Istoricul american Larry Watts a publicat la una din aniversările evenimentelor din decembrie 1989 o serie de articole sub titlul “Zorii revoluţiei române”. Reproduse în serial și de noi ele pot fi găsite în limba engleză pe blogul profesorului, larrylwatts.blogspot.com. Portalul Ziaristi Online a aflat chiar de la acesta că este vorba de un întreg capitol din lucrarea în curs de apariţie a cercetătorului american, al treilea volum din trilogia sa dedicată istoriei secrete a României, după “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…” şi “Cei dintâi vor fi cei din urmă…”. Drept urmare, mulțumindu-i autorului, publicăm textul integral al capitolului mai jos, în traducere, cu mențiunea că studiul original, în limba engleză și cu notele necesare, poate fi citit aici. Titlul și ilustrațiile aparțin redacției.
Istoria turismului sovietic
Confuzia continuă să planeze asupra multor evenimente şi detalii ale Revoluţiei Române din decembrie 1989. Atât de mult încât fiecare nouă revelaţie din arhive pare să complice la fel de mult pe cât şi clarifică. Persistenţa acestei ceţi aparent perpetue este generată nu numai de eforturile constante de confuzie, dar şi din cauza, poate chiar mai mult, a unor erori în agendele de investigare şi absenţa unor contexte adecvate.
În cartea sa foarte bună despre revoluţie, bazată pe dovezile disponibile atunci, Peter Siani-Davies a observat această detaliere aparent globală a proceselor analitice normale când atenţia a fost îndreptată către România. „Este puţin ironic – observă el – ca o revoluţie care a căutat să reafirme raţionamentul în România a creat o aparentă pierdere colectivă a aceleiaşi facilităţi în lumea exterioară“. (Revoluţia Română din Decembrie 1989 (2005): 282)
Într-adevăr, problemele structurale afectează multe dintre argumentele şi abordările utilizate în studiile despre România în 1989. Asta însă nu înseamnă că astfel de abordări pot sau ar trebui să fie pur şi simplu respinse. O singură eroare structurală în argumentele cuiva nu le invalidează automat. Cineva poate avea dreptate bazându-se doar pe câteva dintre argumentele pe care le foloseşte. Şi char dacă sunt false în toate privinţele structurale, asta nu înseamnă neapărat că sunt false în esenţă. Poate să aibă dreptate chiar dacă toate argumentele sale sunt total greşite.
Nici utilizarea unui argument structural fals sau a unor concluzii false în esenţă nu înseamnă neapărat că analistul are o agendă ascunsă. Multe dintre erorile structurale sau de substanţă din argumente şi analize se nasc din distorsiunile cognitive omeneşti pe care orice persoană speră că le poate identifica şi controla, dar niciodată să le elimine.
De exemplu, analişti care au venit să studieze România în timpul anilor 60-70 au putut observa ciocniri extraordinare, de primă mână, între Bucureşti şi Moscova pe tema politicii externe şi de securitate. În consecinţă, evaluările lor iau în considerare performanţele în acele domenii rezultând în aprecieri cu mult mai puţin negative ale regimului decât cele făcute de analiştii care şi-au început studiul în timpul anilor 80, după ce situaţia internă şi reputaţia lui Ceauşescu s-au prăbuşit în abis.
În afara a ceea ce poate fi considerat o prejudecată de generaţii, analiştii confundă în mod frecvent responsabilitatea cu cauza, încurcând probleme etice cu o problemă a agenţiei prin comasarea a două întrebări foarte diferite – „Cum s-a întâmplat?“ şi „Cine e de vină?“ – într-una singură şi apoi cerând un singur răspuns.
Mulţi analişti au căzut victime acestei erori – aşa cum au cazut mai multe instituţii post-comuniste – respingind dovezile unui comportament de regim şi ale unei intenţii de regim care nu dovedesc vinovăţia dorită că fiind o „reabilitarea“ a lui Ceauşescu, a comunismului şi a unei dictaturi autoritare represive, în general.
O eroare des întâlnită este argument ad consequentiam, prin care validitatea unui raţionament este dată de judecata analistului cu privire la implicaţiile acestui raţionament: dacă este sau nu de acord cu ele. Acest fapt îl determină pe analist să accepte sau să respingă argumente raţionale pe baza consecinţelor care se desprind din ele. Această eroare pare să iasă la suprafaţă de fiecare dată când se vorbeşte despre posibilitatea ca blocul sovietic să fi fost implicat în revoluţie, în răsturnarea dictatorului, în prăbuşirea comunismului, şi/sau în execuţia soţilor Ceauşescu. Teama aparentă este aceea că poporul român ar fi exclus de tot din povestea propriei revoluţii. Sau că „adevăraţilor“ vinovaţi li se vor furniza alibiuri.
În următoarele postări de blog vă propun să abordez problema „turiştilor“ sovietici cercetând contextul, interesele şi dovezile. Întrebarea de bază trebuie pusă aici, deşi, nu este despre rolul pe care aceşti „turişti“ l-au avut sau nu în revoluţie – şi cu siguranţă nu mai puţin credibila aserţiune că ar fi jucat un rol determinant – dar dacă şi de ce „turiştii“ sovietici au fost prezenţi acolo.
Practica de a infiltra agenţi paramilitari şi clandestini în ţări străine în scopul unei violenţe vizate, subversiune, sabotaj şi terorism este ferm încorporată în practicile securităţii sovietice. Echipa de revoluţionari profesionişti pe care Moscova i-a trimis în Ungaria, în noiembrie 1918, a ajuns sub titlul de „asistenţă umanitară“, sub acoperirea „chirurgilor şi specialiştilor medicali militari“ ai Crucii Roşii (la fel cum s-a întâmplat cu o echipă trimisă în Polonia în aceeaşi perioadă). Într-adevăr, echipele de spionaj ale sovieticilor au folosit deseori Crucea Roşie şi „misiuni umanitare“ ca un paravan de contrabandă pentru agenţi, asasini, sabotori, terorişti etc. (R. W. Leonard, Secret Soldiers of the Revolution: Soviet Military Intelligence, 1918-1933 (1999): 50, 59)
KGB-ul, armata sovietică şi serviciile membre loiale blocului sovietic, toate au trimis agenţi clandestini sub acoperirea de „turişti“ în Cehoslovacia în 1968. Diferite tipuri de „turişti“ au împlinit diferite misiuni. Unii erau responsabili pentru operaţiunile de comando care au stabilit un cap de punte prin preluarea aeroportului Ruzyne din Praga. Unii au oferit recunoaşterea rutelor de transport şi de invazie. Unii au stabilit reţele clandestine de comandă pentru a prelua controlul forţelor de invazie ce aveau să sosească, precum şi a forţelor armate cehoslovace. Unii au provocat membrii opoziţiei şi demonstranţii pentru a lua măsuri ce puteau fi folosite în ideea de a justifica invazia. Iar alţii pur şi simplu strângeau informaţii despre diverşi jucători. (M. Retegan, In the Shadow of the Prague Spring (2000): 93-100; C. Troncota, Duplicitării (2004): 178, 181; L. Grigorescu and C. Moraru, “Trupe în Aproprierea Frontierelor şi Turişti în Interior,” Magazin istoric 32, no. 7 (1998): 29)
În 1968 în Cehoslovacia provocatorii şi culegătorii de informaţii foloseau acoperirea de „turişti“ occidentali – deşi, ofiţerii KGB din operaţiunea PROGRESS apăreau ca „turişti“ şi „jurnalişti“ din Germania de Vest, Austria, Anglia, Elvetia Liban, si chiar Mexic. Între timp, sovieticii susţineau că agenţii vestici deghizaţi în „turişti“ invadau ţara. (C. Andrew si V. Mitrokhin, The Sword and The Shield [Sabia si scutul (2001): 251-257)
În 1968 România a cunoscut un aflux neobişnuit de turişti din blocul sovietic, mulţi dintre ei trecând graniţa din Bulgaria – Bulgaria fiind cea mai puţin ameninţătoare dintre vecinii României din Pactul de la Varşovia. Aceşti „bulgari“ s-au strâns în jurul magazinelor în imediata vecinătate a Ministerului de Apărare, care a fost relocat ulterior în urma acestui incident.
Aceasta a fost prima dată când s-a observat nevoia specifică a unor tineri cu vârste de serviciu militar, cu păr scurt, tunsori corespunzătoare, aflaţi într-o formă fizică foarte bună, să viziteze România în timpul crizei. Fostul şef al Statului Major al Pactului de la Varşovia, Generalul A. Gribkov, a descris reacţia României în memoriile sale din 1998:
„Românii erau îngrijoraţi că vor avea aceeaşi soartă ca Cehoslovacia. Aşa că au adoptat o doctrină a „apărării întregului popor”. Treptat şi în secret, şi-au redistribuit trupele. Diviziile cel mai bine echipate şi cele mai capabile de luptă au fost trimise aproape de graniţa cu sovieticii, la Porţile de Fier, şi aproape de graniţa cu Bulgaria. Mai târziu, frontul unguresc a fost consolidat. Au distribuit baterii anti-aeriene cu muniţie, la toate aeroporturile, inclusiv în capitală, pentru a distruge avioane şi trupe aeriene. Comandantul-şef şi şeful Statului Major al Pactului de la Varşovia nu aveau voie să aterizeze în aeroporturile româneşti sau să zboare deasupra teritoriului către Bulgaria fără permisiunea autorităţilor române. Când o navă sovietică s-a apropiat de România – era aproape să fie pusă sub foc inamic“. (Gribkov, Sud’ba varshavskogo dogovora: Vospominania, Dokumenty, fakty (1998): 75-76)
Ataşatul militar al germanilor de vest a avertizat că, dacă sovieticii nu pot forţa România să găzudiască un exerciţiu militar în scopul de a realiza „staţionarea permanentă a trupelor sovietice şi, de asemenea, înlocuirea mai multor înalţi oficiali ai partidului şi ai statului care într-un fel sau altul se opun liniei sovietice“ atunci „conducerea sovietică plănuia să instige la diversiuni în rândul populaţiei şi să creeze grupuri pro-sovietice care se vor opune măsurilor luate de guvernul României, atât pe plan intern, cât şi în politica externă“.(M. Ionescu, D. Deletant, (2004): 86, at http://www.wilsoncenter.org/publication/deletant-ionescu-romania-and-the-warsaw-pact)
În 1980 şi 1981 „turiştii” din blocul sovietic au debarcat în Polonia. Aparent, misiunile lor erau similare cu cele ale „turiştilor” care au vizitat Cehoslovacia (şi a celor implicaţi în misiuni abandonate în România) 12 ani mai devreme. Generalul Gribkov şi-a dat seama mai târziu nu doar că exista „un plan pentru intrarea trupelor aliate în Polonia“, dar şi că „exista chiar o recunoaştere a rutelor de circulaţie şi a regiunilor de concentrare a trupelor, în care reprezentanţii polonezi au jucat un rol activ“. Ca parte din acest plan, exerciţiul „SOYUZ“ a fost pus în practică şi a continuat pentru două luni, iar sediul personalului din Pactul de la Varşovia a fost relocat din Moscova la Legnica, în Polonia. (Gribkov: 144-146)
Bunul cel mai de preţ al CIA în Statul Major polonez, Colonelul Ryszard Kuklinski, a raportat de asemenea că ceilalţi membri loiali ai blocului sovietic au trimis agenţi în Polonia „îmbrăcaţi în civili“ pentru a efectua „recunoaşterea rutelor de invazie, precum şi a afla distanţele şi regiunile pentru viitoare operaţiuni“. (01/12/80, www.kuklinski.us) Arhivele secrete cehoslovace confirmă că, în 1980-1981, „câteva sute de agenţi“ ai securităţii de stat cehoslovac „s-au oferit voluntari pentru a merge în Polonia“ ca parte a unui plan sovietic de invazie. (Mladá Fronta Dnes (Prague), 21/12/2005.)
Desigur, între criza cehoslovacă şi cea poloneză, URSS-ul a invadat Afganistanul în decembrie 1979. Având în vedere faptul că un aflux brusc de „turişti“ în Kabul ar fi ieşit cu adevărat în evidenţă, unităţile comando au fost infiltrate drept întreţinere a aeronavelor şi personal al ambasadei. (Gromyko-Andropov-Ustinov-Ponomarev Reports, 28/6/79 and 6/12/79 in Cold War International History Project Bulletin 8-9 (1996): 152, 159)
Împreună cu utilizarea periodică a „turiştilor“ şi a „asistenţei umanitare“, exercitarea presiunii la graniţele celor care erau împotriva Moscovei are o istorie de peste 70 de ani, înainte de decembrie 1989. Tipic, sovieticii au coordonat rapoarte ale incidentelor de la graniţele altor membri ai blocului sovietic care au plasat reputaţia ţării într-o lumină negativă, însă în acelaşi timp Moscova înregistra plângeri oficiale împotriva închiderii frontierelor. Aceste tehnici au fost prima dată aplicate către România, Polonia, Finlanda şi statele baltice în 1939-1940, şi din nou împotriva Iugoslaviei în 1949-1951.
Cum a observat CIA în acest ultim caz, „atacul sovietic a fost purtat de Ungaria şi Albania şi a fost susţinut de Bulgaria“, „a inclus concentrarea de trupe şi incidente recurente de-a lungul graniţelor Albaniei, Bulgariei şi Ungariei cu Iugoslavia, o activitate de spionaj ostilă şi crescută a Ungariei“, o încurajare deschisă a „activităţilor de subversiune” şi sabotaj în interiorul ţării incluzând aici „hărţuirea prin trupele de gherilă, mai ales în partea iugoslavă a Macedoniei”, şi „înăsprirea blocajului economic“. Membrii loiali ai blocului sovietic şi-au coordonat propaganda „pentru a-i submina poziţia internă şi mondială a lui Tito“, inducând ideea că „cealaltă parte suprimă diferite minorităţi naţionale şi le refuză drepturile“. (CFM Meeting 24/6/49, Tito-Kremlin Conflict 2/9/49 and Propaganda Directed To or About Yugoslavia 1/9/50, www.foia.cia.gov)
Există de asemenea mai multe exemple de „turişti“ agenţi care au apărut, dar care nu s-au implicat în nicio acţune. De exemplu, „turiştii“ cehoslovaci din Polonia, sub Gomulka în 1956, „turiştii bulgari“ în România în 1968, şi turiştii „est-germani“ în România în 1987.
Desigur, nimic din toate acestea nu dovedeşte ceva despre evenimentele din decembrie 1989. Totuşi, dovedeşte că noţiunea de „turişti“ sovietici nu a fost un basm absurd şi nici un mit fantastic inventat de Ceauşescu. Din contră, introducerea informatorilor sovietici şi a personalului militar sub acoperirea de „turişti“ a fost eminamente plauzibilă. Nu doar fiindcă Moscova a făcut-o de mai multe ori înainte, dar a făcut-o înainte chiar în România. Precedentul era foarte bine stabilit.
Analiza intenţiilor sovieticilor
Conversaţie auzită la vamă (probabil la una dintre frontierele vecinilor Rusiei). Vameş: Naţionalitate? / Turist: Pусский (Rus) / Vameş: Ocupaţie? / Turist: Нет. Нет. Я только посещение! (Nu, nu, doar în vizită!)
Utilizarea acoperirii de „turist“ de către ofiţerii KGB, GRU şi armata sovietică a fost de fapt impusă de la Moscova în tot blocul sovietic în mai mult de şase ocazii între 1956 şi 1987. De câteva ori – Polonia 1956, 1980 şi 1981, România 1968 şi 1987 – acest tip de „turism“ nu a fost însoţit de niciun fel de acţiune ostilă „evident“, ca şi cum desfăşurarea s-a bazat pe o urgenţă care nu a avut loc sau pentru o operaţiune care nu a fost, în cele din urmă, autorizată.
Dar a avut Moscova suficiente motive pentru a trimite „turişti“ în România în 1989?
Evaluăriile post-mortem ale invaziilor din Ungaria din 1956 şi Cehoslovacia în 1968 făcute de serviciile secrete americane au concluzionat că motivaţia principală a Moscovei pentru intervenţia armată a fost pierderea controlului sovietic. Fie intenţionat, atunci când liderii locali au încercat să se retragă din Pactul de la Varşovia, sau neintenţionat, din cauza instabilităţii interne destul de grave. (Cehoslovacia: Problema controlului sovietic, 16/01/70)
Fostul Şef al Statului Major al Pactului de la Varşovia Anatoly Gribkov confirmă faptul că o motivaţie principală pentru invazia din 1968 a fost teama de a „pierde controlul sovietic adupra forţelor armate cehoslovace – într-adevăr, în viitor, s-ar fi putut ivi posibilitatea ca Cehoslovacia să părăsească Pactul de la Varşovia. Ca rezultat, ar fi putut avea loc o slăbire inevitabilă a frontierelor europene ale Pactului, urmată de o revizuire a ordinii postbelice în Europa şi destrămarea sistemului est-european de securitate armată în ansamblul său. Conducerea sovietică a văzut o analogie cu încercarea Ungariei de a se retrage din Pactul de la Varşovia“. (A. I. Gribkov, Sud’ba varshavskogo dogovora: Vospominania, Dokumenty, fakty (1998): 117-118)
Şi-a făcut Moscova astfel de griji faţă de România?
Cu siguranţă că le-a avut. În 1964 Hruşciov susţinea că părăsirea alianţei însemna „exact ceea ce liderii români îşi doresc“, dar că această posibilitate ar fi „total şi dezastruos greşit“. Dimpotrivă, Hruşciov insista, că „toată situaţia din Balcani ar deveni insuportabilă“ în cazul în care România s-ar retrage din alianţă şi era „responsabilitatea partidului să oprească România să părăsească Pactul“. Ministrul Apărării sovietice Rodion Malinovsky a făcut referire la planurile de urgenţă în cazul unei tentative de retragere, subliniind faptul că asistenţa franceză va fi cu greu de ajutor românilor în rezistenţa pusă în faţa unui blitzkrieg din partea Pactului de la Varşovia“, în timp ce Hruşciov a afirmat că „dacă sunt atât de orbi încăt să încerce să se retragă din Pactul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri, nu de Gaulle, vor avea ultimul cuvânt de zis“.(J. Sejna, Vă vom îngropa (1982): 74-76)
CIA a remarcat de asemenea în 1965 că: „Cu siguranţă dovezile sugerează că Bucureşiului i-ar fi plăcut, cel puţin, să părăsească acest pact“ şi că, prin tentativa de a face asta, „le oferă singurul motiv pentru care sovieticii ar putea să folosească forţa“: „ca să-şi păstreze imperiul, nu doar în România, ci în toată Europa de est. Decizia de a nu avea o intervenţie sovietică ar fi însemnat că URSS fie a hotărât în mod intenţionat să lase imperiul să se destrame, fie că era prea slabă pentru a preveni o astfel de acţiune“.(România şi Pactul de la Varşovia, 25/06/65)
În iulie 1967 Brejnev i-a anunţat pe ceilalţi membri ai Pactului (Tito) că el a anticipat retragerea iminentă a României din alianţă. Sursele KGB au confirmat existenţa unor „astfel de nelinşti despre Europa de est ca cele existente la Centrul din Moscova când Andropov a devenit secretar general (în iunie 1967) centrat pe România“, şi că „în mod ironic, era mult mai puţină îngrijorare faţă de Cehoslovacia“ decât faţa de România la începutul anului 1968. (Document 2 in J. Hershberg, The Soviet Bloc and the Aftermath of the June 1967 War, http://www.wilsoncenter.org/publication/the-soviet-bloc-and-the-aftermath-the-june-1967-war; O. Gordievsky and C. Andrew, KGB: Inside Story (1990): 481-482)
În mod evident, Moscova a perceput aceeaşi causa incursio în România şi Cehoslovacia – o potenţială retragere din alianţă şi prăbuşirea structurii de securitate sovietică. Aşa cum ministrul Apărării Andrei Grechko i-a spus Biroului Politic sovietic în mai 1968, „Bucureştiul a luat în considerare serios retragerea din Pactul de la Varşovia“ iar dacă o face „atunci alianţa nu mai are capacitatea de a rămâne unită“. (M. Ouimet, Mărirea şi decăderea Doctrinei Brejnov în politica externă a Uniunii Sovietice (2003): 17)
De ce atunci URSS şi membrii blocului sovietic nu au invadat România mai devreme?
Mitul standard este bazat pe tautologia conform căreia România nu a fost invadată pentru că nu avea nicio importanţă strategică pentru Uniunea Sovietică, iar insignifianţa este dovedită de faptul că nu a fost invadată de sovietici. Conform Generalului Gribkov, cu toate acestea, capacitatea sovietică de a-i impune ministrului Apărării cehoslovace să-i comande armatei să nu reziste a fost un factor decisiv în hotărârea din 1968 de invazie. Gribkov a sfătuit împotriva invadării Poloniei în 1980-81 pentru că armata poloneză era „gata de luptă şi într-un spirit patriotic“ şi astfel ar fi putut fi atrasă „într-o luptă împotriva trupelor noastre şi a altor trupe aliate“. (Gribkov (1998): 119-147)
Gribkov era la fel de sigur despre poziţia României de-a lungul acestui spectru limitat de supunerea cehoslovacă şi sfidarea poloneză anticipată. Gribkov a observat că românii au adoptat imediat „doctrina apărării întregului popor“, şi „şi-au trimis în secret“ cele mai bune trupe „aproape de frontiera cu sovieticii“, s-au pregătit pentru „distrugerea aeronavelor şi a trupelor aeriene“, le-au interzis comandanţilor sovietici ai Pactului de la Varşovia „să aterizeze pe aeroporturile din România sau să zboare deasupra teritoriului său către Bulgaria fără o permisiune în scris“, şi au ameninţat că vor doborî orice navă sovietică neautorizată. (Gribkov (1998): 75-76)
CIA a concluzionat că în afară de partidul comunist care deţinea un monopol al puterii, două condiţii interne trebuiau să fie îndeplinite înainte ca Moscova să intervină. Prima, „partidul local trebuia să fie alienat de lângă popor“ şi a doua, „conducerea locală trebuia să fie capabilă de fragmentare“. Niciuna dintre aceste condiţii nu-au împlinit în România în 1968. Ambele s-au împlinit până în decembrie 1989. (Cehoslovacia: Problema controlului sovietic (1970))
Ameninţarea României asupra intereselor sovietice nu se limita doar la posibilitatea sa de a părăsi Pactul.
Bucureştiul a provocat activ politica sovietică, „a cauzat prejudicii intereselor URSS“, şi a pus în pericol securitatea sovietică într-o arie largă de aspecte din interiorul blocului sovietic şi la nivel internaţional. Potrivit conducerii de la Kremlin, nu a existat practic nicio şansă ca România să se oprească în mod voluntar din a urmări îmbunătăţirea „relaţiilor cu principalele puteri din opoziţie, ale lumii contemporane, nu doar în domeniul politic, dar şi în domeniile economic, militar, cultural etc, diminuând în acelaşi timp o colaborare reală în interiorul Pactului de la Varşovia şi în CAER“.
Între timp, Bucureştiul a subminat politicile externe ale sovieticilor în Africa, America Latină, Asia de Sud-Est şi Asia de Sud-Vest, de exemplu, l-a „avertizat“ pe Khomeini după căderea lui Shah „să nu invite specialişi URSS în Iran“, şi a pledat pentru mişcări cu un „deschis caracter anti-sovietic“ în Republica Democrată Afganistan în primăvara lui 1979, cu săptămâni înainte ca forţele sovietice care vor conduce invazia să fie infiltrate în secret în Kabul… (Vezi Documentele sovietice 1-4 în L. Watts, Ciocnirea dintre sovietici şi români pentru istorie, identitate şi domniaţie (2012))
România a continuat să urmărească distrugerea şi „dezintegrarea“ Pactului de la Varşovia din interior, făcând lobby către alţi membri ai alianţei „să combată împreună, prin acţiuni comune, măsurile şi acţiunile URSS din CAER şi din Pactul de la Varşovia, precum şi pentru multe alte aspecte legate de mişcărea comunistă şi a muncitorilor şi soluţionarea unui şir de probleme de importanţă internaţională“. Potrivit liderilor sovietici militari, România „a prejudiciat eforturile de apărare a ţărilor participante la Pact în vreme de pace, precum şi în cazul unei agresiuni armate“. (Documente 2-4 în Watts (2012))
Până la finalul anilor 1980, campania Bucureşiului de a elimina alianţa a cauzat îngrijorări serioase în Moscova. Conform altor membri ai Pactului, România a refuzat „să permită orice consolidare a structurilor alianţei“ şi a urmărit în schimb să provoace „slăbirea“ alianţei. De asemenea, liderii sovietici au raportat că România a dus o politică „evidentă“ de a „demonta organele de cooperare politică şi militară în Pactul de la Varşovia“. (Romanian Proposal For Warsaw Pact Reform: Information Regarding The Romanian Proposal, 08/07/88; Evaluation of the Romanian Proposal…by the East German Minister of Defense, 08/88; Joint Memorandum of the [Hungarian] Foreign Ministry and the Ministry of National Defense on the Future of the Warsaw Treaty, 06/03/89, http://www.php.isn.ethz.ch; Doc. 3, 24/02/89 in CWIHP Bulletin 12/13 (2001): 69)
România a început de asemenea să impună o ameninţare de destabiliare la adresa securităţii sovietice.
În timpul anilor 1983-1985 KGB-ul rezident în Londra a primit multiple cereri „pentru informaţii cu privire la atitudinile occidentale în România“ pentru că Centrul KGB se credea a fi în punctul unui colaps economic care ar fi rezultat „în pierderea controlului de către regim“ şi a unei Românii „care se întoarce către Vest“. Potrivit unui raport al Miniserului de Externe sovietic din februarie 1989 cel mai probabil scenariu includea „pericolul unei schimbări decisive a ţării în direcţia occidentală (incluzând retragerea sa din Pactul de la Varşovia)“, după care „suportul material şi financiar din Vest, foarte probabil dacă ar fi avut loc schimbări adevărate, s-ar fi putut dovedi foarte eficient pentru o ţară care posedă o cantitate considerabilă de resurse naturale şi economice“. (Gordievsky and Andrew (1990): 641; Document 1, 02/89 in CWIHP Bulletin 12/13 (2001): 57-59)
După cum au evidenţiat membrii loiali ai blocului sovietic în media occidentale în iulie 1989, având în vedere că „prioritatea Moscovei este să menţină sistemul alianţelor“, „Uniunea Sovietică consideră esenţial ca România să rămână un membru al Pactului de la Varşovia“. Sentimentul de uşurare de la Kremlin a fost aproape vizibil când, în timpul revoluţiei din decembrie, autoritatea provizorie a anunţat că va respecta obligaţiile României faţă de Pact. (M. Shafir, “Matyas Szűrös’s Interview with RFE’s Romanian Service,” Radio Free Europe, 20/08/89; Background Report/127, RFER, 20/08/89; TASS, 23/12/89)
O problemă majoră cu „direcţia separată“ abordată de Bucureşti a avut un impact asupra a trei milioane de coetnici în republicile învecinate din Moldova şi Ucraina. Tactica României de a sfida Uniunea Sovietică a devenit un punct de atracţie şi un exemplu periculos de comportament independent faţă de Centrul de la Moscova. Ca rezultat, oficialii sovietici s-au plâns în mod repetat de sensibilitatea Moldovei faţă de „subersiunea“ României în timpul anilor 60, 70 şi 80, şi au luat măsuri pentru a combate această ameninţare. (Documents 23, 28, 33, 41 in E. Negru and G. Negru, „PCM şi Naţionalism (1965-1989),” Destin românesc, 16, 5-6 (2010))
Astfel, Moscova avea o serie de motive de a pregăti o intervenţie în România. Mai multe chiar decât a avut cu privire la oricare alt membru al blocului sovietic.
Dar au persistat oare aceste motive de a pregăti o intervenţie sub „noua gândire“ a lui Gorbaciov?
Până în 1988 Gorbaciov a început să semnaleze o schimbare în politica sovietică în sensul că Doctrina Brejnev nu mai era aplicabilă în Europa de Est. Puţini membri din Pact l-au crezut cu adevărat la acea vreme, în mare parte din cauza faptului că sovieticii continuau să utilizeze forţa în URSS. (Un scepticism confirmat aparent de autorizarea care a venit mai târziu de la Gorbaciov, prin care acesta permitea operaţiuni de comando împotriva mişcărilor de independenţă din Lituania, Letonia şi Azerbaidjan.)
Cu toate acestea, chiar dacă „noua gândire“ a lui Gorbaciov era aplicabilă în Europa de Est, în general, România era în continuare o zonă de interes strategic special din cauza legăturilor sale şi atracţiei majorităţii populaţiei din Republica Socialist Sovietică Moldova – o situaţie unică în blocul sovietic. Potrivit raporturilor KGB, România rămânea un centru periculos de subversiune şi un punct naţionalist de atracţie „pentru popoarele sovietice“ – adică etnici moldoveni din România şi nu numai – la sfârşitul anilor 1980. (Documentele 99, 101 şi 106 din Negru şi Negru (2010))
Merită subliniat faptul că, din 1984, şeful KGB (atunci pentru informaţii externe) Vladimir Kryuchkov a considerat lupta împotriva „centrelor de deturnare ideologică şi naţionalistă“ ca fiind ţinta principală a operaţiunilor sovietice de contrainformaţii. (C. Andrew and V. Mitrokhin, The World Was Going Our Way: The KGB and The Battle for The Third World (2005): 243)
Potrivit CIA, revoluţia din decembrie „a consolidat“ identificarea moldovenilor cu România şi sentimentul era probabil „să crească dacă noul regim al României poate stabiliza acea ţară şi să înceapă să creeze un sistem democratic viabil“. Rezultatul proiectat nu era unul pe care Moscova să-l găsească prea reconfortant. CIA a concluzionat că „fiind etnici români“, „moldovenii se uită către Bucureşti pentru a-i ajuta în reînvierea identităţii lor naţionale îndelung suprimată. De asemenea, ei sperau să pună bazele unei eventuale uniri cu România“ (http://www.foia.cia.gov/document/national-intelligence-daily-tuesday-2-october-1990. See also Perestroyka at the Crossroads: And Intelligence Assessment, 01/03/90, http://www.foia.cia.gov/document/0000500701)
Moscova a continuat să se teamă şi să exploateze relaţia româno-moldovenească după 1989 pentru a influenţa politica externă şi de securitate a României şi pentru a-i bloca intrarea în NATO, la mult timp după ce Kremlinul a acceptat intrarea în NATO pentru Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. (J. Bugajski, Cold Peace (2004): 95-8, 103-5, 215)
La finalul anilor 1980, ameninţarea României era mai directă pe fundalul unor proteste faţă de Pactul Molotov-Ribbentrop care au crescut în republicile sovietice.
Conducerea de la Bucureşti critica Pactul din 1939 care i-a permis Uniunii Sovietice să anexeze Basarabia şi Bucovina de Nord din România de la mijlocul anilor 1960, condamnând în mod special faptul că a încurajat expansiunea lui Hitler şi a cauzat Al Doilea Război Mondial.(New York Times, 05/14/66: 4) Când Gorbaciov a încercat să justifice Pactul în decembrie 1987, Ceauşescu a denunţat din nou „acordul semnat cu Hitler“ ca fiind cel care „i-a oferit Germaniei un sprijin puternic în cursa ei spre război, pentru care omenirea a plătit un preţ foarte mare, în special Uniunea Sovietică“. (Scânteia 01/26/88) El a revenit la subiect în timpul întâlnirii despre Pactul de la Varşovia din 1989, afirmând că „a fost bine cunoscut“ că „tratatul dintre Molotov şi Ribbentrop nu a oprit agresiunea, ci, din contră, a facilitat-o“. (Înregistrări ale reuniunii PCC în Bucureşti: Discursul Secertarului General al Partidului Român Comunist (Nicolae Ceauşescu), 7 iulie 1989: 11-12/144-145, PHP)
În noiembrie 1989, Ceauşescu insista că acordul lui Hitler cu Stalin ar trebui să fie anulat împreună cu toate acordurile dependente, „inclusiv cele care implicau Basarabia şi Bucovina de Nord“, ce au constituit „o parte din România care a fost cedată din cauza acordului cu Hitler“. Pe 21 noiembrie 1989, în faţa unui public internaţional la cel de-al XIV-lea Congres PCR, Ceauşescu a subliniat necesitatea absolută ca să „se adopte o pozitie clară, fără echivoc, de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă “, în timp ce să se implementeze măsuri practice „pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate“ (ANR, CC al PCR, Cancelarie, 76/1989, f. 115-116)
Indiferent de orice merit moral sau legal, un astfel de lobby avea potenţialul de a destrăma Uniunea Sovietică de la Marea Baltică la Marea Neagră; şi să destabilizeze Europa de-a lungul acestui proces. Potrivit ambasadorului israelian, aceasta era de departe mişcarea „cea mai periculoasă“ a dictatorului, a cărei gravitate s-a reflectat în răspunsul imediat al TASS „că niciun politician serios sau responsabil ar putea ridica problema frontierelor de după război, înclusiv al graniţei româno-sovietice.“ (Y. Govrin, Relaţiile israeliano-române la finalul Epocii lui Ceauşescu (2001): 114)
În contextul de atunci, existau extrem de multe motive plauzibile pentru ca URSS să intervină în România în decembrie 1989. Dar existenţa motivaţiei, indiferent cât de puternică, nu dovedeşte intenţia. O dovadă categorică a intenţiei ar necesita un document sovietic intern generat la timpul respectiv care, în mod clar, ar indica acest lucru. Chiar dacă o astfel de dovadă lipseşte, totuşi, existenţa planurilor de urgenţă pentru intervenţie cu siguranţă justifică ipotezele de intenţie în condiţiile potrivite.
Au continutat instituţiile sovietice sub conducerea lui Gorbaciov să planifice o astfel de intervenţie?
A considera fie Uniunea Sovietică, fie România nişte actori raţionali unificaţi în decembrie 1989 este exact motivul pentru care multe teorii şi ipoteze legate de revoluţia română ajung să se prăbuşească. Diferite grupuri cu agende conflictuale au lucrat în conducerile de partid şi de stat, precum şi în instituţiile lor coercitive. Multe analize asupra revoluţiei României omit cu totul faptul că Gorbaciov nu a putut să reformeze armata sovietică/GRU sau KGB în timpul celor şase ani de mandat. Relaţia sa cu instituţiile URSS de constrângere a statului a fost atât de antagonistă încât liderii lor s-au montat pentru o lovitură de stat care să-l elimine în august 1991. (Vezi ca exemplu: Gorbachev’s Growing Confrontation with the KGB: A Coming Showdown? 01/06/88)
Eşecul lui Gorbaciov de a reforma aceste instituţii şi confruntarea reciprocă dintre ei a avut două implicaţii foarte practice. În primul rând, armata sovietică şi KGB-ul erau predispuse să acţioneze independent – şi aşa şi procedat – în această perioadă. A doua, nu exista practic nicio reconsiderare sau modificare a planurilor de urgenţă pentru a răspunde la o instabilitate serioasă în rândul membrilor Pactului sau tentative de retragere din Pact. Dacă plecarea din alianţă sau destabilizarea au constituit factori declanşatori pentru astfel de intervenţie înainte de venirea lui Gorbaciov, cel mai probabil reprezentau acelaşi lucru şi la finalul anilor 1980.
Cum poate atunci cineva să evalueze politica sovietică faţă de România? Într-adevăr, ce a fost „sovietic“ după mijlocul anului 1989, când Rusia lui Boris Yelţin era aliată cu mişcări republicane de independenţă împotriva Uniunii Sovietice a lui Mihail Gorbaciov? Şi cum putem lua în calcul interesele politice contradictorii urmărite de autorităţi sovietice concurente? Cine era reprezentantul politicii „sovietice“ faţă de România în decembrie 1989? Era Gorbaciov? Armata sovietică? KGB-ul? Aceştia din urmă au fost adevăraţii responsabili pentru efectuarea politicii de securitate sovietică în străinătate.
Problemele complexe şi complicate sunt, probabil, cel mai bine abordate prin despicarea lor în fiecare parte componentă şi apoi prin urmărirea dovezilor generate de fiecare componentă, oriunde ar duce acestea. În astfel de situaţii complexe evaluarea riguroasă a dovezilor – fiabilitatea şi interpretarea ei – este de o importanţă majoră. Orice neglijenţă în abordarea dovezilor va duce garantat la confuzie mai degrabă decât la clarificare.
Capcanele mărturiilor ca dovezi
Există o serie de probleme referitoare la utilizarea actuală a dovezilor cu privire la prezenţa sau absenţa sovieticilor şi a „turiştilor“ din blocul sovietic în timpul revoluţiei din 1989. Ele apar în mod repetat, de exemplu, în, probabil, singurul blog în limba engleză dedicat exclusiv revoluţiei române şi deţinut de Richard Andrew Hall.(Puteţi citi mai multe pe blogul lui Richard Hall)
Hall a început o serie de postări despre ceea ce el consideră a fi lecţii învăţate despre revoluţia din 1989 cu una intitulată „Securitatea neagă instigarea străină în revoltele de la Timişoara“. Hall susţine că poate dovedi că prezenţa turiştilor sovietici este un „mit“ şi o „absurditate“ bazându-se pe depoziţiile unor ofiţeri martori ai Departamentul Securităţii de Stat şi pe rapoarte din presă. (#1 Securitate Deny Foreign Instigation.)
Hall insistă că aceste dovezi îi susţin argumentele în multe dintre postările sale ulterioare (a se vedea, de exemplu, postarea cu numărul 8 – „România îşi închide forntierele cu aproape toate statele, mai puţin cu turiştii ruşi care se întorc de la excursii de shopping în Iugoslavia“). Înainte de a examina aceste dovezi este demn de remarcat faptul că Hall ignoră cu fermitate cadrul relaţiilor româno-sovietice şi pare că nu este conştient că terminologia de „turist“ a fost utilizată drept acoperire pentru inteligenţa sovietică, dar şi pentru operaţiunile militare şi paramilitare în blocul sovietic (şi în România) înainte de 1989. Tototdată autorul pare să presupună că Moscova nu ar fi avut motive să forţeze o schimbare în politica României în condiţii potrivite (Vezi II Analiza intentiilor sovieticilor).
Hall persistă în a confunda problema etică a responsabilităţii cu cea a agenţiei, căutând „cine este vinovatul“ mai degrabă decât să se concentreze pe „cum s-a întâmplat“. Pornind de la premisa vehementă că DSS a fost vinovat pentru toate sau pentru majoritatea violenţelor comise în 1989, acest lucru îl orbeşte pe analist, astfel că se opună să vadă orice dovadă sau indiciu de implicare a unor forţe exterioare. Într-adevăr, atunci când îşi susţine ipoteza, Hall îşi schimbă discursul în mod repetat de la discuţia despre prezenţa „turiştilor“ la rolurile specifice pe care „turiştii“ le-au jucat (sau mai degrabă nu le-au jucat în Timişoara), astfel abuzând de mărturiile existente în sensul că străinii nu au fost observaţi să fi avut astfel de roluri, aceasta fiind o dovadă a faptului că ei nu au fost observaţi – şi prin urmare nu au fost prezenţi– deloc.
Din păcate, niciuna dintre mărturiile DSS citate de Hall nu a fost generată în timpul evenimentului pentru scopuri interne. Toate au fost generate după eveniment şi pentru un public specific: instanţele din România. Fiecare dintre ofiţerii DSS care au depus mărturie se afla sub anchetă. Indiferent de puterea lor individuală de caracter, fiecare are un interes personal legitim prin care să nu-şi antagonizeze interogatorii.
Cititorii ar trebui să cunoască faptul că atât istoricii, cât şi instanţele judecătoreşti consideră că declaraţiile martorilor oculari reprezintă o dovadă nedemnă de încredere întrucât memoria este atât de uşor de manipulat. Încrederea în mărturii scade rapid în termen de câteva zile de la eveniment. Săptămâni şi luni mai târziu, acurateţea şi valoarea mărturiilor devin extrem de discutabile. În timp, memoria intră tot mai mult sub influenţa interpretării publice în curs de dezvoltare, iar impresii abia formate înlocuiesc ulterior tot mai multe detalii uitate.
Cele patru surse folosite de Hall
Hall susţine că cele patru mărturii pe care le-a citat iniţial au fost scrise „imediat după evenimentele din decembrie 1989“. Asta nu este adevărat. Mărturia cea mai apropiată de acele evenimente, cea a lui Niculae Mavru, a fost scrisă cu peste trei săptămâni mai târziu, iar un al doilea citat din Mavru a apărut la un an şi jumătate. A doua cea mai apropiată, cea a lui Emil Macri, a avut loc o lună şi jumătate mai târziu. Cel de-al treilea martor, Filip Teodorescu, şi-a prezentat mărturia la o lună şi trei săptămâni de la evenimente. Şi cea mai puţin apropiată a fost mărturia lui Liviu Dinulescu, la un an şi jumătate distanţă.
Faptul că Hall nu se gândeşte cum aceste mărturii au luat fiinţă este, de asemenea, problematic. Circumstanţele în care mărturiile sunt date pot avea o influenţă semnificativă asupra conţinutului. Mărturia este foarte sensibilă la denaturare de-a lungul timpului chiar şi atunci când influenţa terţă este benignă. Mărturia este chiar predispusă denaturării când este depusă sub presiune.
Mai mulţi ofiţeri DSS s-au sugerat că li s-a spus, în timpul proceselor din 1990, că vor fi achitaţi dacă neagă orice prezenţă a blocului sovietic în timpul revoluţiei. Interesant, niciuna dintre sursele DSS citate de Hall, care au negat existenţa „turiştilor“, nu a fost condamnată (trei au fost achitate şi una a murit înainte de proces). Toate mărturiile lor citate au fost făcute în calitate de martori în procesele altora. Pe de altă parte, mai mulţi dintre ofiţerii DSS condamnaţi, inclusiv şeful DSS Iulian Vlad (FOTO), au insistat asupra prezenţei blocului sovietic în timpul proceselor lor şi în înfăţişări ulterioare în faţa diferitelor comisii de anchetă din Senat. O comparaţie riguroasă a depoziţiile date de condamnaţi şi ofiţerii DSS achitaţi ar putea pune capăt acestui „diavol“, într-un fel sau altul. (Vezi, exemplul: S. Sandulescu, Decembrie ’89: Lovitura De Stat A Confiscat Revolutia Romana (1996): 158-208)
Presiune puternică asupra celor care afirmau prezenţa sovietică
Hall evită discuţiile acestor circumstanţe problematice cu afirmaţia mai degrabă uimitoare că influenţa coercitivă asupra ofiţerilor DSS nu este „teribil de plauzibilă“. Un efort serios pentru a evalua plauzibilitatea ar începe cu examinarea de circumstanţe în 1990-1991 când s-au dat aceste depoziţii. Opinia generală, mainstream, de la acea vreme, susţinea că DSS-ul era cea mai represivă instituţie din blocul sovietic. A existat chiar şi un efort concentrat de a-i face un brand – împreună cu întregul regim comunist – ca o instituţie criminală complet nelegitimă (o anomalie între foştii membri ai Pactului de la Varşovia).
Până la finalul lui decembrie 1989, personalul DSS nu doar că şi-a pierdut locurile de muncă, dar ei au reprezentat, de asemenea, obiecte ale anchetei penale şi de încarcerare, cu posibilitatea distinctă de închisoare pe termen lung. Câţiva dintre ofiţerii citaţi de Hall au petrecut timp în puşcărie înainte de a-şi depune mărturia. Numai cei mai obtuzi nu ar fi considerat aceste experienţe ca presiune coercitivă. Contrar refuzurilor lui Hall, este, de fapt, extrem de plauzibil că o parte din personalul DSS şi-a adaptat mărturiile în scopul de a-i mulţumi pe temnicerii lor (sau pe potenţialii temniceri). O astfel de „croitorie” nu îi cere celui în cauză să îşi încalce jurământul. Subiecte faţă de care anchetatorii arată dezinteres sau ostilitate pot fi foarte simplu evitate. Şi acesta se poate folosi de ambiguitate pentru a permite interpretări multiple; ele fiind preferate de anchetatori la fel ca adevărul.
Presiunea asupra celor care afirmau o prezenţă sovietică a fost deosebit de evidentă şi este clar de ce trebuia să se întâmple asta. În mijlocul revoluţiei, pe 23 decembrie, generalul Nicolae Militaru, retras forţat cu 11 ani mai devreme, când a fost prins în flagrant de spionaj pentru Uniunea Sovietică, s-a autoinstituit ca noul şef al Armatei Române. A fost confirmat ca ministrul Apărării pe 24 decembrie 1989, doar pentru a fi demis din acea poziţie 7 săptămâni mai târziu pentru că a generat dezintegrarea armatei române. Militaru s-a lăudat despre contactele sale sovietice în celebrul interviu cu Silviu Brucan, un co-conspirator şi el. (Adevarul, 23/8/90)
Influenţa ministrului apărării – Nicolae Militaru
DSS a fost subordonat armatei în data de 26 decembrie, la două zile după ce Militaru a preluat oficial Ministerul Apărării şi Armata, ceea ce i-a oferit agentului sovietic control asupra DSS-ului în timpul procesului de reorganizare. Oricare ar fi fost mecanismul birocratic restant al DSS, acesta a dispărut odată cu dizolvarea sa formală pe 30 decembrie, 1989. Militaru a reactivat undeva la 30 de oameni, în cea mai mare parte, ofiţeri instruiţi de sovietici (mulţi fiind cunoscuţi sau suspectaţi de a fi agenţi sovietici) şi i-a numit în funcţii cheie din armată şi în noile instituţii care se ocupau cu informaţiile de securitate, cele ce se construiau atunci sub controlul său. Acest val a inclus noul şef de informaţii externe (şi fostul şef de contrainformaţii externe DSS), Mihai Caraman, consilierul prim-ministrului (şi fostul şef de informaţii externe DSS) Nicoale Doicaru, precum şi noul ministru de Interne, şeful Statului Major, şeful de informaţii militare etc.
Procurorii militari şi instanţele militare care judecau personalul DSS în perioada imediată revoluţiei au fost, de asemenea, subordonate ministrului apărării Militaru. De fapt, Militaru şi-a exercitat controlul direct asupra celor care au fost încarceraţi, judecaţi şi condamnaţi înainte de 14 februarie 1990, când a fost demis. Şi nu s-a întreprins nicio reformă majoră sau schimbări de personal instituit în sistemul de justiţie militară înainte de primele alegeri constituţionale din 1992. Chiar dacă instanţa de judecată demnă de o parodie şi sumara execuţie a soţilor Ceauşescu pentru acuzaţia ridicolă de genocid nu au făcut toată lumea conştientă de cât de rapid şi de slab opera sistemul de justiţie militară al României la acea vreme, Militaru şi colegii săi avea interesul manifestat de a ascunde rolul sovieticilor în evoluţia României.
Cu cât cineva examinează mai atent sursele lui Hall, cu atât mai problematice par să fie acestea în propria argumentare. Hall îl citează pe Filip Teodorescu dintr-o mărturie depusă pe 12 ianuarie 1990, referitoare la observaţiile sale din Timişoara despre seara de 18 decembrie, unde Teodorescu afirma că „nu sunt date că ar exista instigatori sau conducători anume veniţi din străinătate“. Într-o altă postare, Hall atrage atenţia asupra mărturiei generalului Vlad în care acesta declara:
„Mai exact, cei trimişi de mine la Timişoara mi-au raportat că nu au elemente din care să rezulte vreun amestec al străinătăţii în producerea evenimentelor din Timişoara“ (Mărturia lui Vlad, 19/07/91).
Selecţia dovezilor în funcţie de scop
Se pare că Hall culege dovezile după cum îi convine. După cum a fost relatat de către şeful de cabinet al lui Vlad şi confirmat de însuşi generalul Vlad acestui autor, raportul iniţial al lui Teodorescu despre 18 decembrie 1989 afirma că: „nu au existat forţele necesare pentru interzicerea accesului prin Calea Buziaşului, deoarece… a rămas descoperită direcţia respectivă de acces în Timişoara“. Acest lucru a dus la următorul schimb de replici:
Gen. Vlad: „Şi au intrat?”
Teodorescu: „Au intrat cam trei-patru autoturisme, cu doi-trei ocupanţi fiecare.”
Gen. Vlad: „Şi ce au făcut?”
Teodorescu: „Nu ştim.“
Gen. Vlad: „Îţi spun eu. Şi-au făcut treaba şi au trecut dincolo. Nu mai ieşiţi din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor.”
(A. Rogojean, Fereastra serviciilor secrete (2011): 158-159)
În termen de două luni de la mărturia sa iniţială, Teodorescu descria în mod public cum ar fi „reţinut agenţi străini în timpul evenimentelor de la Timişoara“ (România Liberă, 9 martie 1990). Teodorescu a fost, de asemenea, consecvent în a raporta că atenţia DSS a fost „atrasă de numărul nejustificat de extins de turişti sovietici“ care susţineau că „sunt în tranzit către Iugoslavia“. „Din păcate“, notează Teodorescu,
„nu am avut suficiente resurse umane şi condiţiile nu ne-au permis să monitorizăm activităţile a cel puţin o parte din aceşti „turişti“. (F. Teodorescu, Un Risc Asumat (1992): 92)
Hall denaturează mărturia Generalului Vlad într-o manieră similară. În altă parte în facsmilul acestei mărturii (dar care nu a fost tradusă de Hall pe blogul său), Vlad a făcut următoarea clarificare: „Menţionez că misiunea generalului Macri şi a celorlalţi pe care i-am trimis la Timişoara a fost aceea de a se stabili în primul rând ce amestec au străinii şi străinătatea în declanşarea evenimentelor, întrucât pe baza datelor pe care le deţineam din surse externe, rezulta acest lucru…“ (Mărturia lui Vlad, 19/07/91)
O problem legată de acest fapt apare atunci când cineva citeşte o pagină întreagă din mărturia lui Nicolae Mavru, din care Hall a tradus doar acele părţi care afirmau că „nu prea au fost acte care incită la dezordine, acte de violenţă sau alt fel de acte…“(13/01/90); că „Deşi ne-am străduit, nu am putut raporta col. Sima implicarea completă a vreunui cetăţean străin în evoluţia demonstraţiilor“; şi că, „Cu toate eforturile făcute, nu a rezultat acest lucru pe linia mea de muncă“(25/06/91)
Hall se foloşeste de Mavru pentru a-şi susţine afirmaţia compusă, respectiv că „turiştii“ sovietici nu au fost niciodată implicaţi sau prezenţi în timpul revoluţiei din Timişoara. După spusele lui Hall, se pare că Mavru, Teodorescu, Macri şi Dinulescu susţin că „nu au putut identifica o astfel de prezenţă şi, prin urmare, nu au cum să atribuie un astfel de rol turiştilor sovietici“. Pe de altă parte, niciunul dintre ofiţeri nu susţine că turiştii sovietici nu ar fi fost prezenţi. Doar insistă că, potrivit investigaţiei, străinii nu conduceau, sau instigau oficial evenimentele din Timişoara. În facsimilul reprodus de Hall, Mavru continuă să explice motivul pentru care generalul Vlad a făcut o cerere pentru serviciile de inteligenţă în posibile implicări străine, motivul fiind numărul extrem de ridicat al străinilor care apăreau în regiune.
„Ordinul col. Sima referitor la elementele străine era justificat pentru că, cu două luni mai înainte, începuse un exod de vizitatori din statele străine la locuinţa pastorului Tokes. Deci exista bănuiala implicării cercurilor din alte state în declanşarea evenimentelor la Timişoara. Ţin să precizez că în noiembrie, aproximativ 1500 din unul şi acelaşi stat vecin au apărut în judeţul Timiş şi oraşul Timişoara, de regulă bărbaţi pe care nu i-am putut supraveghea, din [lipsă] de oameni (forţe).”(Mărturia lui Mavru, 21 iunie 1991)
Două dintre cele patru mărturii originale citate ca surse de Hall, ca dovadă a non-implicării sovietice în evenimentele de la Timişoara, reprezintă, de fapt, o bază pentru contrargumente. Într-adevăr, şi Marvu, şi Teodorescu insistă pe neobişnuita afluenţă a blocului de „turişti“ sovietici în România, imediat înainte de, şi în timpul revoluţiei din Decembrie 1989.
Dar mărturiile foştilor ofiţeri DSS nu sunt singurele surse citate de Hall. El citează şi rapoarte media care furnizează dovada „definitivă“ cum că nu ar fi existat un număr îngrijorător de „turişti“ care să fi trecut graniţa României în acea perioadă de revolte.
Evaluarea „celor mai bune dovezi“
Ceausescu la Congresul al XIV-lea – 24 Noiembrie 1989 – Foto Bernard Bisson – Sygma – Corbis via Ziaristi Online
Utilitatea oricărei probe de primă mână pentru evaluarea conducerii politice (fie că e vorba de stat, de guvern sau de partid) este direct dependentă de originea şi intenţia sa. Există deseori o diferenţă mare între politica declarată – produsă pentru consumul public şi exprimată în declaraţii oficiale şi rapoarte mass-media – şi politica reală reflectată de rapoarte interne, planificare şi implementare militară şi operaţiuni clandestine.
Orice comparaţie detaliată a celor două documente justificative în orice ţară arată că guvernele deseori nu vor să spună, de fapt, ceea ce spun. (Vezi şi J. L. Gaddis, „Expanding the Data Base: Historians, Political Scientists, and the Enrichment of Security Studies,” International Security, vol. 12, no. 1 (1987): 7, 9)
Istoricii clasează sursa primară conform exactităţii, acurateţii şi vulnerabilităţii lor la manipularea interesată. Cel mai puţin exacte şi de încredere sunt rapoartele media. Din cauza unor motive diverse, presa ca instituţie este cea mai vulnerabilă la manipulare internă şi externă.
Comunicatele publice stabilesc poziţii oficiale şi reacţii, şi chiar dacă sunt, de obicei, mai precise în ceea ce priveşte politica declarativă, sunt, de asemenea, o formă de publicitate politică conştientă de propria putere – o imagine a politicii pe care liderii o proiectează în mod intenţionat populaţiei autohtone, aliaţilor şi adversarilor – şi tocmai de aceea nu este o reflectare fidelă a politicii actuale.
Mult mai corecte sunt corespondenţele şi instrucţiunile diplomatice. Cu toate acestea, diplomaţii folosesc adesea declaraţii false, dezorientări intenţionate, şi subterfugii conform direcţiei date de superiorii lor în atingerea obiectivelor de stat şi naţionale. Şi, ocazional, liderii îşi conduc eronat propriii diplomaţi pentru a atinge aceste scopuri; astfel că diplomatul crede cu adevărat în direcţionarea greşită pe care o propagă şi, prin urmare, face acest lucru mult mai credibil.
Cele mai exacte şi mai sigure sunt deciziile executive, discuţiile interne şi instrucţiunile intra-guvernamentale care nu sunt destinate publicului larg. Aceste documente reflectă cel mai bine adevăratele intenţii şi politici. Planurile militare, planurile serviciilor de informaţii, precum şi deplasările forţelor acestora sunt considerate deseori indicatori foarte precişi ai intenţiei şi politicii. Cu toate acestea, astfel de instituţii sunt mai sensibile la inerţia birocratică şi pot reflecta politici defuncte ale foştilor lideri, regimuri şi situaţii internaţionale, mai degrabă decât politica actuală din timpul perioadelor de tranziţie. Planurile şi desfăşurările din epoca Brejnev-Andropov-Cernenko, care în cea mai mare parte au rămas în vigoare în armata sovietică şi în KGB, sub politica noua a lui Gorbaciov intitulată „Noua gândire în politica externă“ în timpul perioadei 1988-1991, oferă un exemplu în acest sens.
Ceteris paribus, deciziile executive şi discuţiile guvernamentale interne care nu erau menite consumului public depăşesc uşor rapoartele media în ceea ce priveşte acurateţea şi credibilitatea. Acestea sunt preferate rapoartelor din presa internaţională care, de obicei, sunt cel mai puţin probabile să reflecte cu exactitate deliberările interne, deciziile şi intenţiile unei conduceri străine. Acolo unde un raport media contrazice un raport intern actual, raportul intern constitutie de departe o dovadă mai bună – desigur, dacă nu se poate demonstra că a fost creat special pentru a fi „scurs“ publicului sau cu scopul de a dezinforma.
A fost sau nu Ceauşescu îngrijorat de „turiştii sovietici“?
În discuţiile sale despre revoluţia română din decembrie 1989, Richard Andrew Hall răstoarnă această ierarhie, respingând importanţa dezbaterilor interne documentate ale conducerii în favoarea rapoartelor presei internaţionale care îi validează argumentul, acceptând şi promovând afirmaţiile lor ca fapte adevărate. Având doar această bază slabă, Hall face apoi afirmaţii care depind de acestea, astfel încât cititorul neatent este condus într-un deşert de speculaţii şi autocontradicţie.
De exemplu, Hall susţine că regimul Ceauşescu nu a fost deosebit de preocupat în ceea ce-i privea pe „turiştii“ sovietici în decembrie 1989, conform unui raport al Agence-France Presse (AFP) din 19 decembrie, 1989. Potrivit jurnalistului francez, un grănicer român a declarat că „graniţa a fost închisă pentru toată lumea, mai puţin pentru sovietici!“ În peste 12 postări de blog, Hall insistă că acest lucru demonstrează că regimul nu a fost nici îngriijorat, nici nu a luat măsuri speciale împotriva „turiştilor“ sovietici (AFP 19/12/89 reprodus în Hall).
Spre meritul său, după prima sa utilizare a acestei probe în disertaţia scrisă în anii ’90, Hall a citat transcrierile publicate ulterior de la şedinţa Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român (PCR) din 17 decembrie 1989, în care Ceauşescu condamna „turiştii“ blocului sovietic şi ordonă să fie închis imediat.
„Am dat, de altfel, indicaţia să se întrerupă orice activitate de turism. Nu trebuie să mai vină niciun turist din străinătate, pentru că toţi s-au transformat în agenţi de spionaj. De asemenea, să se întrerupă micul trafic de frontieră imediat. Am dat ordin la Ministerul de Interne, dar trebuie chemaţi şi cei de la turism imediat, iar locurile neocupate să fie date la cetăţeni români. Nici din ţările socialiste să nu mai vină, în afară de Coreea, de China şi din Cuba. Pentru că toate ţările socialiste vecine nu prezintă încredere. Cei din ţările socialiste vecine sunt trimişi ca agenţi. Întrerupem orice activitate de turism. La toate judeţele se va declara stare de alarmă. Unităţile militare, ale Ministerului de Interne, ale Securităţii sunt în stare de alarmă. Să dăm la teleconferinţă indicaţia ca să se ia toate măsurile faţă de orice încercare, pentru că trebuie să apărăm independenţa patriei şi a socialismului împotriva oricăruia, indiferent cine este. Acestea sunt problemele care se pun acum.“ (Hall citează documentul aşa cum a fost publicat în M. Bunea „Praf în ochi“ (1994): 34. Originalul a fost găsit în arhivele curţii militare de către V. Roncea şi reprodus aici CPEX Transcript 12/17/89).
„Turismul“ blocului sovietic – singurul „turism“ semnificativ din acea perioadă – a fost de asemenea blamat în teleconferinţa care a urmat îndată după şedinţa PolExCom:
„Am stabilit să nu mai primim în perioada următoare turişti străini şi să nu mai aibă loc aşa-zisul mic trafic de frontieră. Îl suspendăm! Vom reveni mai târziu. Acum nu avem timp de mic trafic de frontieră! Fiecare să se ocupe de problemele lor! Nu trebuie să admitem, şi oricine, şi străinii, dar şi din ţara, care sînt prinşi că desfăşoară activitate antisocialistă trebuie loviţi fără cruţare, fără niciun fel de justificare şi trebuie să supunem poporului clar, nu să umblăm cu subînţelesuri! (Arhiva Naţională, fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, dosar 338/1989; Vezi şi pagina 8 din Teleconference 12/17/89)
Cum reuşeşte Hall să se descurce cu toate astea?
El insistă că Ceauşescu a fost pur şi simplu paranoic şi susţine că, din moment ce „Ceauşescu a ordonat nu doar ca turiştii sovietici, dar ca toţi turiştii, din est şi din vest“ să fie opriţi, dictatorul nu era îngrijorat în mod deosebit de prezenţa „turiştilor“ sovietici. (Hall, despre turiştii sovietici #1)
Problema cu raţionamentul lui Hall este faptul că acea plângere specifică a fost făcută doar împotriva „turiştilor“ sovietici. În afară de cei câţiva diplomaţi stabiliţi la Bucureşti care încercau să viziteze Timişoara, singurii din vest erau jurnaliştii care veniseră să asiste la plenara PCR în noiembrie şi nu mai plecaseră. Deşi Ceauşescu nu a menţionat niciodată „turiştii“ occidentali, el a făcut referire la ţările sovietice de trei ori. Prima dată, când a dispus ca niciunia dintre cetăţenii din blocul sovietic să i se permită intrarea în România, apoi să sublinieze că niciunul dintre ei nu este de încredere, şi în cele din urmă, că toţi „turiştii“ trimişi în România din ţările socialiste au venit ca agenţi de spionaj ostili. Şi trimiterea repetată la „micul trafic de frontieră“ se poate referi doar la traficul în România de la vecinii săi socialişti.
Turismul, oprit la graniţe de Ceauşescu
Hall respinge mai multe dovezi recente cu privire la preocuparea lui Ceauşescu pentru „turiştii“ sovietici într-un mod similar. Luaţi în considerare, de exemplu, corespondenţa dintre Bucureşti şi ambasada sa în Moscova, în decembrie 1989. (Reprodus iniţial în D.Preda şi M. Retegan, 1989: Principiul Dominoului (2000): 445-498. O parte din această corespondenţă este tradusă în M.Munteanu, „Noi dovezi ale crizei din 1989 din România“: 3-11, Munteanu – Corespondenţă despre turiştii sovietici)
Potrivit lui Hall, această corespondenţă diplomatică „nu menţionează niciodată“ şi nu protestează faţă de „prezenţa sau comportamentul <<turiştilor sovietici>> în România în timpul acestor zile haotice de criză pentru regimul ceauşist“. (Hall, despre Corespondenţa diplomatică română).
Unii se întreabă dacă Hall a citit cu adevărat corespondenţa diplomatică pe care o reproduce. Şedinţa PolExCom din 17 decembrie nu i-a identificat doar pe „turiştii“ sovietici ca agenţi care au intrat în ţară pentru a face spionaj ostil – ceea ce se califică sigur ca „menţionarea“ comportamentului sovietic în România şi „protestul“ faţă de el – a dispus, de asemenea, oprirea tuturor turiştilor din blocul sovietic (Telegrama nr. 20/016 750, 12/17/89). Raportând despre punerea în aplicare a ordinului din 17 decembrie a doua zi, ambasadorul român de la Moscova a menţionat că: „Începând din dimineaţa zilei de 18 decembrie a.c., cetăţeni sovietici au început să facă apeluri telefonice la Ambasadă, de la punctele de frontieră cu România, semnalând că sunt sute de maşini cărora nu li se permite intrarea în ţara noastră şi anticipăm că autorităţile sovietice vor solicita explicaţii în legătură cu decizia luată“. Apoi a cerut instrucţiuni despre cum să răspundă cererilor sovietice pentru a explica închiderea graniţelor. (Doc. 258 în Preda şi Retegan; Doc. 1 în Munteanu – Corespondenţă despre turiştii sovietici)
Explicaţii oferite Moscovei pentru închiderea graniţelor
Pe 21 decembrie, ambasadorul român i-a explicat Ministerului de Externe sovietic că închiderea graniţelor „pentru cetăţenii sovietici, îndeosebi turişti“ a fost o măsură „temporară“, „privind limitarea accesului unor grupuri de turişti străini“, aşa cum Moscova a impus „restricţii privind călătoriile turiştilor români“ către Georgia şi Armenia. Ambasadorul a sugerat ulterior legătura dintre „turiştii“ sovietici şi agenţii de spionaj urmând o reiterare a „hotărârii României de a respinge orice încercări de amestec în treburile interne şi de a întreprinde măsuri hotărâte împotriva oricăror acţiuni provocatoare şi diversioniste iniţiate de cercuri reacţionare, antiromâneşti, de serviciile speciale şi oficinele de spionaj străine“. (Doc. 278 în Preda şi Retegan; Doc. 4 in Munteanu – Corespondenţă despre turiştii sovieteici)
Într-un document aparent omis de Hall (şi de Munteanu), Ambasada României la Moscova a relatat despre transmisiunea televiziunii sovietice pe 19 decembrie, că „închiderea în mod unilateral de către ţara noastră a graniţei“ şi a prezentat comunicatele oficiale emise de „agenţia sovietica INTURIST şi agenţiile din RGD, privind încetarea temporară a turismului spre ţara noastră din aceste ţări“. De fapt, sursele media sovietice au confirmat interdicţia ridicată asupra turiştilor sovietici. Pe 20 decembrie noi confirmări au apărut în Pravda, Sovietskaia Rossiia, Izvestia, Selskaia Zhizni, Komsomolskaia Pravda, şi Sotsialisticheskovo Industriia, care purtau titluri de tipul: „Înăsprirea regimului de frontieră“, „Încordarea cu vecinii“ şi „Încordare la graniţele României“ (Document 276 în Preda şi Retegan).
În ciuda rapoartelor zilnice şi a preocupării evidente privind „turiştii“ sovietici care apar în documentele româneşti interne încă de când Ceauşescu a dispus să fie opriţi la graniţe pe 17 decembrie, Hall oferă o mai mare credibilitate raportului AFP susţinând că doi gardieni români la frontiera cu Iugoslavia i-au spus unui jurnalist: „Du-te înapoi acasă, numai ruşii pot trece!“ El reproduce des acest raport ca şi cum ar fi o dovadă mai bună decât plenara PCR din 17 decembrie, 1989. „De ce?“, se întreabă Hall retoric, „erau tocmai <<turiştii sovietici>>, care se care se întorceau acasă din excursiile de shopping în Iugoslavia, care au fost singurul grup declarat excepţie de la interdicţia „turiştilor“ dată în acea zi?“ (Hall, despre Turiştii sovietici #1) Este posibil, deşi nu plauzibil, ca jurnaliştii să fi auzit – şi ca grănicerii să fi făcut– astfel de afirmaţii.Totuşi, în niciun caz, nu pot fi priviţi ca o reflecţie fidelă a politicii româneşti de la acea vreme. Cele mai bune dovezi („best evidence”) indică faptul că o astfel de scutire de la regulă nu a fost dată vreodată.
Eroare de nuanţă
Bazându-se pe o traducere făcută de Mircea Munteanu (Doc. 5 în Munteanu – Corespondenţă despre turiştii sovietici) Hall atrage atenţia cititorilor către o pretinsă declaraţie a ambasadorului român adresată ministerului de Externe sovietic pe 21 decembrie, care sună aşa:
„restricţiile nu se aplică şi în cazul călătoriilor de afaceri sau turiştiilor care tranzitează România“ – ca dovadă a lipsei de interes al Bucureştiul pentru „turiştii“ sovietici.
Din păcate, traducerea lui Munteanu este eronată. De fapt, ambasadorul specifică o scutire doar pentru „cele în tranzit“ şi nu pentru „turiştii care tranzitează România“. Având în vedere că discuţia româno-sovietică din acel moment era întocmai despre „închiderea frontierei sovietice cu România“ pentru turişti, este logic să înţelegem că referinţa ambasadorului era către tranzitul cu scopuri non-turistice.
„În legătură cu problema turismului, am menţionat că nu dispun de o comunicare oficială privind închiderea frontierei soviet-române. Am arătat, totodată, că au fost adoptate unele măsuri temporare privind limitarea accesului unor grupuri de turişti străini, din considerente legate de dificultăţile de asigurare a hotelurilor şi a condiţiilor corespunzătoare. Aceste măsuri nu afectează călătoriile în interes de serviciu şi nici pe cele în transit.” (Doc. 278 în Preda şi Retegan)
Traducerea în engleză a lui Munteanu:
„With regard to the issue of tourists crossing the border in Romania, I said that I did not possess an official communication in this regard. I suggested that some temporary measures were adopted due to the need to limit access of certain groups of tourists [in the country]. [Those limitations were imposed] due to difficulties in assuring their access to hotel rooms and other related essential conditions. Those limitations do not apply to business travel or tourists transiting Romania.” (Doc. 5 in Munteanu – Correspondence on Soviet Tourists. Paranteze adăugate de Munteanu.)
„Cu privire la problema turiştilor care treceau graniţa în România, am spus că nu dispun de o comunicare oficială în aces sens. Am sugerat că unele măsuri temporare au fost adoptate din cauza nevoii de a limita accesul unor anumite grupuri de turişti [în ţară]. [Acele limitări au fost impuse] din cauza dificultăţilor în a le asigura camere de hotel şi alte condiţii corespunzătoare. Acele restricţii nu se aplică turismului în interes de afaceri sau turiştilor care tranzitează România.“
Traducerea în engleză a lui Watts:
„In connection with the issue of tourism, I mentioned that I did not dispose of an official communication regarding the closing of the Soviet-Romanian frontier. I explained, at the same time, that some temporary measures were adopted for limiting the access of some groups of foreign tourists, from considerations connected with the difficulties of assuring hotels and appropriate conditions. These measures do not affect travel for official purposes or those in transit.” (Doc. 278 în Preda şi Retegan)
„În legătură cu problema turismului, am menţionat că nu am dispus de o comunicare oficială cu privire la închiderea frontierei soviet-române. Am explicat, în acelaşi timp, că unele măsuri temporare au fost adoptate pentru a limita accesul unor grupuri de turişti străini, din considerente care ţin de dificultăţile de a asigura hoteluri şi condiţii corespunzătoare. Aceste măsuri nu afectează călătoriile în interese oficiale şi nici pe cei în tranzit.“
De fapt, câteva zile mai devreme, Bucureştiul a decis să continue o formă foarte specifică de tranzit non-turistic din Uniunea Sovietică. Această excepţie a fost descrisă de ambasadorul român în telegrama sa din 18 decembrie:
„În mod continuu, la Secţia consulară s-au acordat vize de tranzit pentru evreii din URSS, care au aprobare să se stabilească în Israel, precum şi pentru studenţii străini care învaţă în URSS. Întrucât şeful reprezentatei TAROM a primit orientarea de a continua traficul de tranzit în mod normal, rugăm să ni se comunice clarificări asupra modului cum acţionăm în astfel de cazuri.” (Doc. 258 în Preda şi Retegan)
În traducerea sa a aceluiaşi document, Munteanu intervine cu o notă proprie specificând că aprobările fuseseră date de Moscova: „În mod continuu, la Secţia consulară, am dat vize de tranzit evreilor sovietici care au aprobarea [guvernului sovietic] să emigreze în Israel“ (Doc. 1 în Munteanu –Corespondenţă despre turiştii sovieteici. Paranteză adăugată de Munteanu.)
Versiunea în engleză: „Continuously, at the Consular Section, we have given transit visas to Soviet Jews who have the approval [of the Soviet government] to emigrate to Israel.“ (Munteanu – Correspondenţă despre turiştii sovietici)
De data aceasta, eroarea este una de nuanţă. Dar nuanţa are implicaţii semnificative. Munteanu traduce „să se stabilească“ în „să emigreze“, dar „să se stabilească“ e sinonim cu „să imigreze“ şi nu cu „să emigreze“. Desigur, doar Tel Aviv putea decide cui îi dă aprobare Moscova pentru a se stabili sau a imigra în Israel.
Menţiunea pe care o face Munteanu în legătură cu aprobarea guvernului sovietic pentru un astfel de tranzit nu clarifică, ci, din contră, induce în eroare. Propoziţia descrie de fapt o practică stabilită a României de a garanta vize pentru evreii sovietici care plecau din URSS. Nu face nicio referire la autoritatea sovietică pentru că excepţia vizelor a existat ca urmare a cooperării pe termen lung a României cu Israel, nu din cauza iniţiativei sovietice. Reprezentantul TAROM a fost instruit de la Bucureşti să continue acestă practică, şi nu de la Moscova.
Relatările presei internaţionale din decembrie – un eşec jurnalistic
În dezbaterile de la şedinţa CPEx din 17 decembrie 1989, Ceauşescu a ordonat oprirea „întregului turism“ din „ţările vecine socialiste“ pentru că acei turişti operau ca „agenţi de spionaj“. El a subliniat, de asemenea, că URSS a avut responsabilitatea principală pentru a organiza „tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă în Germania [de Est], Cehoslovacia şi Bulgaria acum, şi în trecut în Polonia şi Ungaria“ (Vezi facsimilul redat mai sus, Bunea:34).
Ceauşescu a perceput SUA ca susţinând URSS în acest sens, dar Moscova a condus procesul. Corespondenţa diplomatică dintre Ministerul de Externe al României şi ambasada sa de la Moscova au identificat în mod explicit turismul sovietic ca o problemă pe care Bucureştiul a interzis-o. Împreună, deliberările interne ale executivului şi corespondenţa diplomatică a României discreditează puternic afirmaţiile făcute de AFP conform cărora turiştii sovietici aveau intrarea liberă şi nu tocmai invers.
Există, de asemenea, alte probleme de credibilitate cu AFP. Agenţia a raportat că „mii de oameni“ au fost ucişi în Timişoara, când numărul real al victimelor decedate era de 50-70. A scris că „cel puţin 1000“ din aceste presupuse decese erau amplasate într-un singur spital, când numărul total al pierderilor de vieţi din întregul oraş, pe parcursul revoluţiei, a fost sub 200 de oameni. Acestea sunt comparaţii sumbre şi nu au fost raportat numai de AFP sau de presa franceză, dar demonstrează cu exactitate problemele evenimentelor de atunci. Deşi Hall s-a concentrat pe declaraţia potrivit căreia interdicţia turismului s-a aplicat pentru toată lumea, mai puţin pentru sovietici, mai târziu, în acelaşi articol, AFP a contrazis declaraţia aceasta spunând că restricţia se aplică „tuturor turiştilor“. („Travelers Say ‘Hundreds’ Dead, Wounded” in FBIS-EEU-89-242, 19 December 1989: 85)
De fapt, relatările presei internaţionale din timpul revoluţiei române au fost manipulate atât de scandalos, încât reprezintă în prezent un studiu de caz despre eşecurile jurnalistice sau mass-media. Conform concluziilor unei anchete despre manipularea ştirilor din timpul evenimentelor din decembrie 1989, „relatarea eronată a evenimentelor din Timişoara de către media franceze“, inclusiv cea făcută de „agenţia franceză cu reputaţie – AFP“, va „rămâne în istorie“ ca „un exemplu de jurnalişti care au eşuat în a verifica, realmente, acurateţea ştirilor pe care le-au transmis“ (Failure of French Media Coverage in December 1989).
Metodologia de cercetare amănunţită poate să nu ofere rezultatele anticipate sau dorite, dar ne va aduce mai aproape de răspunsurile pe care dovezile, de fapt, le validează. Mărturiile după evenimente şi rapoartele mass-media fabricate pentru consumul public nu pot fi aproape niciodată mai credibile sau mai corecte decât dezbaterile interne, care nu sunt destinate publicului, sau decât deciziile luate pe parcursul evenimentelor. A te baza în continuare pe primele mai degrabă decât pe cele din urmă oferă prea puţine şanse de a răspunde sau a clarifica întrebările extraordinare puse în legătură cu revoluţia română din decembrie 1989.
Larry Watts
Sursa:Ziaristi Online
Versiunea originală, în limba engleză, la LarryLWatts.blogspot.ro
