de Elena Solunca Moise
Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om ca să-l mântuiască, cuvinte încărcate cu tâlcuri ivite din eliberarea de toate relele până la cel mai de pe urmă – moartea, căci orice rău, sub orice formă ascunde în sine moartea ca o otravă fără leac. Într-un timp obsedat de putere, e folositor să amintim că Fiul al Celui ce a făcut cerul și pământul a venit să slujească, nu să fie slujit. A făcut-o ca astfel să deprindem și noi iubirea unuia față de celălalt din iubirea pe care Părintele ceresc a arătat-o și o arată neîncetat pentru a ne convinge că ”iubirea nu cade niciodată”. De dragul nostru, al oamenilor care nu odată se arată vrăjmași, nu s-a dat la o parte de la nici un efort și nicicând nu refuzat pe cineva care i-a cerut ajutorul ca să ne arate că Fiul întrupat al lui Dumnezeu vrea ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Avenit Fiul lui Dumnezeu să slujească omului, nu să I se slujească, anume, cum spune un vechi colind ”să spele lumea asta de rău și de păcat”. Femeii din Canaan i-a spus că e ”trimis doar pentru oile pierdute ale lui Israel”, dar impresionat de credința ei a revenit – ”O, femeie, mare e credința ta. Fie ție precum voiești” și s-a vindecat copila în acel ceas. În toate a împlinit Voia Tatălui Ceresc, Cel care ”unul singur este Bun” lucrând binele îndeamnă a o face așijderea ca să ne putem numi ”fii ai Celui Preaînalt”. Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor este relatată de apostolii Marcu și Matei ușor diferit, dar au tâlcuri asemănătoare ca un izvor cu apă vie dătător de viață tuturor care caută să-și potolească setea de mântuire. Iisus a mers în ținutul Gadarenilor, nu propriu-zis în orașul Gadara, ținut al mai multor neamuri, între care și mulți închinători la idoli, încălcând porunca de a nu se închina lor, deci sălășluind în păcate. Pare că Hristos încalcă propriul cuvânt că e trimis pentru ”oile pierdute ale lui Israel”. E doar o primă constatate și doar la suprafață pentru că trebuie să ținem seama că este vorba demonizați subjugați de cel rău. De altfel, nici demonii nu țin seama de apartenența la un neam sau altul și tocmai de aceea reprezintă un real pericol pentru toți locuitorii unei cetăți. Mai înainte ca oamenii să se dumirească despre firea lor, diavolii îl cunosc pentru că, fiind cândva îngeri, mai păstrează ceva din condiția dintâi și, în primul rând, cunoașterea. În virtutea acestei cunoașteri, ei mai spun lui Hristos cu un anume reproș de ce a venit înainte de vreme ca să-i chinuiască. Nu au suflat o vorbă că au păcătuit deși o știau prea bine pentru că Hristos i-a văzut nu odată făcând fărădelegi, intrând în oameni și chinuindu-i, ignorând că omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
Ca unii care au fost odată îngeri, demonii mai au puterea să stea la pândă să vadă când și cum să intre în om și, odată făcând-o, nu-l părăsește până nu-l duce unde vrea el – la moarte. Nu o fac dintr-odată ca să stârnească reacții pe potrivă, ci cu multă viclenie și cu voluptatea perversă de a face cât mai mult rău pe nesimțite și a-și da ”arama pe față” când e, după socoteala lor, prea târziu. De aceea cei în care intră devin foarte agresivi, ori se adăpostesc prin morminte de unde, ieșind, să poată face contamineze cât mai mulți oameni cu diferite forme ale răului. Demonizatul din Gadara umbla gol, căci gol îl vrea demonul pe om, cum se spune că o fac și astăzi staniștii; ei nu suporta nici cum hainele. Sf. Pavel învăța că, prin botez, ne îmbrăcăm cu Hristos, primim un anumit statut prin spălarea de păcate când aruncăm hainele murdare ale păcatelor pentru a fi îmbrăcați în haina neprihănirii Mântuitorului. La botez mărturisim: ”câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și-mbrăcat” și datori suntem ca, urmându-I să ne îmbrăcăm cu haina rugăciunii și a cuviinței bunelor făptuiri. Apostolul neamurilor scrie că astfel, ne-am botezat întru moartea Lui și datori suntem ”să umblăm întru înnoirea vieții”, pentru că ”moartea nu mai are putere asupra lui”. Ca unii care ne-am eliberat de moarte avem îndatorirea să folosim mădularele noastre ca ”arme ale dreptății”.
Demonii intră în om prin păcat
Să fim întru neostenită veghe pentru că potrivnicul stă la pândă gata să intre în suflet să-l subjuge până într-acolo încât omul să fie de nerecunoscut ca chip și asemănare a lui Dumnezeu. Sf. Nectarie de Egina scrie că: “Demonul este ca un corb. Este cunoscut faptul că această pasăre – corbul – merge acolo unde există mortăciune şi acolo se aşează până mănâncă tot. Ceva asemănător se întâmplă şi cu demonii. Ei caută păcate pentru a intra şi sta în interiorul omului. Este cu neputință să intre în omul care luptă împotriva păcatului”. Odată intrat face din om un sclav al său, îi subjugă voința până la anihilare încât, nu odată sunt considerați lipsiți de responsabilitate și de aceea Sfântul Nectarie concluzionează că ”pentru a pleca demonul din trupul unui om este nevoie de o viață creştinească, adevărată, duhovnicească, de viața Bisericii noastre. Viață care se sprijină pe pocăință sinceră şi nu pe un ”creştinism de formă.” Întru totul relevant, vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor a fost făcută de Hristos la începutul misiunii Sale mântuitoare fiind și deplin lămuritoare pentru a înțelege până unde anume demonii pot stăpânii omul și cum Hristos îi poate reda libertatea. E o libertate pe care fostul demonizat o va înțelege ca urmare a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a biruit lumea.
De această dată, Iisus a venit cu corabia din Galileea neamurilor în ținutul Gherghesenilor unde I-a ieșit în întâmpinare un bărbat care avea demon. Golit de sine și sclav al celui ce ne vrea despărțiți pentru totdeauna de Dumnezeu, omul nu mai locuia de mult în casă cu ai săi și umbla despuiat printre morminte, locul de predilecție unde sălășluiesc demonii. Văzându-L pe Hristos, demonii L-au recunoscut și au strigat cu disperare: ”Ce ai cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-te nu mă chinui”. Rugămintea lor a fost, mai întâi. o mărturisire a Adevărului pe care nu puțini oameni, mai cu seamă fariseii, l-au negat cu atâta înverșunare încât L-au dat morții prin Răstignire. Să nu rămânem indiferenți la fariseii din toate timpurile, inclusiv a celor de astăzi, cei care cu gura laudă pe Dumnezeu și cu fapta se leapădă. Ei sunt cei care țin interminabile discursuri împotriva secularizării, asezonate cu expresii decupate viclean chiar din opere celebre pentru ”impresie”, pe care o folosesc abil ca să-și ascundă adevăratul chip. E ca în celebra fabulă despre ”lupul moralist” a lui Grigore Alexandrescu: ”Când mantaua-mpărătească e din piei de oaie/ atunci judecătorii fiți sigur că despoaie”. Nocivitatea fariseilor a făcut ca Hristos să rostească singurele cuvinte mustrătoare din cale afară: ”Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Căci închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați.” În esență, ei sunt mai abitir slujitori ai lui Mamona pentru că fac din propriul ego idol nemilos, aruncându-se vrăjmaș împotriva celor nevinovați. Fariseii L-au trimis la Răstignire pe Hristos și cum ura le era deopotrivă cu viclenia, ca să nu se spună că încalcă porunca ”Să nu ucizi!” l-au determinat tot vicleșugit pe Pilat s-o facă. Nu ar fi fost răvășitor dacă Pilat, orbit de puterea politică, lumească și, din această cauză incapabilă să cunoască adevărul nu i-ar fi dat ascultare și, pentru că a făcut-o, rămâne încremenit pentru vecie în întrebarea: ”Ce este adevărul?”.
Relatarea este înfricoșătoare și nu-ți poți stăvili întrebarea? Cum de poate ajunge într-o asemenea stare un om făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Sf. Ap. Petru în prima sa epistolă răspunde:”Domnul poate să scape de ispite pe cei credincioși iar pe cei nedrepți să-i păstreze ca să fie pedepsiți în ziua judecății.” Ispita este de folos în exercițiul libertății ca deplină conștientizare că înseamnă a face voia Tatălui Ceresc cum Fiul Său a făcut-o ca Fiu al Omului ca nouă, tuturor, să ne fie deschisă Calea îndumnezeirii. Părintele Ceresc spune cu limpezime că ”nu poți sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu și lui Mamona”. Viața trăită în păcat golește sufletul de toate bunătățile cu care l-a înzestrat Ziditorul și face omul pradă lesnicioasă, poate chiar un invitație demonilor ca să se facă gazdă vrăjmașului. Ajuns în inimă, urâtorul de Dumnezeu și de oameni face să rodească, mai întâi, gândurile rele și ucigașe ca seducție pentru că arată himera puterii. Următorul pas este convertirea ei în momeală și, în sfârșit ca obsesie de care fără ajutorul lui Dumnezeu omul nu poate scăpa. Sunt celebre cuvintele lui Blaga după care ”adversarul care îți este obsesie a devenit o parte din tine”.
Diavolul are vioiciunea leului și viclenia balaurului
Primind a fi gazdă vrăjmașului, omul treptat se depersonalizează, rămâne gol asemenea animalelor și, incapabil să se recunoască printre semeni, caută în morminte loc de refugiu pentru că acolo obsesiile îl părăsesc fiind înlocuite cu altele. Purtător al morții, ca despărțire de Dumnezeu – diavolul este în concepția Sf. Augustin ”leu și balaur; leu ca vioiciune și balaur ca viclenie”. Diavolul este ura în acțiune directă și așa ne imaginăm groaza lui când L-a văzut pe Hristos a cărui iubire pentru om este atât de puternică încât a reușit să învingă pe ”stăpânitorul acestei lumi”, deci și asupra diavolului, ”stăpânitorul acestei lumi”. După Înviere, Fiul lui Dumnezeu spune ”Mi s-a dat toată puterea în cer și pe pământ”, puterea Iubirii care nu poate trece indiferentă pe lângă omul înrobit de suferință și boală, ca în pilda Bunului Samarinean. S-a apropiat de cel demonizat și întinzându-i mâna de ajutor i-a dăruit posibilitatea restaurării care începe tot din interior, cu restaurarea împărăției lui Dumnezeu care este în noi. Este împărăția care l-a determinat pe Tertulian să spună că omul s-a născut creștin. Pentru a ne menține în această stare, Sfinții Părinți recomandă cu prioritate însemnarea cu semnul crucii, ”arma împotriva diavolului”, pocăința nefățarnică, smerenia însoțită de post,rugăciune și făptuirea binelui. Postul și rugăciunea sunt absolut necesare pentru că pun pe fugă toți demonii și sunt, încredințează Sf. Ioan Gură de Aur cum se aseamănă cu cele două aripi care ne ajută să zburăm deasupra păcatelor. Altfel, făcându-ne slujitori satanei nu avem în față decât un drum, cel care duce către moarte. Mai întâi cea sufletească și apoi cea trupească, așa cum a fost dintru început, căci primilor oameni mai întâi le-a murit sufletul și abia mai târziu trupul. Așa se întâmplă și de atunci încoace căci vicleanul are atâta inteligență creativă încât să poată înșela omul în cât mai multe felurite chipuri. Atât și nimic mai mult! Inteligența lui este limitată definitiv de bunătatea inimii pe care zadarnic încearcă să o mimeze și, din nefericire, nu odată reușește să păcălească și pe nu puțini oameni. El poate mima bunele, dar nu este nicidecum nu poate fi ” bun” pentru că Iisus spune ”Dumnezeu singur este bun”, iar El ca Fiu, face binele. Tot în Pateric e o povestioară cum diavolul a mers la un călugăr sporit spunându-i că este dispus să dialogheze pe orice temă din Vechiul Testament. Îngăduitor, bătrânul a întrebat: ”Bun, dar din Noul Testament?” Pe dată vicleanul oaspete a dispărut fără să sufle o vorbă. Ca împlinire a tuturor prorocilor din Vechiul Testament, Hristos ne dă porunca cea nouă a iubirii, rană de moarte pentru diavoli.
”Câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și-mbrăcat”
Ne cu osebire folositor să știm, cum spun Sfinții Părinți, că demonizați nu sunt doar cei schizoizi, ci oricare dintre oameni care se face mai întâi slujitor al patimilor după care devine supus cu totul demonului. Astfel. Sf. Nicolae Velimirovici scrie că demonul aduce, odată cu goliciunea trupului, și pe cea a sufletului care se vede gol ”de orice lucru bun și de orice dar dumnezeiesc.” Cert este însă un fapt – nimeni nu se face pe sine slujitor al diavolului fără să primească cu voia sa acesta: ”Diavolul poate, într-adevăr să ne ispitească, dar noi avem libertatea voinței prin care primim sau respingem ispitele lui” scrie Sf. Ioan Casian continuă: ”Este sigur că nimeni nu poate fi amăgit de diavol, dacă nu a consimțit în el singur prin voința sa liberă la aceasta.” Ba, mai mult, îl poate și întrece. O povestioară din demult înfățișează un călugăr care, în postul mare, a copt un ou… la lumânare și l-a mâncat pe ascuns. Dat însă pe față și întrebat, a zis mimând nevinovăția cum că nu el, ci diavolul l-a îndemnat. Pitit intr-un colț, împielițatul a zis: ”Nici mie nu mi-ar fi trecut prin minte așa ceva”. Diavolul are în arsenalul său numeroase argumente, dar, observă Sf. Ioan Gură de Aur că demonii au spus: ” Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Vedeți, nu spun că nu au păcătuit, ci cer să nu sufere pedeapsa înainte de vreme. Ei nu se dezvinovățesc știind că erau în fața lui Hristos, ei se roagă. Hristos îi prinsese în fapt, săvârșind acele orori nemaivăzute și pline de fărădelege, schimonosind și chinuind în felurite chipuri făptura Sa, și, pentru că fărădelegile lor erau atât de mari, credeau că Hristos nu va întârzia în a-i pedepsi, l-au implorat să nu-i trimită înapoi. Ei, cei care nici cu cătușe de fier nu putea fi legați, au venit legați în fața Domnului. Ei, cei care alergau prin munți, au venit singuri în câmpie. Și ei, care împiedicau pe toți ceilalți să treacă, au stat neclintiți la vederea lui Iisus, care le stătea în cale.” Răutatea își pune, mai devreme sau mai târziu sieși piedică de netrecut; ea ajunge până la o aparenta biruință a morții în cele mai diferite chipuri. Îl imită bine saltimbancii Eliberat de tirania demonilor, fostul demonizat dorea să se facă urmaș al lui Hristos, dar Mântuitorul l-a trimis la casa lui ca astfel să fie văzut de toți vestind cele petrecute. Doar că locuitorii cetății, în loc să fie recunoscători, L-au rugat să plece și Fiul lui Dumnezeu a făcut-o fără să comenteze. Ține atât de mult la omul pe care l-a înzestrat cu libertate încât îl ascultă. Nu întâmplător, umbla vorba că ținutul Gadarei era bântuit de demoni. Nu se știe dacă creșteau sau și mâncau carne de porc dar e cert că i-a preferat pe ei lui Hristos, recunoscând indirect că slujesc lui Mamona.
Fostul demonizat a ascultat de cuvântul lui Dumnezeu, s-a întors la ai săi, povestindu-le câte a făcut pentru El Fiul lui Dumnezeu. Altfel spus, s-a făcut un fel de apostol propovăduind pe Hristos prin prezența sa care adeverea cât de ”Mare este Dumnezeu, Cel care face minuni”. Călcând cu moartea proprie pre moarte, Hristos redă omul vieții și, mai mult, îi arată Calea spre ea fiindu-ne mereu înainte și apărându-ne de tot răul și de toată suferința. Voia noastră își împlinește deplin libertatea în urmarea lui Hristos îi care arată, cum spunea David, ”urcușurile” pe care Domnul ni le-a pus în inimă. Mereu înainte, Mântuitorul ne dă tărie chemând: ”Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!”
La botez, înainte de a fi cufundat în apă, preotul întreabă nașii care răspund în numele pruncului: ”Te-ai lepădat de satana, de toate lucrările lui, de toți slujitorii lui și de toată slujirea lui și de toată trufia lui?” Alexandru Shmemann scrie că acum începe lupta a cărei miză este viața veșnică și eliberat de stăpânirea potrivnicului, omul începe lupta împotriva lui. La început, sub grijulia iubire supraveghetoare a părinților și în adâncul cel mai adânc al sufletului nostru auzim șoptit rugăciunea către îngerul păzitor: ”În tot locul mă-nsoțește și de rele mă păzește”. Demonul nu poate învinge decât atunci când omul slăbește lupta și se face sieși vrăjmaș și semenilor primejdie. Odinioară, bunicii învățau nepoții că nu este bine să mănânce înainte de Sfânta Liturghie pentru că atunci îngerașii lor nu vor avea voie să se hrănească din sfintele daruri. Nimic nu ni se părea mai urât și mai rău decât să lași un îngeraș flămând. Amintindu-ne de acele vremuri, ne însoțim cu poetul martir Radu Gyr, imaginându-ne că-L auzim pe Hristos: ”Alții-mi văd rana care zvâcnește/pipăie-mi pieptul meu ars de fier/De unde vii? Cine ți-a dat carnea-n clește?/ În ce drăcesc atelier?/Trec printre ei înalt și străin/Îmi curg boabe roșii pe față/ De nicăieri Eu nu vin/ Vin numai din viață”
