de Elena Solunca Moise
Ne aduce aminte mereu David că: ”De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei care o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește”. E prilej de întărire în credință și bucurie fiindcă ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Ne-a făcut ”cunună a creației” și când a binecuvântat pe întâii oameni a zis: ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul, și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă peste pe pământ”. Neuitând o clipă că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să cercetăm propria conștiință spre a vedea ce fel de stăpâni suntem peste toate câte ne-au fost date și peste noi înșine, alcătuiți tot din pământ. Este un motiv pentru a înțelege Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina ca fiind una despre condiția umană cu tot ce presupune. Mai întâi să nu uităm cuvintele mereu actuale ale Apostolului neamurilor: ”Și ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?” Bogatului din pilda de astăzi i-a rodit țarina dar nu a găsit timp să se bucure de darul primit și, mai ales, nici prin gând nu i-a trecut o clipă să-și arate recunoștința. Bogatul și aici nu are nume și știm doar că ”i-a rodit” țarina nu că ar fi și muncit-o pentru că oricum nu e compatibil cu poziția lui. Obsedat de sine, se preocupa doar la ce să facă cu toate cele ce făceau ca ”a avea” să fie echivalent cu ”a fi”, o unidimensionare păguboasă. Cândva, Solomon spunea: ”Mărit-am lucrurile mele zidindu-mi case; făcându-mi grădini și livezi și am sădit între ele tot felul de pomi roditori…Adunat-am argint și aur și avuțiile împăraților și ale țărilor…și nu m-am oprit de la nici o desfătare…” Și care a fost prețul? ”Mi-am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt”. În slujba de înmormântare, Sf. Ioan Damaschin scrie că ”atunci când dobândim lumea, în groapă sălășluim”. Mai aproape de noi, poetul Rainer Maria Rilke constata cu amărăciune: ”Mare e moartea, fără măsură/Suntem ai morții cu râsul pe gură/Când arzătoarea viață ne-o credem în toi/Moartea în miezul ființei râde de noi.” Oricât am căuta la ”diferențele specifice” vom afla un singur gen proxim pe care îl deplângea David că ”înțelepții mor ca și neînțelepții, nebunul și prostul deopotrivă pier și lasă altora avuțiile lor…” Spre o asemenea concluzie trimit și Evanghelia de astăzi:”Așa este și cel ce își strânge lui comori, iar întru Dumnezeu nu se îmbogățește”. Îmbogățirea în Dumnezeu nu se sfârșește și se aseamănă cu un izvor de apă vie din care bând, dăruind și altora, primești viață din viața veșnică. Adică ”Îl cunoști pe singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-a trimis”. Făcând-se om, Fiul lui Dumnezeu arată cum anume se poate îmbogăți în Dumnezeu, o îmbogățire în suflet prin care ne și asemănăm cu Părintele Ziditor. Făcând voia Tatălui din Ceruri, Fiu Său, primind moartea pe Cruce, după ce simțindu-se singur în necuprinsul urii care îl înconjura strigând ”Răstignește-L” după ce spune ”Părinte de ce M-ai părăsit” a spus: ”Doamne în mâinile Tale îmi dau sufletul.” Atunci când omul își dă sufletul ”în mâinile” lui Dumnezeu Celui Viu, moartea este biruită de biruința ei, ”cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Între a trăi pentru tine sau a trăi pentru Dumnezeu
Bogatul din Evanghelia de astăzi era doar în cele lumești și, pe deasupra, ”i-a rodit țarina” de aceea, proptindu-și privirea doar în ele, pace să se gândească la suflet, și, cu toate că vorbește despre el o face ca despre ceva materielnic de parcă ar fi fost doar o vorbă ce învăluie o inexistență. Dostoievski pătrunzând până în cele mai adânci taine ale sufletului scria că ”Taina sufletului omenesc nu constă în a ști că trăiești, ci pentru ce trăiești”, o taină dătătoare de roade de lumină. Atunci, întrebarea esențială este dacă trăiești pentru tine sau pentru Dumnezeu. Și întrebarea pe care s-ar cuveni a o pune în fiecare zi ar fi: ”Astăzi ce am făcut pentru Dumnezeu”. Ea ne-ar ajuta să ne apropiem mereu mai mult de Cel care Iubire fiind ne așteaptă întoarcerea ca odinioară Tatăl fiului risipitor, bucurându-se că ”pierdut a fost și s-a aflat, mort a fost și a înviat”. Cerem în fiecare zi ”sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfrânat și răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos”. Adevărata frică, aceea începătoare a înțelepciunii este de Dumnezeu, a credinței care recuperează frica spre a o converti în frică de păcat și o îndreaptă spre păzirea poruncilor. Temându-te să nu-l superi pe Dumnezeu te smerești și, odată cu această virtute, începe urcușul spre lumina fără de sfârșit a împărăției cerurilor. A înțeles prea bine Sf. Ap. Pavel, cel care a început prin a-L prigoni pe Hristos și a ajuns a mărturisi că ”pentru mine, viața este Hristos și moartea un câștig”. Așa frica de moarte se metamorfozează ajungând a fi moarte a fricii cum simțea Măria Sa Țăranul Român care nu cunoștea moartea, ci își dădea sufletul Domnului, sau și mai întemeietor, pleca la Domnul. Ce alt drum mai demn decât acesta poate fi pentru om? Credința în Dumnezeu întemeiază rostul vieții și dă sens fiecărei zile pe care Domnul ne-o dă spre a-I sfinți numele cum îngerii o fac în ceruri. ”Laudă suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui …pe Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și cele ce sunt întru ele; Cel ce păzește adevărul în veac…Domnul iubește pe cei drepți”.
Nimic din aceste gânduri nu l-a preocupat pe cel care, bogat fiind, a adăugat celor pe care deja le avea altele roade noi, baricadându-se în egoul său de unde nu avea cum ieși. Necredința e o formă de cecitate a sufletului incapabil să vadă până și propriul trup, ignorând adevărul că trupul, materia este o bună slugă dar un rău stăpân. De milostenie, nici vorbă ca și cum ar fi fost singur și stăpân pe efemerul unor zile care ar fi putu fi dăinuitoare, acea ”pomenire din neam în neam”. Cunoscând-i gândul, Domnul i-a spus: ”Nebune, la noapte ți se va lua sufletul”. Cuvântul ”nebun”este folosit în Evanghelii doar de două ori – odată acum și apoi, cu un sens apropiat pentru cinci din cele zece fecioare care așteptau pe Hristos. Traducerile mai noi folosesc expresiile de ”înțelepte” și ”neînțelepte”, lăsând tacit a înțelege că lipsa de înțelepciune este tot una cu nebunia, incapacitatea de a fi bun. Adevărata bogăție în Dumnezeu este iubirea izvorâtă din credința nestrămutată în ”Cel ce a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”. Am întâlnit o bătrânică modestă care, întrebată dacă crede în Dumnezeu, și-a făcut o cruce mare și a zis: ”Doamne, iartă-mă! Auzi întrebare?!” Pentru ea chiar a întreba era o blasfemie și, în înțelepciunea moștenită de demult. exprima un adevăr pentru că, fie că nu crezi, fi că da, Dumnezeu există; dacă nu crezi, totul se face deșertăciune, dacă crezi, te îmbogățești și, prin pocăință, smerenie, făptuire a binelui simți apropierea împărăției cerurilor. Dumnezeu este dincolo de întrebare, fiind cum a spus la început ”Eu sunt Cel ce sunt”. Fiul Său, făcându-se om este ”Cale, Adevăr și Viață”. In consecință împărăția cerurilor nu este, nu poate fi nici pe departe mâncare și băutură ci, o spune limpede Sf. Ap. Pavel, ”ci dreptate, și pace, și bucurie în Duhul Sfânt.”
”Viața cuiva nu stă în prisosul bogăției sale”
”Ce poate da omul pentru sufletul lui?” sau, în altă parte ”Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul”, adică ce poate face omul pentru mântuire pentru înveșnicire? ”Nebunia” acestui om subjugat de materiei constă ignorarea faptului că omul este doar un simplu trecător pe acest pământ că veșnicia. Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina este precedată de episodul în care un om îi cere lui Hristos să-l facă pe fratele său să-și împartă pământul și când zice: ”Omule, cine m-a pus pe mine judecător sau împărțitor peste voi?” și adaugă: ”Vedeți, păziți-vă de toată lăcomia că viața cuiva nu stă în prisosul bogățiilor sale”. Prisosul, oricât ar fi de mare este hotărnicit, ”a avea” este limitat la tot pasul de ceea ce este trecător ducând spre zădărnicie pe când ”a fi” dă adevărata demnitate a omului de Homo sapiens, sau ”homo sapiens sapiens” cum se mai spune uneori. Sunt obsedante cuvintele ”al meu” de parcă întreaga existență este echivalentă cu posesia, își face planuri pentru mulți ani în care, lipsit de griji, să mănânce, să bea, să se veselească. Deviza vieții lui pare a fi ”totul pentru trup, totul pentru mine și nimic pentru suflet, nimic pentru Dumnezeu și pentru cel asemenea mie” de parcă ar fi fost singur pe pământ. Din aceste motive ”ne-bun”, judecata lui nu este sănătoasă și trimite la moarte. O moarte neașteptată: ”În astă noapte îți vor lua sufletul”. Aici apare întrebarea, marea întrebare existențială: ”Și cele adunate ale cui vor fi?” Concluzia este ca o generoasă deschidere: ”așa se întâmplă cu cel care își adună lui comori și nu se gândește la Dumnezeu”.
Gândul înălțat la Domnul și Dumnezeul nostru este prima treaptă a îmbogățirii celui care astfel ”chiar de va muri, va fi viu”. Sf. Ioan Gură de Aur scoate în evidență valoarea milosteniei spunând că cei bogați trebuie să împartă pe măsura averii lor chiar și atunci când este câștigată în mod cinstit: ”Cu cât cineva primește mai multe binefaceri, cu atât merită mai mare pedeapsa dacă se poartă cu nerecunoștință…bogații nu vor scăpa de pedeapsă dacă sunt nerecunoscători, dacă nu fac milostenie pe măsura avuției lor”. Prin milostenie se perpetuează viața ca dar al lui Dumnezeu și modul în care putem lucra asemănarea. În psalmul 105, David spune că văzând necazul celor care pentru păcate erau nevoiți să-l suporte scrie: Dar Domnul a văzut când se necăjeau ei, a auzit rugăciunea lor,/Și-a adus aminte de legământul Lui și s-a căit și s-a căit după mulțimea milei Lui”(s.n.) Cât de multă trebuie să fie mila Domnului ca să se poată căi în fața necazurilor și suferințelor oamenilor? Atât cât să ne ierte și cum răstignit pe Cruce, Hristos se roagă: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Ca manifestare a iubirii, milostivirea rămâne în lume și sporește pe măsură ce se revarsă asupră-ne. Creștin prin vocație, neamul nostru are multe datini care îi împodobesc chipul și-i cinstesc numele. Femeia de la țară dăruia spre slava lui Dumnezeu și pomenirea strămoșilor și, adesea, întâi dăruia și apoi mânca ea și familia. Mai mult, bătrâni ne învață că darul trebuie făcut ”din prinos, nu din prisos”. La început de post, Sf. Luca al Crimeii spunea credincioșilor:”O dacă am fi blânzi, dacă am fi smeriți cu inima, ar fi cu neputință izbucnirile urâtei mânii care face plăcere demonilor…Am fi liniștiți, am trăi întotdeauna în pacea adâncă, pacea lui Hristos ar stăpâni inimile noastre. Iar dacă răspundem prin înjurături, cu vorbă rea la vorbă rea, asta dă mărturie că nu este nici o pace în inimile noastre. Iar dacă nu e pace în inimă, în ea nu locuiește Duhul Sfânt, ci locuiesc dracii.” Ne rugăm Tatălui nostru Ceresc: ”Pâinea noastră ce de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, nu o cerem nici măcar pentru două-trei zile și cu atât mai mult pentru ani întregi. Da, dar asta o facem în fiecare zi, zidind în inimă veșnicia, căci această pâine este ”a face voia Tatălui”. Însușii Hristos spune: ”Mâncarea Mea este a face voia Celui ce M-a trimis pe Mine”
Credința ne dă puterea de a muri pentru Hristos ca să înviem cu El
Bogăția noastră, a tuturor și a fiecăruia este și rămâne credința care nu se împuținează și, mai mult, împărtășind-o se înmulțește și de împuternicește. Sf. Simeon Noul Teolog: ”Credința este puterea care ne face să murim pentru Hristos, de dragul poruncii Lui și să credem că moartea aceasta este pricina vieții. Ea ne face să considerăm sărăcia ca bogăție, lipsa de importanță și umilința ca slavă și cinste adevărată, iar când nu avem nimic să credem că stăpânim pe toate.” Nu este ușor și Hristos spune deschis: ”În lume necazuri veți avea. Dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. Sunt cuvintele rostite după Înviere. De atunci ne stă mereu în față singura formă de bogăție nepieritoare, bogăția în Dumnezeu, adică părtășia la faptele bune în numele lui Dumnezeu. Pentru aceasta Apostolul neamurilor ne cheamă: ”Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos”. Este subînțeleasă aici mărturisirea neputinței omului de a se mântui singur și sensul rugăciunii către Dumnezeu Cel Unul În Treime și a biruinței ivite din chemării lui Hristos: ”Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să vină după Mine”.Conștiința acestui fel de neputință se convertește putere când, asemenea Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu mărturisește; ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Așa se face că, Maica Preacurată are, cum spune Sf. Efrem Sirul, voirea împreună alergătoare cu puterea”. De ”voire” e nevoie și când renunțând la ”sinele” nostru ne îmbrăcăm ”în Hristos”, petrecându-ne zilele lucrând asemănarea cu Dumnezeu, în fapt ”restaurarea” chipului Său, ”Bun, îndelung răbdător și mult milostiv căruia îi pare rău de răutățile omului”. Lui i se cuvine neîncetat recunoștință dimpreună cu slavă și vom simți cu inima că până și aceasta este un dar câtă vreme, cum învață o rugăciune, nu există un bun pe care să-l dorim înainte ca Domnul să o facă și mai mult, să-l împlinească fără a aștepta cuvenita mulțumire. Slava s-o facem în ”Duh și Adevăr”, căci ”Duh este Domnul” și Hristos, Fiul Său, Adevărul care ne-a descătușat de moarte. Am început postul să-l ținem cu sfințenie, înțelegând cum învață Sf. Ioan Gură de Aur: ”Postind, avem nevoie, mai mult decât orice altceva să ne înfrângem furia, să devenim blânzi și plini de îndelungă răbdare, să avem frângerea inimii, să izgonim dorințele cele necurate, să ne închipuim focul cel nestins și Judecata cea dreaptă, să trecem dincolo de socotirea argintului, să arătăm multă îndurare spre milostenie, să izgonim din suflet orice răutate către aproapele. Cu mare osârdie trebuie să facem rugăciuni și să ne mărturisim înaintea Domnului, și pe cât este cu putință să ne ajutăm pe noi înșine pe această cale a îndurării”. Așa să ne ajute Dumnezeu și Maica Preasfântă să ne aibă sub acoperământul puternicilor sale rugăciuni.
Elena Solunca Moise
