilvania?)”. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, repetăm: Tratatul de Pace s-a semnat în 1947, Șora a fost „arestat” la MAE în 1948, unde a tradus documentele pentru Tratatul din 1947.

5. Tot din 1948, Mihai Șora apare ca „agitator cu munca la țară” și apoi „lector la școala sindicală a MAE”, până în 1951. Din 1954 și până în 1957, Mihai Șora urmează cursurile Universității de Partid, conform Dosarului de Cadre din Arhiva CC al PCR, consultat de Dan Andronic la Arhivele Naționale. Tot în această perioadă, între 1952 și 1955 este funcționar al Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea, viitorul ICR.

Sinecura de care vorbește singur în interviul citat: „Am fost nevoit să-mi inventez eu însumi sarcinile pe care trebuia să mi le impun”. Grea muncă! Conform documentelor fondatoare ale IRRCS, disponibile la Arhivele Naționale, „Caracterul de stat al activității Institutului s-a accentuat simțitor atunci când, în 1951, IRRCS a preluat de la Ministerul Afacerilor Externe sarcina elaborării și încheierii planurilor anuale pentru aplicarea convențiilor culturale și coordonarea tuturor acțiunilor care reveneau diferitelor instituții”.

Mai pe scurt, IRRCS era o instituție în subordinea Direcției A – Informații Externe, condusă de Serghei Nicolau (Nikonov), etnic rus fost șef al unei rețele NKVD în România (ulterior activând în GRU), din cadrul Direcției Generale a Securității Poporului, la conducerea căreia se afla sinistrul Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko) alias Pantiușa, satrapul elitelor românești.

„Mici detalii” omise în toate biografiile sale oficiale. Interesant că în aceste biografii, pentru perioada respectivă apare ca șef de secție la Editura pentru Limbi Străine.

6. Jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob prinde familia Șora cu încă o minciună: „După episodul de la Ministerul de Externe, a locuit un timp subregimul de domiciliu forțat, într-un subsol de pe Bulevardul Dacia din Bucuresti. Apoi, în timpul copilăriei mele, până în 1963 familia noastră de 5 membri a locuit într-un apartament împărțit artificial pentru 3 familii. Baia și bucătăria, erau folosite în comun. Trebuie oare subliniat că nu așa locuiau cei ce susțineau regimul comunist?” (Tom Șora, fiul).

Mihai Șora stă și azi „în apartamentul 19 de la etajul 3 al blocului ponosit din strada Jules Michelet, numărul 15-17, în care locuiește din anii ’50”. (Luiza Șora, soția)

Bogdan Tiberiu Iacob: „Măi, oameni buni, puneți-vă odată de acord cu domiciliul dlui. Șora, că nu se face să-l mutați retroactiv din casă-n casă la o vârstă atât de respectabilă… P.S. Blocul „ponosit” e la o azvîrlitură de băț de cinema Patria, într-un cartier rău-famat al Capitalei” (chiar vizavi de Ambasada Marii Britanii).

7. Biografia oficială (Humanitas, Wikipedia) îl plasează în perioada 1954 – 1969 ca redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, „unde are meritul editorial de a fi fost fondatorul noii serii BPT – Biblioteca pentru Toți”.

În realitate, noua serie BPT a fost fondată în 1956 de Petru Dumitriu, care era directorul ESPLA, informație care se regăsește de altfel în biografia cunoscutului scriitor.

Potrivit unui document oficial obținut de Evenimentul zilei, în biografia lui Mihai Șora apare o nouă pată ciudată, despre care nu s-a vorbit niciodată până acum.

Astfel, între 1957 și 1959, Mihai Șora devine prin transfer de la ESPLA director în Ministerul Învățământului Republicii Populare Române. În această perioadă, ministru al Învățământului și Culturii este Athanase Joja, membru al CC al PCR și fost ilegalist comunist, ulterior președinte al Academiei RPR. Joja fusese secretar general și apoi director în Ministerul Afacerilor Externe începând cu 1948, în același timp în care Șora era „referent” la MAE. Oare care au fost obligațiile lui de director la Învățământ în 1957?

8. Biografia romanțată a lui Mihai Șora îl mai alintă puțin, susținând că în 1969 Șora „este înlăturat și trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică”. În realitate, conform memoriilor scriitoarei Gabriela Adameșteanu, membră GDS și „sursă DIE” („Anii romantici”, Editura Polirom, 2014) Mihai Șora a venit la Editura Enciclopedică, unde lucra și ea, ca Șef al Secției de Literatură.

9. Acum vine bomba de presă! Conform unui document transmis Evenimentului Zilei de către Ministerul Educației Naționale, Mihai Șora revine în Ministerul Învățământului Republicii Socialiste România, tot prin transfer, la 1.05.1970, ca „Inspector general” și apoi „Director”, respectiv, potrivit mărturiilor vremii, în calitate de consilier al lui Mircea Malița.

Ulterior, după plecarea membrului C.C. al P.C.R. și viitor membru al Clubului de la Roma la Consiliul de Stat, Mihai Șora mai ocupă poziții de Șef Serviciu și Referent de specialitate până la pensionarea sa, în data de 1.06.1977.

Marian Popa scrie sec în Istoria Literaturii Române: Mihai Șora „ajunge unul dintre consilierii ministrului Învățământului Mircea Malița. Eminență cenușie la figurat și la propriu, Șora a intervenit subtil în viața ideologică, literară și culturală, ca intermediar în acțiuni de moderare a contextului spiritual intern, în funcție de interese străine”. Mai concret: comisar ideologic. Mai finuț decât Paul Cornea, unul dintre secretarii lui de stat din primul Guvern Roman și tatăl lui Andrei Cornea, actualul șef al GDS.

10. Documentul MEN, pe care îl publicăm aici în exclusivitate, spulberă, definitiv, sperăm, cea mai mare minciună dintre toate, vehiculată agresiv și întreținută cu obstinație de Mihai Șora și de către toți biografii săi de ocazie (îl recomandăm cu predilecție prelucrătorilor istoriei de la Wikipedia).

Este vorba despre pretinsa „Demisie de Onoare” pe care cofondatorul GDS și al Fundației Soros și-ar fi dat-o din Guvernul Petre Roman la venirea minerilor în București.

Documentul obținut de EVZ atestă, așa cum am mai afirmat, ca unul dintre primii bucureșteni arestați și maltratați pe 14 iunie 1990, la orele 5 ale dimineții, din Institutul de Arhitectură, și apoi cercetător pentru Amnesty International al crimelor săvârșite de mineri, că Mihai Șora nu și-a dat nici o demisie în semn de protest, deși a văzut cu ochii lui sângele de pe pereții Arhitecturii, sânge despre care Petre Roman a afirmat nonșalant pentru presa occidentală că este „vopsea roșie aruncată de studenți”.

Contractul de muncă în folosul FSN (Frontul Salvării Naționale) i s-a închis lui Mihai Șora la Ministerul Învățământului odată cu încetarea mandatului de ministru, la schimbarea „guvernului provizoriu” cu cel rezultat în urma alegerilor din 20 mai: pe 28 iunie 1990.

„Jos labele de pe Șora și Arafat, măi, nemernicilor!”, scrie pe blogul ei Alina Mungiu. Între vocile care s-au revoltat la reclama mincinoasă Papaya în care Mihai Șora luptă pentru libertate sub comunism, demnă de manualele de „Fake News” ale NKVD și de o adendă la romanul „1984” al lui George Orwell, se numără și fosta deținută politic Niculina Moica.

Distinsa doamnă afirmă că campania nerușinată a eMAG reprezintă „o minciună mizerabilă” și „o batjocură adusă memoriei martirilor și eroilor anticomuniști”. Iar Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, citat de ActiveNews, spune, „contrazicându-i pe cei care sar în apărarea lui Mihai Șora susținând că fostul agitator comunist a fost obligat să fie consilier al Anei Pauker, că este exclus ca cineva să fi deținut o funcție în regimul comunist fără să dea informații Securității”.

Niște „nemernici”! Ana Pauker era mai miloasă: le zicea „bandiți”.

Pentru a înţelege mai bine minciunile fabuloase ale lui Şora reluăm Documentul MEN:

Mitul „Mihai Șora în «Rezistența franceză»” desfințat de un fost director în Ministerul de Justiție din Franța

Lucon Gerard, ex-director al Ministrului de Justiție francez, i-a comunicat publicistului Alexandru Petria că Mihai Șora nu figurează în analele „Rezistenței franceze”. În sprijinul afirmației sale el a indicat și link-ul unde se regăsesc numele tuturor membrilor acestei mișcări din al II-lea Război Mondial.

„Cazul Șora” devine, pe zi ce trece, din ce în ce mai complicat și noi amănunte biografice din îndelungata viață a filozofului comunist ies la iveală. Într-o postare pe contul de Facebook al publicistului și scriitorului Alexandru Petria, Lucon Gerard, fost director în cadrul Ministerului de Justiție din Franța, susține că Mihai Șora, ajuns acum la vârsta de 102 ani nu a fos, câtuși de puțint membru în rezistența franceză. Mai mult el face o serie de comentarii  aruncând cuvinte grele la adresa eseistului român: „Este un falsificator și un fals rezistent”,  „nu am niciun respect” și chiar îl ironizează: „A fost rezistent doar în țara ta”.

Lucon Gerard: „Nenea ăsta nu a fost DELOC rezistent în Țara mea!”

Lucon Gerard susține că în Franța există un site care conține toate numele celor care au luptat în rezistența franceză împotriva naziștilor.

Există un site gestionat de Statul Francez. Acolo se poate găsi tatăl meu Lucon Gilbert, unchii mei (2 din care un comunist evadat de la Auschiwitz), deci nu pot să am nici un pic de respect pentru acest tip …, falsificator, chiar în vârstă de 102 ani”, a scris Lucon Gilbert, care a revenit și a mai adăugat și alte comentarii, precum: „Nenea ăsta nu a fost DELOC rezistent în Țara mea! Probabil că a intrat după 8 mai 1945”, i-a scris francezul care a dat și link-ul site-ului cu numele tuturor celor care au făcut parte din „Rezistența franceză”: www.memoiredeshommes.sga.defense.gouv.fr

Petria: „Numele eseistului nu apare în evidențele oficiale ale statului francez”

Aceste comentarii l-au determinat pe scriitorul Alexandru Petria să susțină că nu mai crede afirmațiile lui Șora, cum că ar fi fost membru în Partidul Comunist Francez, în timpul celui de-al doilea război mondial, și totodată membru în rezistența franceză.

„La câte minciuni a aruncat în urma sa, am îndoieli imense că Mihai Șora a fost membru în Rezistența Franceză. Vedeți capturile foto ale dialogurilor cu Luçon Gérard, fost director în Ministerul Justiției din Franța, prilejuite de postarea mea anterioară. Ce e în afară de orice comentariu, numele eseistului nu apare în evidențele oficiale ale statului francez”, scrie Petria, la rândul său.

Fiul în apărarea tatălui

De-a lungul timpului, Mihai Șora a susținut de mai multe ori că a fost membru al Partidului Comunist Francez și că a paprticpat active la mișcarea de rezistență franceză din timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Și fiul său, Tom Șora, a scris pe Facebook că tatăl său a fost atât membru al PCF cât și membru în rezistența franceză. „Apartenența lui Șora la PCF pânä la 1948 se explicä prin faptul că până în 1945 a luptat în Rezistența Franceză contra ocupației Hitleriste a Franței. Este știut că un segment important din structura rezistenței era compusä din comuniști, care erau bine organizați. Dar comuniștii din Rezistența Franceză – sau în orice caz un număr mare dintre ei – nu pot fi comparați cu teroriștii dogmatici educați la Moscova și trimiși după război ca agenți staliniști în țările Europei de est, pentru a instaura acolo dictatura comunistă. Foarte mulți comuniști din Rezistența Franceză erau deci pur și simplu mânați de idealul libertății. Așa și tatăl meu”, a scris Tom Șora. Cel mai probabil asta știe de la tatăl său.

EvZ

Dovezile SIE, MAE și CNSAS confirmă dezvăluirile EVZ. Mihai Șora a fost angajatul Anei Pauker la Paris și a rămas în România după arestarea soției

de Andrei Nicolae

Un document din 1951 care prezintă tentativele lui Mihail Șora, „simbolul libertății” ales de Emag pentru a sărbători 30 de ani de la evenimentele din 1989, de a intra în Partidul Muncitoresc Român (PMR), a fost făcut public pe net, scrie ActiveNews.

Documentul prezintă motivele pentru care autoritățile comuniste refuzau „transferul” lui Șora de la Partidul Comunist Francez (PCF) în PMR, deși Șora invoca faptul că avea „vechime” în mișcarea comunistă: fusese membru al PCF încă din 1945.

De remarcat este faptul documentul este datat în 1951, ceea ce înseamnă că Șora cerea să fie admis în Partidul Comunist în perioada în care elitele României interbelice erau exterminate în închisori, inclusiv prin Experimentul Pitești.

Anii 50 au fost numiți de către istorici drept anii cei mai negri ai stalinismului românesc, „obsedantul deceniu”. În această perioadă, Șora a lucrat la Ministerul de Externe, condus de temuta Ana Pauker.

Iată lista funcțiilor deținute de Șora până în 1969, atunci când a fost „trecut pe linie moartă” de către regimul Ceaușescu:

Într-o reclamă care a stârnit valuri înainte de alegerile prezidențiale, Mihai Șora povestește despre cum comunismul i-a răpit tinerețea, distrugându-i așteptările și visurile. „Aveam 30 de ani când viața s-a oprit, când s-a lăsat cortina și zidurile au început să fie înălțate. Aveam 30 de ani când mi-am pierdut ce aveam mai aproape de suflet: libertatea”.

Și, totuși, ce făcea Mihai Șora la vârsta de 30 de ani, când bolșevicii au preluat puterea în România? Scria „Du dialogue intérieur”, un adevărat omagiu închinat personalității lui Lenin! Scriitorul Adrian Papahagi publică mici fragmente din această carte publicată la Paris (1946), doar cu puțin timp înainte ca Șora să revină în România pentru a lucra sub comanda celui mai temut șef bolșevic din Europa de Est, Ana Pauker.

Iată ce scrie Adrian Papahagi pe Facebook:

„Am mai spus-o: USR e noua stângă, legitimată de dinozaurii vechii stângi, începând cu Mihai Șora. Revoluționarismul, radicalismul și populismul lor au un inspirator clar: tov. Lenin. În cartea lui din 1946, la fel de prolixă și ilizibilă ca toate cele care au urmat, Mihai Șora își etalează leninismul revoluționar pe care azi l-ar vrea uitat”, punctează Papahagi.

Dar iată ce aspirații avea tânârul Șora: „Oricine va răsfoi volumul Du dialogue intérieur va vedea ce elogii îi aduce Șora lui Lenin, antidotul «ființei» și al «acțiunii» la averea burgheziei, replica adevăratului crez la credința căldicică a burghezului. Aceeași opoziție între credința patetică a desueților pupători de moaște și patosul revoluționar al salvatorilor și al făuritorilor unei lumi noi.  Puteți vedea cum lăuda Șora, înainte de a reveni la București pentru a se angaja în Ministerul de externe condus de Ana Pauker, locul pe care Lenin îl ocupa de drept în fruntea revoluției („C’est à la tête de la Révolution, et nulle part ailleurs qu’était la place de Lénine”, p. 144)”.

„Revoluționarul Șora, în etate de doar 30 de ani, își ridică în 1946 pumnul revoltat către «burghezia în declin și de aceea esențialmente ipocrită» («une bougeoisie déclinante et, partant, essentiellement hypocrite», p. 142), batjocorește în treacăt «credincioasa smochinită și preotul căldicel» («la dévote confite et le curé tiède», p. 143) și apoi îl atacă frontal pe milionarul fabricant de cauciuc, care ocupă pe nedrept locul altor 99 de oameni (pp. 144-145)”, mai arată Papahagi.

Pentru burghezia românească, Mihai Șora vede doar o singură rezolvare: „Soluția este «un pumn sănătos în gură» («un bon coup de poing dans la figure» p. 146), adică revoluția proletară. Revolta sa a încetat după revenirea în paradisul proletariatului, unde leninistul parizian a fost răsplătit cu un post în MAE”.