Domnișoara Constanța Teodorașcu, model de slujire, de verticalitate și de dăruire pentru semeni

Domnișoara învățătoare Constanța Teodorașcu s-a născut în urmă cu mai bine de nouăzeci și patru de ani, în 26 februarie 1925, în comuna Șivița, raionul Galați, astăzi, județul Galați. A slujit învățământul gălățean mai bine de trei decenii și, la frumoasa-i vârstă de veteran al satului, este și posesoarea unui (ne)meritat „certificat de bună purtare”, pe care l-a primit la ieșirea din închisoarea comunistă, în primăvara anului 1956. Târziu, la amurgul vieții, sătenii, în frunte cu autoritățile locale, i-au recunoscut domnișoarei Învățătoare Teodorașcu vocația de om jertfitor și vertical, motiv pentru care strada pe care locuiește se numește a „Învățătorului”.

Copilăria

Învățătoarea Constanța Teodorașcu este prima fiică a Sultanei și a lui Dumitru Teodorașcu, din Cavadinești, având încă două surori, pe Florica și Grigorița, alintată „Gogu”, mezina familiei cu care domnișoara Constanța „pregătea câte o mie de probleme în vacanța de vară”.

Ambii părinți ai domnișoarei Constanța – „Tanța”, pentru cei apropiați – au cunoscut regimul închisorii comuniste. Motivele acuzelor sunt banale, pentru noi, astăzi. „Părinții mei au fost arestați, pentru că – la un moment dat – nu au mai avut două sute de kilograme de cereale din cele cinci mii de kilograme, ca să dea cotele pretinse de statul condus de bolșevici, pentru cele șaispezece hectare de pământ pe care le deținea familia Teodorașcu”, povestește domnișoara Constanța.

Instalarea puterii ateiste a fost o piatră de încercare în viața familiei Teodorașcu. „Din acest motiv, mama a fost arestată în iarna anului 1952, chiar în Ajunul Crăciunului. La fel și tata, iar noi, cei trei minori, am rămas pe drumuri. Ambii părinți au fost puși în libertate după moartea lui Stalin (5 martie 1953). Odată cu arestarea părinților, exponenții fostului regim ateist ne-au scos abuziv din casa părintească și din 1952 și până la evenimentele din 1989, în casa noastră a funcționat Poliția comunală din Tulucești, în timp ce familia noastră a fost aruncată în casa unor oameni din sat! Până la arestarea părinților mei, copilăria mea și a celorlalte două surori ale mele a fost foarte frumoasă. Nu duceam nicio grijă…”, își amintește cu emoție domnișoara Constanța.

Potrivit obiceiului fostei conduceri ateiste, nici urmașii Sultanei și ai lui Dumitru Teodorașcu nu au fost scutiți de neplăceri, de false acuze și hărțuieli.

Grijile și nesomnul Constanței abia au început și ele au debutat cu interdicția de a-și continua pregătirea școlară. „Am încercat să mă înscriu la București, dar mi-a fost respins dosarul, așa că m-am îndreptat către Școala Normală pentru învățători «Domnița Elena» din Bacău, unde astăzi se află Colegiul Național Pedagogic „Ștefan cel Mare” – Bacău. Aici, numai Dumnezeu și Maica Domnului au lucrat, pentru că nu a mai invocat nimeni povestea cu interdicția. Cum mi-am ales această nobilă profesie? Copil fiind, mă frapa frumusețea și respectul pe care îl avea una dintre surorile mamei mele – doamna Elena Șoimu, învățătoare, care – alături de soțul său, Vasile Șoimu – au slujit învățământul școlar din comuna Cavadinești întreaga viață”, povestește Constanța.

Astfel, copila cu destule „bube”, născocite de servii regimului stalinist, și-a luat bocceluța și a pășit pragul Școlii Normale de învățătoare din Bacău, pentru a-și împlini visul, acela de a se dedica slujirii învățământului. „La Școala Normală de învățători din Bacău, am ajuns în clasa a cincea și pe tot parcursul școlii am făcut armată în toată regula! Programa școlii normale era o încântare, față de așa numitele manuale digitale de astăzi. Scopul fiecărei materii, în parte, era de a forma caractere tari, oameni de cuvânt, cu un moral solid. Între altele, se studiau Literatura și Gramatica, Matematica, Istoria și Religia care avea drept scop să ne formeze, să ne modeleze caracterul… Aspecte de care era preocupată, mai întâi, Familia, apoi, Biserica și Școala”, mărturisește învățătoarea Constanța Teodorașcu.

Educația de acasă, bine ținută în frâu

Cu gândul la atmosfera frumoasă și armonioasă din copilărie, domnișoara Învățătoare rememorează și momentele care astăzi fac deliciul amintirilor sale, deși la momentul respectiv, nu a privit cu detașare unele întâmplări… „Părinții mei erau țărani înstăriți, dar grija față de cum ne comportăm în lume era bine ținută în frâu. Odată, am spus despre o vecină că este mincinoasă!… Vecina m-a auzit și, bineînțeles, că a spus grozăvia mea părinților! Îmi amintesc, cu drag și cu tresărire de inimă cu cât tact m-a dus mama pe calea împăcării cu vecina!… M-a luat de mână să mergem în sat la «Cinci fântâni», ca să vedem «fluturii cum zboară»! Era acolo un loc cu flori, cu apă și mie îmi plăce să admir fluturii care zburau din floare în floare. Numai că, la «Cinci fântâni», întâmplător era și vecina noastră despre care spusesem acel cuvânt calomniator. M-a pus mama să-i cer iertare și să-i sărut mâna! În acel context, nici tata nu a privit ieșirea mea cu indiferență. M-a întrebat mustrător: «de ce ești cum zic oamenii?». Acest moment m-a determinat să nu mai pornesc – în judecarea celorlalți – de la idei preconcepute. Cred că educația aceasta în dragoste față de celălalt, cultivată de părinții mei, de preoții și de învățătorii de la școala primară au fost determinante. Exista pe atunci un program de colaborare sănătos între acești factori, un parteneriat – cum se spune astăzi – foarte solid, între Familie – Biserică – Școală. Cadrele didactice continuau ceea ce deprindeam în familie, ne învățau carte, dar și rugăciuni și poezii religioase…”

Și narațiunea despre copilăria frumoasă a Constanței este întreruptă. Domnișoara Învățătoare se uită în zarea senină a unui cer generos de septembrie și începe să recite o poezie de inspirație religioasă. Momentul vine ca o cuminecare… „La școală, pregăteam colinde, iar la Denii, în Săptămâna Mare, eram nelipsiți din biserică. Ne îmbrăcam în costumul tradițional, cusut de bunicile noastre. Am fost și în corul Școlii normale și cântam în Vinerea Mare Prohodul Domnului. Era o încântare”…

Și povestea iarăși este întreruptă de o duioasă cântare, o stihiră care se cântă la Sfânta Liturghie… „Cuvine-se, cu adevărat! Să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, Cea pururea fecioară și prea nevinovată, Și Maica Dumnezeului nostru…” Frumosul imn bizantin închinat Născătoarei de Dumnezeu este rostit de interlocutoarea mea ca o mulțumire pentru grija Maicii noastre de toate zilele, care, în anii ce au urmat i-a fost salvare, alint și acoperământ.

După absolvirea Școlii Normale de învățători, Constanța a mers mai departe, dar cu mare greutate. Nu apuca să lucreze o lună, rar un an și i se desfăcea contractul de muncă. Cât despre studii superioare, cum au făcut surorile sale, nici vorbă, fiindcă a fost la rându-i acuzată, închisă și condamnată de autoritățile comuniste…

Tânăra Constanța Teodorașcu a fost arestată la 28 mai 1955, capetele de acuzare fiind: „uneltire contra ordinii sociale prin favorizarea infractorului”. Din aceste motive, tânăra a fost judecată de Tribunalul Militar Teritorial din București, care prin sentința nr. 263 din 5 martie 1956 o „condamna la patru ani închisoare corecțională și doi ani interdicție corecțională, potrivit Codului Penal”, reținem dintr-un document eliberat de Direcția Secretariat a Ministerului de Interne.

„A fost o perioadă de care nu-mi face plăcere să vorbesc. A fost un abuz, motivat de «bogăția» lăsată părinților mei de bunicii materni. Dar, Dumnezeu m-a iubit și nu m-a lăsat aruncată după gratii în toți acei patru ani. Am fost pusă în libertate în primăvara anului 1956. În perioada cercetărilor și a detenției am stat închisă, alături de maica Neofita de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Tudor Vladimirescu – Galați, în blocul securității din municipiul Galați. Stăteam într-o cameră care avea geamurile vopsite, nu se vedea nimic afară. Camera cu pricina era ca o colivie din care nu puteai zări nici măcar un petic de cer”, ne mărturisește, înfrigurată, Învățătoarea.

Domnișoara Teodorescu spune că în acea perioadă grea pentru țară, nu doar pentre dânsa, a văzut între cei închiși mai multe maici de la Mănăstirea „Vladimirești”, pentru ca în final să rămână doar patru. „Am revăzut-o pe colega mea de celulă și de suferință, pe maica Neofita Stoica, în 1 iunie 2001, la punerea pietrei de temelie, de către Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, la noua Biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din Tulucești. În acea împrejurare, Dumnezeu mi-a dat șansa să mă întâlnesc cu fosta colegă de cameră și de suferință de la închisoarea gălățeană. Maica Neofita era îmbrăcată în haină monahală, fiindcă evenimentele din decembrie 1989 i-au dat șansa să revină la viața mănăstirească. Revederea a fost un moment de bucurie și de tristețe, totodată. Era bucuria revederii, dar și amintiri trecute de care nu doream să ne mai reamintim”, povește nonagenara noastră.

Portret de… „dușman al poporului”

Îmi aduce „dovezile” persecuțiilor și pătimirilor sale din care reiese portretul fals al unui „dușman al poporului”… Astfel, din „biletul de liberare”, aflu că mâna de om de lângă mine, ce își poartă cu demnitate rănile trupești încă din copilărie, în 13 martie 1956, la vremea punerii în libertate, avea fața smeadă (adică, blândă și oacheșă), talia de 1,55 metri, fruntea „lată”, nasul „convex”, bărbia „ovală”, ochi căprui și era, nici mai mult nici mai puțin, decât „dușman al poporului”, scrie în biletul de punere în libertate…

Dintr-o scurtă privire a cărții de muncă, se observă ușor că viața tinerei învățătoare nu a fost simplă. Nu se usca cerneala pe cartea de muncă și trebuia să se gândească încotro o apucă, fiindcă rămânea fără serviciu. A început prin a sluji la Școala de șapte ani din comuna Tulucești, fiind angajată în 4 noiembrie 1946, dar la mai puțin de un an vechime, în 1 septembrie 1947, i-a fost desfăcut contractul de muncă. A fost reîncadrată la Școala de șapte ani din comuna Scânteiești, raionul Galați, în 1 septembrie 1948. Aici a fost lăsată să se ocupe de copii până la 1 septembrie 1954, când este trimisă la Școala de șapte ani din Fumușița, unde va sta până la 31 mai 1955, zi când tânăra învățătoare este iarăși aruncată din sistemul de învățământ, prin desfacerea contractului de muncă, fiind arestată și condamnată ca „dușman” al regimului comunist. A fost reîncadrală pentru o lună, între 12 noiembrie 1956 și 14 decembrie 1956, la Școala Elementară de patru ani din comuna Mândrești, raionul Tecuci.

Revenită acasă, cu adeverință de bună purtare, și pusă în fața neputințelor omenești, tânăra învățătoare a luat drumul Bucureștiului, pentru a-i îndupleca pe cei mari ai zilei să o lase să-și practice profesia de învățătoare, pentru care s-a pregătit. „A trebuit să merg până la București, la Ministerul Învățământului, și abia apoi am fost încadrată în profesia mea”, povestește învățătoarea-pensionară Constanța Teodorașcu.

Spre sfârșitul anului 1956, după mai multe insistențe ale domnișoarei Teodorașcu de a reveni la catedră ca învățătoare, Direcția Generală a Învățământului elementar mediu și a Educației Preșcoalare, serviciul cadre din cadrul Ministerului Învățământului îi răspunde afirmativ, precizându-se că Ministerul Învățământului „a analizat din nou situația dumneavoastră și ținând seama de propunerile secției de Învățământ, v-a aprobat reîncadrarea în Învățământ…”, potrivit unei adeverințe. În acel context, i se recomanda tinerei învățătoare să se prezinte la secția Învățământ a regiunii județului Galați, care primise „dispoziții” clare. Astfel, după ani de hărțuială, când azi cu serviciu, iar în următoarea zi fără, Cineva, de acolo – de sus – de la Ministerul Învățământului a repus-o în drepturile firești. La 1 ianuarie 1957, a fost reangajată ca învățătoare la Școala de șapte ani din comuna Băneasa, Raionul Bujor, unde va sluji până în 15 septembrie 1963. În 25 octombrie 1963 a revenit la Școala Generală de șapte ani din comuna Tulucești, locul care depozita amintirile dulci-amare ale copilăriei, spațiul ei al învățătoarei Teodorașcu, deși, va rămâne în ochii multor colegi de cancelarie – până la ieșirea la pensie, în 31 august 1980 – un dascăl „cu încurcături”.

Privește la cer, ca și cum ar fi singură cu Dumnezeu. Și tace și zâmbește… și zâmbetul acesta ascunde o durere… „Oamenii fără Dumnezeu, și atunci și acum, sunt sub povara multor prejudecăți. La școală, eu am fost toată viața cea cu «încurcăturile», provocate în mod forțat de alții și nu de mine sau de familia mea. Chiar și când am cerut să mi se acorde gradația de merit a fost o problemă. Abia spre anii pensionării am obținut-o”…

Din zile și frânturi de clipe, Constanța Teodorașcu a slujit învățământul gălățean vreme de treizeci și doi de ani. Ascultându-i povestea de viață, nu poți să nu observi că pilda acestui om între oameni este al unui model de slujire, de verticalitate și de dăruire pentru semeni. În aproape un secol de viață, învățătoarea Teodorașcu știe că nu s-a risipit în van, ci a luminat, a ridicat, a educat, s-a dăruit cu risipire, chiar cu îndârjire, uneori. Și, în ciuda unor prejudecăți ale semenilor, învățătoarea Constanța Teodorașcu era căutată de părinți ca să-și înscrie copiii la clasa sa. Cheia succesului a stat în propria-i atitudine. „Eu nu am făcut diferențe între elevii mei. Eu m-am ocupat de cei buni, dar mai ales de cei slabi, pentru că și aceștia trebuiau ridicați”, mărturisește Învățătoarea.

A ridicat generații după generații de școlari din mai multe localități gălățene. Unii dintre elevii săi s-au mutat la ceruri, iar cei care au rămas în sat, o mai caută și astăzi, mulțumindu-i pentru darul de carte. „Este în sat o fostă elevă de-a mea din prima generație de la Școala Tulucești, este învățătoarea Viorica Răuță, care îmi deschide poarta, adeseori, și mă întreabă de sănătate”, spune învățătoarea Teodorașcu.

Binecuvântări arhierești

La sfințirea Bisericii „Sfântul Mucenic Gheorghe” din Tulucești (6 octombrie 2019), auzind despre viața sa frumoasă a învățătoarei Constanța Teodorașcu, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Înaltpreasfințitul Părinte Casian, a mers să o viziteze și să-i mângîie singurătatea cu un semn al recunoștinței creștine. Pe lângă binecuvântări arhierești și diploma oferită pentru „apărarea și promovarea valorilor creștine și în slujirea Bisericii Ortodoxe Române”, domnișoara a primit și o icoană a Maicii Domnului… „Această icoană de mare preț pentru mine, doresc să mă însoțească pe ultimul drum, după care să rămână la Biserica din sat, al cărui preot s-a îngrijit și de sufletul meu”, își rostește testamentul învățătoarea Teodorașcu.

Ce sfat dă Învățătoarea noastră generațiilor care vin? Să nu se piardă în lucrurile simple și nesemnificative, să-și urmeze visul și să nu se împiedice de opreliștile care se ivesc în calea oricărui om, fiindcă „ce e val, ca valul trece!”.

Maria Stanciu

Membră UZPR – Galați

Ziaristi Online

Surorile Teodorascu