DE LA OCUPANTUL SOVIETIC LA C.N.C.D. ȘI ÎNAPOI
Azi, Biserica Ortodoxă pomenește pe părinții de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cel în urmă căruia, în anul 843, Biserica Răsăritului a pus capăt iconoclasmului și a reașezat sfintele icoane în locuri de cinstire.
Ocazie să ne aducem aminte de participarea organizației noastre în dejucarea primei tentative a lobby-ului secularist (2006) de a îndepărta din școlile publice însemnele religioase.
După 3 ani de contestații, procese și o acțiune civică de amploare, în iunie 2009 Curtea de Apel anula decizia Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la prezența simbolurilor religioase în instituțiile de învățământ.
Alături de Ministerul Educației, care a refuzat să dea curs recomandării C.N.C.D., s-au aflat atunci, ducând greul campaniei civice, asociațiile PRO VITA București și Civic Media (dl. Victor Roncea).
A fost prima acțiune juridică în care am fost implicați. (Unul din avocații noștri de atunci este azi prim-procuror adjunct al unui important parchet din țară.)
Remarcabilă a fost și atitudinea celorlalte confesiuni creștine și culte religioase, care au înțeles că nu icoana ortodoxă, ci prezența în școala românească a lui Dumnezeu era miza – fie această prezență sub forma simbolurilor religioase sau a orelor de religie confesionale…
Anii ce au urmat aveau să confirme acest raționament, atât în ce privește activitatea C.N.C.D. cât și a agresivului lobby neo-leninist, care mai nou are și o expresie politică în Parlamentul României.
Detalii la
http://
și http://
„După retragerea pasivă a trupelor noastre dintre Prut și Nistru, apare acolo ocupantul: Armata Roșie împânzită de agenți KGB, mai precis NKVD, cum se numea Securitatea sovietică pe atunci. Una din primele griji ale acesteia a fost scoaterea icoanelor din școli. Timp de câteva zile, învățătorii rămași pe loc au fost chemați la cursuri de pregătire. Acestea s-au ținut în sala cea mare a Casei Corpului Didactic. Pe scenă, la o masă acoperită cu stambă roșie, activiști veniți de dincolo de Nistru căutau să le explice foștilor educatori români cam ce-ar trebui să facă pentru a deveni educatori sovietici. Trebuia să se întoarcă în clasele de unde fuseseră scoase tablourile istorice cu scene din trecutul nostru, harta României Mari și, bineințeles, icoanele, înlocuite cu ceva-ceva, ca o “flăcaruie” (“ogoniok”) din lumina care venea “de la Răsărit”. Câteva zile mai târziu avea loc în satul basarabean Săliște și prima înmormântare ateistă: trupul bunicii memorialistului era coborât în pământ fără preot și fără pogrebanie.”
Deosebirea dintre demersul scoaterii icoanelor din clase al ONG-urilor neoiconoclaste românești și acela al ocupantului sovietic este doar de ordin butaforic: stamba roșie.
