de Elena Solunca Moise

Nu se știe cine și nici de când se spune ”dulcele târg al Iașilor”, se știe însă că este numit și ”orașul celor șapte coline”, atestat documentar pe o piatră din 1396. Centru universitar reprezentativ pentru viața noastră academică, Iașul număra odinioară 50 de biserici, dintre care aceea purtând numele celor ”Trei Ierarhi”, Vasile, Grigorie și Ioan este un adevărat simbol. Toate l-au determinat pe Nicolae Iorga să scrie că ”Iașul e, înainte de toate, o Biserică – o Biserică a Bisericilor trecutului nostru”. Așa este mai cu seamă în aceste zile când aducem prinos de evlavie Sfintei Cuvioase Paraschiva numită și Luminătoarea Moldovei și, nu odată a României. Oameni din toate colțurile țării și de pe mai departe vin la Mitropolia Moldovei unde moaștele sale înmiresmează cu sfințenie zarea ajutându-ne să pătrundem taina evlaviei ca îndatorire a omului față de ”Cel ce a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”, iar pe om ca o cunună a ei i-a dat în stăpânire toate. De aici ”cuviința”, cuvioșenia, totuna cu smerenia, mama virtuților. Sf. Ioan de Kronstadt spune că evlavia este necesară, fiindcă noi singuri nu putem birui ispitele și, mai înainte, cum spunea David, ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”.

O coincidenţă plină de-nţelesuri face ca și anul aceasta prăznuirea Cuvioasei noastre Paraschiva să fie în duminica în care se citeşte pilda semănătorului, pentru că aici, pe pământ ne pregătim pentru a binemerita împărăția cerurilor. Hristos a rostit-o înaintea mulţimilor care veniseră să-I asculte cuvântul dătător de lumină minţii, blândeţe inimii, voire bună făptuirii. Semănătorul este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, seminţele cuvintele Sale iar pământul, oamenii cei întocmiţi de Domnul din ţărână cu mâna Sa şi dăruiţi cu suflare din Duhul Său. Seminţele au căzut pe patru locuri diferite şi nu au crescut la fel – cele pe drumul bătătorit au fost mâncate de păsări preînchipuind oamenii care aud cuvântul lui Dumnezeu dar e repede spulberat de gândurile lumeşti trimise de îngerii răi; cele pe loc pietros, neavând apă sunt îndată împrăştiate neavând cum prinde rădăcini, aşa cum oamenii lipsiţi voinţa necesară renunţă la cuvântul lui Dumnezeu la prima ispită; în locul cu spini, al inimilor copleşite de grijile lumii, cuvântul lui Dumnezeu nicicum nu face rod fiind înăbuşit de alaiul zgomotos al plăcerilor şi preocupărilor vremelnice. De rodit, au rodit doar cele căzute pe locul bun, în sufletul oamenilor care, auzind cuvântul lui Dumnezeu, îl păstrează în inimă şi-l fac roditor prin stăruinţă răbdătoare.

E ceasul când roadele, daruri ale lui Dumnezeu, sunt aduse în gospodării şi puse la adăpost pentru iarnă şi când s-e cuvine a înalţă cu evlavie ruga „Slavă Ţie Doamne, Slavă Ţie” pentru toate câte sunt şi cum sunt. Acum, în ruginiul frunzelor gata de plecare în bejenie, aducem prinos de cinstire aducem Sfintei Cuvioase Paraschiva care a primit să ne fie blândă ocrotitoare în ceasurile de încercare ale istoriei, mângâietoare în nenorociri, stăruitoare în rugăciuni, alinătoare în boli şi tot felul de necazuri prin care a trecut poporul nostru aşezat „în calea tuturor răutăţilor”. Este numită ”cuvioasă” pentru că ne dă pildă pentru felul în care frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii ca fel lucra asemănarea cu Dumnezeu după al cărui chip am fost făcuți. Cu gândul plecăm a-ntâmpinare la Iași, unde Cuvioasa a dorit să-și petreacă veșnicia, orașul în care și-au preumblat pașii mari personalități ale culturii noastre predând ștafeta performanței din generație în generație.

Numele Paraschiva, sau Paraschevi, este o creaţie a creştinismului și provine din limba greacă desemnând ziua dinaintea sabatului, a odihnei cu pregătirile de trebuinţă sărbătorii. Mai cu seamă este însă ziua Răstignirii lui Hristos, când prin moarte omul devine o ființă spre înviere. O sârguință specială pentru că sărbătoarea este una a biruinţei întunericului și morții și Hristos a spus deschis: „în lume necazuri vom avea” pentru îndeamnă: ”îndrăzniți.„Eu am biruit lumea”. Nichifor Crainic pentru care împlinirea umanului este în sfințenie că „în creştinism, răul nu se suprimă radical, ci în măsura în care omul, ca făptură liberă, se asociază la lucrarea lui Dumnezeu în lume.” Restaurarea omului în Iisus Hristos înseamnă ”recrearea ei prin har” .

Cuvioasa Parascheva veghează la Catedrala mitropolitană ca o candelă neîncetat aprinsă, o neîntreruptă rugăciune pentru toţi oamenii de odinioară, de azi şi de cei care veni-vor. Când sărbătoarea nu era erodată de comercializarea secularizantă, cum este, din păcate, în aer se simţea duhul smereniei propriu Sfintei Paraschiva. Poate surprinde că, deşi Cuvioasa este atât de iubită, numele de Paraschiva este mai puţin întâlnit, înainte poate dintr-un fel de sfială sau pentru că alergăm după nume străine care spun prea puțin sau nimic ca și cum nu ne regăsim în ale noastre. E o formă întristătoare de a ne dezice de un trecut demn din care ne tragem şi fără decare ne pierdem identitatea riscând a deveni un număr în marele registru al „satului global”. Am uitat vorba străbună care învață: ”ori te poartă cum ți-i vorba, ori vorbește cum ți-i portul” Numele de vineri – de unde şi Sfânta Vineri din basmele noastre – trasează un destin, acel de pregătire, care odinioară era pentru moarte pentru ca, odată cu Hristos, viaţa să fie pregătire pentru Înviere. Sf. Cuvioasă Paraschiva este trezvia noastră cum că viața ne este dată să sfințim pământul, care altfel ar fi rămas ”netocmit și gol”. Suntem, cum spunea Mircea Vulcănescu, ”o dimensiune a existenței” sau Măria Sa Țăranul Român că ”aici ne-a lăsat Dumnezeu”, înțelegem că viața ne este dată spre sfințirea pământului. Adică spre ascultarea vrednică a cuvintelor rostite de Hristos: „Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine.”

Luând aminte la viața Sfintei Paraschiva observăm că a convertit numele de vineri, ce amintește de Venus, zeiţa frumuseţii şi iubirii ca şi al plăcerii, cuviință, adică tot ceea ce se cuvine să facă omul ca să dobândească viața veșnicei lumini. Sf. Ignatie Briancianinov vede în viața de aici doar ”o tindă a vieții veșnice” iar Sf. Justin Popovici nu vede nimic mai îngrozitor decât o veșnicie fără Hristos și asta până acolo încât ar prefera să fie în iad, unde Hristos e de față, decât într-un rai unde nu ar fi Hristos, deși fără Mântuitor, raiul își golește rostul. Cuviința ne pune în faţa unui urcuş care, după Sf. Ioan Scărarul face ca ascultarea să nască smerenia, aceasta discernământul, din el străvederea şi apoi înainte vederea. Înţelege cum se face că viaţa Cuvioasei este mai puţin cunoscută, toată bogăţia ei găsindu-şi sălaş e în interior, acolo unde Domnul singur vede. Ea luminează înţelesul în virtutea căruia din mărire deşartă omul nu poate face nimic bun şi dăinuitor. Fiul lui Dumnezeu s-a smerit luând chip de rob ca pe om să-l libereze de robia morţii, făcându-se pildă vie ca să-L urmăm, asigurându-ne că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor. Cuvios mai trimite la un fel de cerinţă, chiar datorie, nu însă în sens juridic, ci duhovnicesc, într-o coerenţă descrisă de Sf. Efrem Sirul care cerea lui Dumnezeu „duhul curăţiei, a gândului smerit, al răbdării şi al dragostei.

Să trăiești în lume fără a fi din lume

Sf. Cuvioasă Paraschiva a „văzut” cu inima acest adevăr din copilărie şi s-a dedicat cu întreaga fiinţă înveşnicindu-se şi ajutând pe cei ce cred şi îi cer să le fie alături. Nu avem nimic scris de la Cuvioasa ea dăruindu-ne ceva cel puțin la fel de prețios – pilda propriei vieţii, o pildă pentru ceea ce înseamnă creştin, nu a respecta doar valorile creștine,ci de a le converti în trăire interioară întrupată în fapte pe potrivă. S-a născut într-o familie înstărită, cu frică de Dumnezeu, Cuvioasa Paraschiva însă avea să-și întreacă părinţii. Nu a făcut-o prin fapte de excepție, ci sfinţind cotidiana trecere a timpului. Viața ei nu are nimic spectaculos, nimic deosebit care s-o scoată din anonimat, să facă subiectul ştirilor de senzaţie, lunecând degrab în derizoriu. La Cuvioasa Paraschiva, totul poartă taina iubirii de Dumnezeu şi de semeni şi pentru aceasta să o simţim atât de aproape, gata în orice moment să ajute cu tot o ceea ce ai nevoie şi o face ca o blândă adiere, ca mierea din lumina zilelor de octombrie. Tăcerea rugătoare se face alean, sfat, înţeleaptă însoţire şi blândă ocrotire.

Și a fost ca în anul 1641, pe vremea domniei lui Vasile Lupu când într-o asemenea zi erau moaştele Sf. Paraschiva, să fie așezate în Catedrala Mitropolitană din Iași. Vedem dară cât de nebănuite sunt căile Domnului şi doar El ştie cum s-a făcut ca Sfânta Paraschiva să aleagă Moldova ca loc pe care să-l sfinţească prin prezenţa ei ocrotitoare. Patriarhia Constantinopolului avea datorii ce-i depăşeau posibilităţile de a le achita şi atunci domnitorul Vasile Lupu s-a angajat să achite întreaga sumă. În semn de mulţumire, Sinodul a hotărât să dăruiască domnului moldav moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, care şi-a aflat aici loc pe care l-a luminat cu sfinţenia sa. Se spune că, de fapt, ar fi plătit mai mult pentru că distanţa depăşea cei 300 km. cum era prescris în documentele vremii. În memoria demnitarilor otomani Vasile Lupu a rămas ca “principe de aur”, despre care Miron Costin scria: “Fericită domnia lui Vasilie-vodă, în care, de au fostu cândva această ţară în tot binele şi bivşug şi plină de avuţie, cu mare fericire şi tragănată până la 19 ani, în dzilele aceştii domnii au fostu”. Prevăzător, Domnitorul a hotărât ca moaştele Sfintei să rămână neatinse, învoindu-se ca doar îmbrăcămintea să fie schimbată în fiecare an şi dăruită Bisericilor. Racla cu preţioasele moaşte a fost adusă pe Dunăre până la Galaţi, unde, după spusa localnicilor, a fost aşezată la Biserica Sfântul Nicolae. A după aceea urmat drumul Iaşilor şi pretutindeni oamenii o întâmpinau cu pioasă bucurie, simţindu-i sfinţenia ca un dar și ca îndemn căci toți ”câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și-mbrăcat ”.
Peste toate cele știute și neștiute, darul cel mai preţios este pilda vieţii ei, pe care și dacă am încerca s-o urmăm doar ne-ar face viaţa bogată în împliniri demne de un creştin adevărat care se roagă zicând „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire.” Poate aşa am reuşi să trecem de criza spirituală şi morală de care doar ne lamentăm unanim şi ne culpabilizăm pe alţii. Să nu uităm o clipă că puterea rugăciunilor noastre de a ajunge la ceruri este dată de felul în care înșine facem voia lui Dumnezeu, după care „toate celelalte se vor adăuga nouă”.
Se cunoaște mai puțin că, în anul 1944, din aprilie şi până în octombrie, sfintele moaşte ale Cuvioasei au fost aşezate la Mănăstirea Samurcășești, de lângă Bucureşti, unde i s-a închinat unul dintre cele trei altare. Se spune că aceasta a fost dorinţa Cuvioasei. Atunci, racla trebuia pusă la adăpost, au fost pomenite mai multe biserici şi mânăstiri, dar racla nu putea fi în nici un chip mișcată din loc. Cineva şi-a amintit de această mănăstire şi racla a devenit uşoară de a fost purtată fără probleme de patru bărbaţi. Şi azi buna şi mireasma a sfinţeniei sale îşi dezvăluie virtuţile tămăduitoare pentru numeroase boli şi neputinţe de tot felul. Închinându-ne ei, s-o rugăm stăruitor să ne vindece mai cu seamă de egoism, de minciună, de ură şi de toate „maladiile” acestui veac. Mai presus de toate, viaţa Cuvioasei mai este o pildă şi un sprijin să căutăm „mai întâi împărăţia cerurilor” ca apoi toate se vor adăuga nouă. Împărăția lui Dumnezeu este în noi în chipul lui Dumnezeu după care am fost creați și ea nu este din această lume în lucrarea asemănării pentru care Dumnezeu ne dăruiește toate cele trebuincioase. Cel mai adesea, Cuvioasa Parascheva purtând în faţă, ca pavăză Sfânta Cruce, „armă împotriva diavolului” în faţa căreia el „se cutremură că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; ca morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat”. Cinstind-o astăzi să o rugăm să ne ajute mai cu seamă a ne arăta vrednici să ne ajute, mai presus de toate, a fi vrednici de darul sfinţeniei sale. Te rugăm stăruitor Cuvioasă Maică Paraschiva ajută-ne să facem voia lui Dumnezeu, să căutăm mai întâi împărăția Sa, care, scrie Apostolul Neamurilor, este ”Dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Paraschiva, Doamne dă-ne puterea ca Împărăția Ta care este în noi s-o aducem și în lumea cea bântuită de suferință și durere ca eliberați să spunem ”Binecuvântează suflete al meu pe Domnul” Slavă Ție Doamne, Slavă Ție.

Elena Solunca Moise

Foto: Oana Nechifor  / Doxologia

Pomenirea celui de al VI-lea Sinod ecumenic – Cinstirea icoanelor

”Icoanele – părți ale universului transfigurat”

Pentru o mai cuprinzătoare înţelegere a istoriei ortodoxiei, astăzi se face pomenirea celui de al VI-lea Sinod ecumenic din anul 681, când s-au purtat discuții aprinse pe tema reprezentării iconice a lui Iisus Hristos, a Maicii Sale Preasfinte şi a tuturor sfinţilor. Începute pe vremea împăratului Leon al III-lea Isaurul discuţiile au continuat în același diapazon şi pe vremea fiului său, Constantin al V-lea Capronimul. continuat acum, disputele au continuat până în sec. Disputele s-au finalizat printr-un edict promulgat în anul 730 şi prevedea atât distrugerea icoanelor şi a sfintelor moaşte. Față către față stăteau două tabere: iconoclaştii, distrugătorii de icoane şi iconodulii, cinstitorii icoanelor. Discuțiile au evoluat aprofundând teme privind umanitatea lui Hristos, atitudinea creştină faţă de materie, sensul profund al izbăvirii creştine şi al mântuirii întregului univers material. Sub influenţa musulmană, iconoclaştii nu înţelegeau că icoanele nu erau venerate ca idoli, în ele însele, ci ca simboluri şi Sf. Ioan Damaschin precizează: „Noi nu facem ascultare faţă de natura lemnului, ci aducem cinstire şi închinare Aceluia Care a fost răstignit pe Cruce; dar dacă cele două lemne sunt separate, le arunc în foc şi ele ard. Sinodul restabileşte cultul icoanelor ca „nişte cărţi deschise care amintesc de Dumnezeu”, ştiut fiind că „nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu”. El a îndumnezeit materia, făcând-o purtătoare de Duh. În consecinţă, sf. Ioan Damaschin scrie: ”Eu nu mă închin materiei, ci creatorului materiei, Care pentru mine s-a făcut material şi a binevoit să sălăşluiască în materie; Care prin materie a înfăptuit mântuirea mea.” Disputele aveau să continue până când, la Sinodul al VII-lea din anul 787, când s-a proclamat definitiv cinstirea icoanelor, ca „părţi ale universului transfigurat”. În acest sens, icoana are o dublă semnificație – instructiv educativă și harismatică. Subliniază Sfântul Damaschin că ”icoanele sunt cărți pentru cei neștiutori de care și cronici care vorbesc neîncetat…instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfințind privirea… A privi răbdarea mucenicilor, răsplata cununilor, mă aprind ca un foc cu dorința de a-i imita”. După o analiză de mare subtilitate psihologică, conchide că de la icoane învățăm cum”să evităm cele rele și să râvnim virtuțile”. Totodată ele sunt făcute și spre a aduce slava cuvenită lui Dumnezeu, ”spre râvnirea virtuții, evitarea viciilor și mântuirea sufletelor”. Închinându-ne lor nu o facem, nici pe foarte departe, materiei din care sunt făcute, ci lui Dumnezeu Tatăl, lui Hristos și Maicii Sale și tuturor sfinților pe care le reprezintă. Se știe că văzul este cel mai intelectual dintre simțuri și de aceea poate fi o punte spre nevăzut, așa cum fiecare picior aduce pasul celuilalt. De aceea ele sunt ca niște părți ale universului transfigurat, sunt „o cântare de biruinţă şi o revelaţie, o mărturie peste timp a biruinţei sfinţilor şi a înfrângerii diavolilor”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online