de Elena Solunca Moise
O tradiție primită de la străbuni dă povață ca astăzi să punem grâu – nu altceva – la încolțit să-l îngrijim ca el, în miasma abia presimțită a poveștilor să încolțească și să crească preînchipuind recolta viitoare. E un obicei care vine să reîmprospăteze amintirea că, odată, de mult, Sf. Ap. Andrei a pus în inima celor de atunci sămânța credinței creștine, care, în pământul primitor a dacilor a rodit în istoria noastră până într-acolo încât, cum spunea Părintele Justin Pârvu, ”când spui român, spui creștin”. Andrei era fratele mai mic al Apostolului Petru și, în fapt primul care a spus ”Am aflat pe Mesia”. Amândoi erau discipoli ai Sf. Înaintemergător Ioan, de față fiind la Botezul Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al Omului, propovăduit de cel care, prin vremuri ninse, cheamă și astăzi: ”Pocăiți-vă ca s-a apropiat împărăția cerurilor”. Despre această împărăția, Sf. Pavel ”apostol al neamurilor spunea că nu este mâncare sau băutură, ci ”dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Începea o nouă eră a umanității, sub arcul de lumină al îndemnului Mântuitor: ”Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să vină după Mine”. Să facă adică, ceea ce Însuși Fiul lui Dumnezeu a făcut când s-a întrupat ca omul să se poată îndumnezeii, restaurându-și condiția de viețuitor în veșnicie, care nu e o nesfârșire oarbă, ci ”a cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. Propovăduirea spre a fi roditoare se întemeia pe vorbă și faptă, mai precis pe minune, căci cele săvârșite de Sf. Andrei au străbătut veacurile spre a arăta că ”fericit este neamul nostru că cineva l-a iubit. Fericită este existența noastră că cineva s-a milostivit”. Și minunea, la rându-i este o lucrarea a lui Dumnezeu prin cei care ascultă lucrător Cuvântul Său. O spune răspicat că: ”o credință neîntinată nu este întărită de mulțimea mare de cuvinte, ci de integritatea rațiunii și curățenia minții”.
Ca ucenic al Sf. Ioan Botezătorul a fost de față când, Înaintemergătorul L-a botezat pe Hristos și când cerurile s-au deschis dezvăluind nesfârșirea iar glasul Tatălui a rostit: ”Acesta este Fiul Meu Multiubit întru care Bine am voit”. Să ne amintim că, nu odată Mântuitorul a spus că face ”voia Celui care M-a trimis”. De aceea, văzându-l și recunoscându-l s-a dus cu respectul cuvenit fratelui mai mic să spună lui ”Petru: ”Am aflat pe Mesia”. Prin tragere la sorți, i-a revenit să-L propovăduiască pe Hristos și prin părțile noastre, după cum mărturisește, între alții, Pseudo-Atanasie care consemnează că ”a umplut de har nu numai teritoriul grecilor, dar în același timp și cel ale barbarilor de prin preajmă”.
Foto: Radu Petrescu-Muscel
La biserica din Nămăești (foto) există o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului despre care se crede că ar fi una dintre cele douăsprezece pictate de apostolul Luca. De adus, se spune că ar fi adus-o Sf. Andrei care a coborât în grotă și a lăsat icoana în locul pe care a fost înălțată o biserică, mărturie până astăzi a sfințirii locului. În 1798 Enache Postelnicul și, mai târziu soția unui general din armata română, au dispus ca icoana să fie înrămată în argint. Trecerea timpului a lăsat urme dureroase, așa încât a fost nevoie să fie restaurată, fapt împlinit între 1916-1921.
Fratele mai mic a lui Petru, fii ai Iona (cu semnificația de porumbel), Andrei s-a născut în Betsaida, cetate aflată pe lângă lacul Ghenizaret, situat la adâncimea cea mai mare, singurul cu apă dulce din zonă. Numele Andrei nu este evreiesc și nu se știe dacă a avut alt nume, dar pe atunci era folosit și de evrei din secolele II -III . Cert este că i se potrivesc cum nu se poate mai bine calitățile pe care le presupune care au fost probate de viața sa martirică – bărbăție, temeritate, curaj, luptător. Ca și tatăl și fratele lui era pescar. S-a încetățenit și denumirea de ”apostol al lupilor” derivat din denumirea veche a dacilor – daoi- adică ”lup”, simbol găsit în sanctuarele Daciei. Sunt impresionată de multe legende din care o reținem pe aceea care narează că a fost alături de daci la căderea Sarmisegetuzei iar căpetenia lui –faimosul lup alb – ar fi însoțit pe Apostolul Andrei prin Dobrogea spre peștera în care s-a adăpostit și care îi poartă numele. Mărturie dă Mircea Eliade în cunoscuta lucrare ”De la Zalmoxis la Gingis-Han”. Simbolizând prin excelență forța sa plină de ardoare, lupul a devenit, în timp, un simbol universal al războinicului. Sărbătorirea Sfântului Andrei lui la 30 noiembrie face parte din o suită de sărbători închinate înnoirii timpului însoțite de datini care, deși asemănătoare, perpetuează aspectele specifice fiecărui recuperate într-o armonie a doinelor, baladelor și horelor. În anul 1995, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis ca Sfântul Andrei să fie însemnat cu cruce roșie, iar în 2012 a a fost declarată sărbătoare legală. Este considerat și ocrotitor la Rusiei, Greciei și Scoției care are însemnată crucea Sf. Andrei pe steag.
Ca tatăl și fratele său mai mare era pescar, meserie ce impune o anumită rigoare și conștiință că e nevoie nu doar de unelte și pricepere, de spirit de observație, capacitatea de concentrare a atenției, tăcere, îndelungă răbdare subordonate răspunderii pentru familie și față de natură. Pescarul simte mai mult decât mulți alții dependența de Dumnezeu și să ne amintim prima și cea de a doua pescuire minunată. Când, la îndemnul lui Hristos, Petru după o noapte în care nu a prins nimic a văzut năvoadele pline, a spus: ”Ieși de la mine Doamne, că sunt păcătos”. Nu se considera învrednicit pentru o asemenea minune și Hristos, după ce i-a spus ”Nu te teme”, a adăugat – de acum înainte vei fi pescar de oameni, care va atrage oamenii din neorânduiala timpului ieșit din matcă pentru a-i aduce pe calea veșniciei hărăzită dintru începuturi.
Auzind de Ioan Înaintemergătorul l-au urmat – Petru era căsătorit, iar Andrei hotărâse a-și păstra castitatea toată viața. Unii autori spun că la fel era și apostolul Ioan. Ca nu care cumva să se creadă că el este Hristos, ci doar rob, Sf. Ioan Înaintemergătorul, a luat cu sine pe cei doi ucenici și când L-a văzut pe Hristos a spus: ”Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. Împreună s-au dus la L-au întrebat: Învățătorule, unde locuiești? Cum Mântuitorul le-a spus ”Veniți să vedeți”, apostolii au lăsat tot și i-au urmat cu toată ființa lor. Curățindu-și deci inima prin pocăință îndelung exersată au văzut în Hristos, pe Cel trimis de Dumnezeu spre mântuirea lumii. Andrei este cel care a spus fratelui său și nouă tuturor ”Am aflat pe Mesia”. Nu un Mesia, căci fiind vremuri de criză mulți se numeau astfel. Înțelegem de ce, din închisoare, Ioan Botezătorul a trimis ucenicii să întrebe dacă El este Mântuitorul așteptat sau să mai aștepte, Hristos nu a răspuns cu vorbe ci cu faptele minunate care nu puteau fi contrazis de nimic: ”Mergeți și spuneți ceea ce auziți și vedeți: orbii văd, surzii aud, șchiopii umblă, leproșii sunt curățați, morții învie și săracilor li se bine-vestește”. Auzind și văzând minunile, Andrei a lăsat tot ce avea și a urmat necondiționat pe Iisus, înțelegând că El este plinirea tuturor celor spuse de prooroci și că acum era timpul închinării celei adevărate în Duh și Adevăr; Duh pentru că Duh este Domnul și Adevăr este Fiul său deodată Cale și Viață.
Sfantul Apostol Andrei la Catedrala Mantuirii Neamului. Mozaic de Daniel Codrescu
”Te vreau pe tine pentru Hristos”
Au urmat prinderea, judecata, condamnarea și răstignirea lui Hristos după hotărârea fariseilor, care, în viclenia lor, dându-și seama că încălcau porunca ”Să nu ucizi!” au transferat-o lui Pilat. Iisus pe toate le-a primit ca rob și le-a suportat ca un miel și, dându-și sufletul în mâinile Domnului a murit. A înviat a treia zi și s-a arătat ucenicilor, fiindcă, după cuvintele Sf. Pavel, ”fără înviere, zadarnică este propovăduirea noastră și zadarnică și credința. După Înviere și Înălțare, apostolii a tras la sorți care și pe unde să ducă vestea cea mare a Învierii Domnului, Între ținuturile care au revenit lui Andrei era și Sciții, actualul ținut al Dobrogei, un ținut considerat a fi al barbarilor, dar Andrei nu s-a spăimântat, urmând cuvintele Mântuitorului: ”Iată eu vă trimit pe voi în mijlocul lupilor…dar să nu vă spăimântați de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l atingă”. Cuvintele acestea i-au fost sfetnic și tărie în drumul pe care l-a urmat și sămânța credinței pusă de el a avut, cum s-a văzut rod înmiit și binecuvântat. În toate învățăturile date. urma pe Moise, pe prooroci pentru a arăta că Hristos este întrutotul plinirea celor spuse de ei, Cel așteptat spre mântuirea neamului omenesc. Cuvântul rostit era, de fiecare dată, însoțit de fapte minunate prin care vedem și astăzi lucrarea lui Dumnezeu. Nu primea nici o răsplată și răspunsul era: ”te vreau pe tine pentru Dumnezeu”. Și așa reușea să aducă la credința cea adevărată mulțimi de oameni, cuvântul său fiind una cu credința ca expresie a iubirii de Dumnezeu și om. La rându-i iubirea este puterea ce însuflețește credința și face pentru cel ce o împărtășește ca totul să fie posibil. Sf. Andrei mergea din cetate în cetate ducând,ducând Vestea cea bună și dându-i o expresie convingătoare pe măsura credinței și iubirii împreună,și numai împreună. dăruind speranței puterea împlinirii, Astfel,odată, Maximilia, soția unui proconsul și ucenică devotată a Apostolului, a spus unui bolnav: ”Pentru ce frate al bărbatului meu te întristezi, având în mâinile tale un doctor fără de arginți…un străin…și de-l vei chema pe tine te va mângâia de această tristețe,,,că și eu, cum ai auzit, cât de cumplită boală am avut și numai cu un cuvânt al lui m-am însănătoșit”.
Toate minunile ce susțineau propovăduirea au făcut să fie urât de mai marii vremii care își vedeau autoritatea știrbită și nu au întârziat să pună la cale moartea Apostolului. Cum ei voiau a fi venerați ca zei, nu aveau cum înțelege și nici accepta și, în viclenia lor, că Andrei nu lui bani, iar când s-au convins au pus refuzul pe seama practicării cine-știe căror practici magice, de pe urma cărora ar fi primit – totuși – câștiguri ilicite. Andrei nu le dădea atenție și, dacă cei vindecați insistau să primească totuși cât de cât, le spunea: ”Nu-mi este mie a le primi, căci ele sunt ale voastre. Dați-le săracilor. Mai mult, refuza să se spună că el făcea minunile zicând odată celor posedați de diavol: ”Dacă credeți în Iisus Hristos, Fiul Atotputernicului Dumnezeu și în Duhul Sfânt, Un singur Dumnezeu, veți fi eliberați cu ajutorul Său de această molimă a dracilor”. Smerenia lui neostoită îl determina să spună plin de însuflețire: ”Păstrați fără întinare ceea ce auziți, pentru ca Dumnezeu să fie cu voi și pentru ca să primiți răsplata bogăției voastre, adică viața veșnică, adică fără de sfârșit”. Cu același patos învăța pe cei tineri și se bucura ca de propria-i reușită atunci când vedea că propovăduirea lor este roditoare. Odată, i-a fost adus un tânăr având demon și locuitorii cetății i-au spus că, dacă îl va vindeca, vor crede în Hristos. Zicând că ”toate sunt cu putință celui ce crede”, Andrei a cerut să fie adus tânărul, iar acesta, doar văzându-l a spus: Într-adevăr, visul meu se împlinește, căci într-o viziune l-am văzut pe bărbatul acesta că mă face sănătos.” Când l-au văzut și ei eliberat, purtându-se ca un om sănătos, au recunoscut: ”Nimeni nu este asemenea cu Dumnezeul lui Andrei”. Sau, cu un alt prilej, l-au dus în fața unui mort, iar Andrei a spus simplu: În numele lui Iisus Hristos, scoală-te” și s-a ridicat cel fără suflare, așa cum oarecând Hristos l-a înviat pe fiul văduvei din Nain. Diferența e că Hristos a spus iar Andrei a făcut-o ca urmare a rugăciunilor și trăirii lui Hristos. Urmând lui Hristos, Andrei a zis tânărului să meargă peste tot și să spună câte a făcut Fiul lui Dumnezeu.
”Nu suntem ai vremii ca să fim dizolvați de timp”
Plecând urechea spre ecoul timpului, auzim cu inima ”Nu suntem ai vremii astfel încât să fim dizolvați de timp. Nu suntem produsul mișcării care dispare prin propria ei voie, nici cauza a ceea ce va urma să fie, ca să fim la fel, Mai degrabă suntem căutători ai celor de sus. Aparținem mai degrabă Celui ce își arată milostivirea . Suntem al Celui Bun și pentru asta scăpăm de cele mai rele. Suntem ai celui Drept prin care respingem toată nedreptatea, ai Celui Îndurător prin care respingem toată neîndurarea, ai Mântuitorului prin care L-am recunoscut pe cel distrugător, ai luminii prin care a dispărut întunericul; ai celui Unu prin care ne-am îndepărtat de cei mulți…ai Celui ce dăinuie prin care vedem cele ce nu dăinuie.” Din acest statut ontologic, omului îi revine o etică specifică în concordanță cu dăinuirea ce pin Învierea lui Hristos ne face cum spunea Vasile Voiculescu pe noi oamenii ”contemporani cu veșnicia”, Încet, pe îndelete, omul cunoaște și desăvârșește vocația comuniunii după cuvintele Mântuitorului: ”Acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu cu ei”.
Propovăduirea susținută de minunile pe are le făcea Sf. Andrei au făcut să crească furia lui proconsulului, care a ordonat să fie aruncat în temniță până când se va hotărî în ce chip anume să-l ucidă. Mergând la temniță, toți s-au minunat mai ales când au văzut cum Apostolul a deschis lacătul cu rugăciune iar mai târziu l-au văzut adâncit în rugăciune ca într-o altă stare de a fi, departe de oameni și aproape de Dumnezeu. Când a mai văzut că până și soția sa, Maximilia credea cu tărie în Hristos, Aegeat s-a înfuriat peste măsură și a hotărât ca Apostolul să fie osândit la cea mai cruntă moarte – crucificarea. Ducându-se Maximilia la închisoare, s-a minunat când a văzut că ușile i se deschideau singure, iar la plecare se închideau ca și cum o mână nevăzută ar fi făcut-o cu toată grija. S-a întristat dar avea să afle că pentru mărturisitorii lui Hristos, moartea nu era pedeapsă ci binecuvântare, nu prilejuia lacrimi și bucurie sfântă. S-au minunat și mai mult văzând cum Sf. Andrei se ruga cu seninătatea celui care deja se desprinsese de această lume. Ca un părinte grijuliu, le-a dat ultimele învățături ucenicilor, le-a spus ce să facă astfel încât să fie împreună părtași patimilor Domnului Hristos ca aidoma să fie la înviere. Crucificat pe crucea în formă de X, Sf. Andrei a cuvântat ucenicilor: ”Să știți iubiții mei că eu vă voi părăsi, însă am credința că Hristos vă va păzi de orice rău pentru ca vrăjmașul să nu poată pierde această recoltă pe care am semănat-o în voi, adică cunoașterea și învățătura lui Hristos. Cu mâinile întinse, a mai rostit ”Păzește Te rog Doamne turma aceasta, care cunoaște deja mântuirea Ta ca să nu fie biruită de cel rău și să fie îndreptățită să păzească neîntinat ceea ce a primit prin porunca Ta și prin îndrumarea mea, în vecii vecilor,” Slavă Ție Doamne, salvă Ție, Cel ce ne arăți cât de ”scumpă este înaintea Domnului, moartea cuvioșilor Lui”.
Elena Solunca Moise
