“Ne asociem și noi nădejdii Domniei Sale că totuși martirii din închisorile anticristului bolșevic vor trece, cu nume și fără de nume, în Sinaxar. Domnul are grijă de Sfinții Săi și înfricoșătorul Său deget îi va înscrie cândva în Sinaxarul de pe pământ fiindcă în cel din cer deja sunt notați. Mucenicii și martirii temnițelor comuniste sunt lamura suferinței din veac a neamului românesc. Încât, la finalul acestor prea-smerite gânduri aș adăuga patru versuri ale lui Arghezi, fiindcă simt că acestea ar putea fi așezate într-o prefață a memorialisticii profesorului și mărturisitorului Radu Ciuceanu:

„Gândul meu al cui gând este/ În ce gând, în ce poveste,/ Îmi aduc aminte poate/ Că făcui parte din toate”. La mulți ani și deplină biruință Institutului pe care-l îndrumă și deopotrivă scrisului Domniei Sale, Domnului profesor Radu Ciuceanu, și când îi fac această smerită urare mă și grăbesc să adaug, adeverind împreună cu psalmistul: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale” (Ps 102, 5)”. _ Profesorul Ilie Bădescu la ceas aniversar despre Profesorul Radu Ciuceanu și INST al Academiei Române

Radu Ciuceanu la Maresalul Averescu

La 90 de ani, Profesorul Radu Ciuceanu, fost deținut politic cu 15 ani de temniță grea și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, mai are o mare dorință: canonizarea camaradului său de rezistență anticomunistă, Părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana. “Părintele Gherasim Iscu a murit ca un martir. În plus, ceea ce nu se prea vorbește despre el este că starețul de la Tismana este de fapt omul care a salvat Tezaurul național de bolșevici. Banca Națională i-a cam ignorat pe adevărații autori ai salvării aurului României… NKVD-iștii care ne-au anchetat nu i-au iertat asta! Mai mult: el ne-a ajutat foarte mult, pe mine și pe generalul Carlaonț, pentru rezistența noastră armată. Apoi a suferit cumplit la Penitenciarele din Craiova, Aiud, Poarta Albă și Tg. Ocna, alături de Sfântul Închisorilor – cum i-a zis Nicu Steinhardt – Valeriu Gafencu și ceilalți tineri mărturisitori. Pentru că propăvăduia neclintit dreapta credință, pe Dumnezeul Iubirii. Nu se cunoaște cum s-ar cuveni jertfa lui supremă. Cu ultimele lui puteri a rugat să fie dus pe priciul celui care îl torturase, la rândul lui suferind. L-a spovedit și l-a împărtășit mărturisindu-i dragostea și iertarea sa și primindu-i pocăința și salvându-i sufletul. În aceeași noapte – de Crăciun! – au murit amândoi. “Cred s-au dus în Rai ținându-se de mână”, a scris Richard Wurmbrand. Are toate meritele pentru a intra în Calendarul Sfinților Bisericii Ortodoxe Române și am inițiat deja demersurile pentru acest lucru pe care sper să-l văd împlinit cât mai sunt pe aici cu voi. Altfel, vă mărturisesc că mă simt mai tânăr decât oricând ceea ce vă doresc și vouă. Aș vrea să văd tinerii României învățând din jertfa noastră pentru că numai în ei și în puterea Domnului ne mai stă speranța.”

Profesorul Radu Ciuceanu, recent decorat de Patriarhul României, a fost sărbătorit de ziua sa printr-un Te Deum la Sfânta Mănăstire Radu Vodă, informează Ziaristi Online.

În prag de nou ceas aniversar, preluăm două interviuri recente cu vulturul păzitor al Academiei Române, realizate de Victor Roncea:

Radu Ciuceanu, ultimul luptător cu arma în mână din Academia Română, îşi apără sediul de “escroci imobiliari”

A consemnat VICTOR RONCEA
Ziarul BURSA

• Istoricul, fost deţinut politic, susţine că preotul-martir Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana şi camaradul său din Rezistenţa Armată Anticomunistă, a salvat aurul României de ruşi, cât şi o parte din Tezaurul Poloniei 

 

Victor Roncea: Cum v-aţi simţit în Aula Magna a Academiei când aţi fost sărbătorit dumneavoastră şi de ce nu, opera dumneavoastră, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, care a împlinit un sfert de veac de exis­tenţă?

Radu Ciuceanu: Îmi permiteţi să vă corectez, în primul rând s-a pus accentul pe ctitoria acestui institut născut sub egida Academiei, iniţial. Eu am fost, fără notă peiorativă sau encomiastică un produs secundar! Institutul, sunt convins că, dacă nu aş fi existat, tot s-ar fi zălmislit, fiindcă cineva, cândva, unul sau mai mulţi, ar fi împrumutat ideile noastre, ţelurile, şi poate chiar şi efortul nostru de a iniţia şi dezvolta un aşezământ sau fundaţie care să aibe în perimetrul său istoria atât de răvăşită şi precară a ultimilor 45 de ani de dictatură impusă de peste Nistru.

Victor Roncea: V-aţi bucurat atunci, în acea zi solemnă, de o înaltă clasă de vorbitori, începând chiar cu noul preşedinte al Academiei Române, energicul istoric Ion Aurel Pop. Din câte ştiu, dumneavoastră aţi fost un vechi militant al promovării domniei sale ca preşedinte al celei mai prestigioase instituţii din România, Academia care, de ce să nu o spunem, a avut mult de suferit, cu numeroşi membri de marcă închişi şi chiar ucişi în închisori de către bolşevici şi care s-a aflat în pragul desfiinţării sale de către regimul de ocupaţie.

Radu Ciuceanu: Da, dânsul a fost cel care a deschis focul, să zic aşa, şi a rezumat în câteva fraze misiunea noas­tră, activitatea noastră în cuprinsul acelui pătrar de veac care s-a scurs de atunci. Tot dânsul a făcut puntea între marea sărbătoare a împlinirii a 100 de ani de la coagularea poporului român în fruntarele sale fireşti şi munca noas­tră de istorici. Aş vrea să memorez un moment emoţionant, când în deschidere corul Patriarhiei Române, adus clandestina machinamenta prin Vicarul Patriarhal Varlaam Ploieşteanu, a intonat Imnul Naţional, urmat de rugăciunea Tatăl Nostru exprimată cu har şi melodic. Am văzut, am auzit şi am recunoscut în vorbitori istoria ilustrată prin personalităţi prezente care îşi depănau atunci amintirile de la Nicolae Văcăroiu, fostul prim-ministru ce a semnat entuziasmat actul de naştere al instituţiei noastre, până la academicianul Victor Spinei ce a improvizat pe loc un mesaj de îndemn în continuarea activităţii INST-ului, neomiţând faptul că acum 40 de ani a avut prilejul, pe un şantier de arheologie să facă cunoştinţă cu subsemnatul. Printre primii vorbitori s-a remarcat şi mesajul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, citit şi interpretat cu multe informaţii despre activitatea noastră de către Episcopul-Vicar Patriarhal Varlaam Ploieşteanul de care mă leagă o prietenie statornică. Dar a existat un moment de vârf, aşa este, când în Aulă l-am primit cu ochi recunoscători pe patriarhul istoricilor din România, pe domnul academician Dan Berindei. A vorbit puţin, dar concentrat pe efortul colectivului nostru, şi a menţionat realizările nostre, cele 150 de volume publicate şi 100 de numere ale Arhivelor Totalitarismului, prin strădania cercetătorilor noştri care au petrecut mii de ore de cercetare, în arhive şi pe teren şi de redactare, la Institut.

Victor Roncea: Aţi memorat o caracterizare a Institutului ce a întregit discursul său?

Radu Ciuceanu: Evident că mi s-a încrustat în memorie. Nu uitaţi că sunt fost deţinut politic! Pot să vă recit pe loc sute de versuri, care ne-au ţinut vii în temniţă, cum sunt cele ale lui Eminescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Sergiu Mandinescu, colegul meu de luptă şi de închisoare. De la Dan Berindei citire: “Da, domnilor, trebuie să recunoaştem că acest institut, prin activitatea sa, temeinică şi neîntreruptă, este un organism viu şi productiv, spre deosebire de alte institute ale noastre pe care le lasă în urmă”. Încheierea, a fost susţinută con brio de un membru corespondent al Academiei, directorul Institutului de Sociologie, domnul profesor Ilie Bădescu, veteran al institutului nostru şi una dintre cele mai scăpărătoare minţi ale Academiei Române, care a susţinut ideea noastră de a se ridica în complexul Catedralei Naţionale un monument al jertfei anticomuniste.

Victor Roncea: Vă felicit pentru aceasta şi sper că Patriarhul va ţine cont de ea. Am observat pe parcursul evenimentului de la Academie, la care am avut onoarea să particip, că pe ecranele dispuse în Aula aţi proiectat şi chipul arhimandritului Gherasim Iscu, cu care aţi fost şi în mişcarea de rezistenţă şi închis. Cum i se omagiază în prezent martirajul, pentru că ştiu că există mărturii, inclusiv ale pastorului Richard Wurmbrandt, privind moartea sa martirică, de Craciun, la Târgu Ocna, de mână cu unul dintre torţionarii săi, acum bolnav şi el, pe care l-a iertat şi care şi-a dat duhul tot în acea noapte…

Radu Ciuceanu: Vreţi să vă spun cum? În nici un fel, domnule reporter! Sunt foarte mâhnit atât de modul în care îi este tratată memoria de către BOR, cât şi de către BNR. Am înţeles că Papa când vine în România, peste câteva luni, mai beatifică o serie de martiri anticomunişti catolici. Foarte bine! Dar dacă un copil sau un tânăr din ziua de azi va asista la comentariile care vor însoţi aceste demersuri de sanctificare, ce va înţelege? Că în România au fost doar martiri catolici, nu? Dar miile de preoţi şi monahi ortodocşi închişi, sutele de prelaţi care au fost ucişi, credincioşii, cu zecile de mii, unde sunt? Iată acest caz: bietul Gherasim plecat de lângă Valeriu Gafencu nu numai că şi-a iertat torţionarul dar l-a şi binecuvântat şi, asemenea tâlharului care l-a mărturisit pe Mântuitor pe Cruce, acesta a putut urca cu stareţul în Rai. Şi câte acte de sfinţenie n-au fost? Preoţi, cărturari, ţărani, militari, studenţi. De ce nu canonizăm şi noi cazurile clare – Arsenie Boca, Gherasim Iscu, Vasile Voiculescu şi altele şi altele, aşa cum au făcut ruşii, aşa cum fac, iată, catolicii? Este o întrebare pe care ne-o punem foarte mulţi din foarte puţinii supravieţuitori ai odiosului experiment bolşevic, din cei care mai suntem, încă, pe acest pământ. Am vrea şi noi, ăştia care mai trăim, dintre cei chinuiţi ca-n iad, să ne putem bucura de recunoaşterea Bisericii noastre, dacă de cea a statului nu am avut parte decât pentru a-şi spoi faţa de trădări câte unul sau altul dintre mititeii cocoşaţi pe sus.

Victor Roncea: Şi pe BNR de ce sunteţi supărat?

Radu Ciuceanu: Să spunem întristat… Domnule, Gherasim Iscu a salvat aurul României, domnule! Şi pe-al Poloniei, domnule! Un biet monah, acolo. Lui îi datorăm, fraţilor, aurul care mai e azi, cât mai e, că dacă nu era el, acum ne mai milogeam la ruşi şi pentru aurul câştigat de Mircea Vulcănescu şi Gheron Netta de la nemţi, nu numai pentru Tezaur. 4.035 de casete, 189,6 tone aur românesc şi aur polonez, 51 de casete, cu 2,7 tone aur, total 4.086 casete, cu 192,3 tone aur! Atât a fost depozitat la Mănăstirea Tismana de BNR în operaţiunea strict secretă “Neptun” pentru a se proteja averea României de jefuirea de către ruşii invadatori şi de furia nemţilor la retragere. Şi cine a fost stareţ în toată perioada? Părintele Gherasim Iscu! De ce credeţi că l-au chinuit şi, în final, l-au lăsat să moară de tuberculoză bolşevicii? Pentru că ne-a ajutat pe noi – cu mult curaj şi patriotism! – să ne ascundă nişte arme? Nu! Anchetatorii noştri, care majoritatea erau alogeni şi sub ordinele directe ale NKVD, l-au executat pentru aurul de la Tismana. Pentru că n-au pus mâna pe el deşi spionii sovietici au dat târcoa­le mânăstirii. Trei ani nici un călugăr nu a divulgat secretul absolut. Mai mult, când s-a pus problema eventualei descoperiri a aurului depozitat în pivniţa mănăstirii el este cel care a propus BNR ideea aparent năstruşnică dar cât de eficientă de a muta aurul în peştera de la poalele muntelui, cu posbilitatea de a nărui intrarea prin minare în caz de urgenţă. Sunt martor! Aşa s-a salvat aurul României şi cel încredinţat de Polonia BNR, până când a mai trecut din urgie. Şi unde este recunoaşterea BNR? În documentarul prezentat la inaugurarea unui muzeu acolo în peşteră e trecut că a murit la Poarta Albă, nu la Târgu Ocna. Nu şi-au făcut tema. Mai nimic despre imensa res­ponsabilitate pe care a avut-o pe umeri protejând aurul românesc – e drept, cu toate autorităţile statului implicate, dar câtă responsabilitate…. şi nimic despre activitatea lui de mare conştiinţă în Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia. Singurii care i-au recunoscut meritele au fost basarabenii. Culmea, Poşta Moldovei a scos în urmă cu câţiva ani o coliţă de colecţie cu chipul lui între alţi mărturisitori, poate pentru că a fost şi preot misionar în Transnistria. Cinste lor, ruşine nouă! Pe 21 ianuarie e ziua lui de naştere. Sunt curios dacă o să-şi aducă aminte cineva de tot ce v-am spus…

Radu Ciuceanu: Da, şi munca colectivului nostru sper că nu va fi în zadar, indiferent de rezultatele palpabile ale anchetei noastre de atunci, prin cele două volume care s-au focusat pe pierderea din partea Statului Român a unui segment din avuţia naţională dar şi o componentă a siguranţei sale: Telefoanele, respectiv Afacerea Romtelecom, care a fost negociată în mod fraudulos sau/şi Banca Religilor care a fost declarată falimentară în condiţii suspecte. Fără îndoială că de-a lungul anilor am avut de cercetat şi rezolvat sute de cazuri în care am recomandat instanţelor o mai mare atenţie şi precauţie în procesele de restituire a celor îndrituiţi, considerând mereu că Justiţia are în primul rând rolul de a face dreptate. Ori dreptatea, ştiam prea bine din experienţa anilor că nu este un datum cosmic, ci este produsul unui principiu pe care se întemeiază actul judiciar: adevărul. Iar el nu poate fi obţinut decât în urma unor cercetări care pot dura ani de zile. În ce priveşte cazul nostru de la INST, dacă actualii pretendenţi ar fi avut dreptate am fi fost primii care am fi eliberat sediul, încă de dinainte de proces. Dar aici avem de a face cu nişte escroci imobiliari care s-au pus cu cine nu trebuie – cu istoricii arhivişti. Pe noi cred că ne pot păcăli?! Imobilul pe care îl pretind ei nu este acesta. Aici a fost de la bun început un sediu conspirativ al SSI – care activa sub Secţia a II-a a Marelui Stat Major (Biroul 2 contrainformaţii), ulterior sub preşedinţia Consiliului de Miniştri şi apoi ajuns la Securitate. Avem toate actele care dovedesc acest traseu, cu excepţia celor de la Ministerul Apărării, care, ca orice instituţie care se respectă, nu-şi pune pe masă nicăieri sediile conspirative. Apoi, ca să vedeţi cum era pe vremea comuniştilor, aici ajung să stea, împreună, Tudor Arghezi cu Valentin Ceauşescu, cel din urmă chiar în actualul nostru sediu, de la primul etaj, după ce maes­trul se retrage la următorul etaj, unde a şi stat fiica lui, Mitzura, până recent. Casa aceasta a fost a statului dintotdeauna. Noi suntem chiriaşi. Iar cei care pretind acest etaj v-am spus ce sunt.

Victor Roncea: La ce concluzie aţi ajuns dumneavoastră după o asiduă şi continuă cercetare şi care cred că v-a luat ani de zile şi, bănuiesc, v-a blocat în parte şi activitatea dumneavoastră istorică?

Radu Ciuceanu: Din păcate aşa a fost şi este. Primul impediment îl exersasem în cadrul comisiei noastre parlamentare. Neputinţa sau dificultatea de a coborî în timp şi a retrăi ceea ce cândva, câţiva dintre noi mai suntem în viaţă. Substituirea este prima condiţie esenţială şi hotărâtoare în judecata unui caz, unei situaţii, unui desfăşurător de fapte şi personaje care au format conţinutul unui proces. Trebuie să recunosc că în pofida unor vizite făcute pentru investigare a rezolvării la nivel parlamentar a revendicărilor şi a des­păgubirilor legale am vizitat Ungaria de trei ori, iar Polonia de două ori. Primii, dintr-un considerent că Ungaria a fost ocupată de o putere străină (Uniunea Sovietică) şi-au rezolvat problemele de o manieră radicală oferind des­păgubiri în dolari. Iar suma cea mai mare care a fost oferită a fost de 200.000 de dolari. Am avut prilejul atunci să mă întreţin cu vicepreşedinte Parlamentului maghiar şi în câteva ore mi-a explicat de ce. Explicaţia mi s-a părut raţională şi în mod cert ar fi trebuit să-i dăm curs. Ţara noastră, ne spune dânsul, a avut parte de o ocupaţie sălbatică impusă de o armată străină şi de uneltele sale. A fost un al treilea Război Mondial care a coborât însă până la ultimul sat din Pusta Ungară. Marea revoluţie maghiară din 1956 cu nu mai puţin de 30.000 de victime a însemnat pentru noi şi un reper moral. Nu puteam accepta ca o persoană, fie ea chiar şi ilustră să se întoarcă după 1989 şi sa-şi revendice un bun, un castel, sau o moşie, ca şi cum în Ungaria nu s-ar fi petrecut nimic. Omiţând voit sutele de mii de victime din timpul războiului, zecile de mii ale revoluţiei, persecuţia bisericii noastre, colectivizările şi furtul în general şi special al avutului naţional! De aceea, am considerat în raport cu valoarea revendicată să dăm o restituire în valută. Şi cu această viziune şi acţiune noi am pus capăt a ceea ce s-ar fi putut să fie şi ce este la voi în forţă, procesele. Sutele şi miile de litigii însoţite de zeci de ani de acum în colo – îmi spunea în 1993 – care vor aduce mai multe pagube ţării decât multe calamităţi. Mai mult decât atâta, am dat drepturile de succesiune patrimonială numai celor de grad 1.

Victor Roncea: A avut dreptate vecinul nostru ungur?

Radu Ciuceanu: Păi duceţi-vă vă rog pe Calea Floreasca la Autoritatea de restituire şi întrebaţi câte dosare mai au încă de rezolvat. Şi fiindcă s-ar putea să ocolească răspunsul vă zic eu: 24.000.

Victor Roncea: Şi în cât timp credeţi că le vor rezolva?

Radu Ciuceanu: Păi în ritmul în care se lucrează vor mai avea nevoie de cel puţin încă 10-15 ani. Dar între timp vor dispare fizic petiţionarii şi bunurile vor ajunge pe mâna unora care nu le merită. Iar un litigiu pe care am încercat să-l rezolv legal a fost cel al academicianului Dan Berindei, care având acte succesorale pe 150 ha, nu i s-a restituit decât jumătate din proprietate. Şi observaţia este uluitoare, familia sa avea cel puţin două treimi din teren pe actuala vatră a oraşului Costineşti. Şi ca să fie nemernicia mai bine exprimată, familia Berindei a dat acum câţiva ani cu acte în regulă Statului Român prin intermediul Academiei 50 ha de pământ în Teleorman şi 45 ha pădure veche, plus un conac. Ce fel de ţară suntem, domnule ziarist, dacă la oamenii care sunt din ce în ce mai puţini, care mai fac şi donaţii substanţiale de zeci de milioane de euro, nu li se recunosc drepturile legale şi obligatorii?! Dar să ne întoarcem la oile noastre…

Victor Roncea: Concret, cum vă veţi lupta mai departe în ce priveşte sediul INST?

Radu Ciuceanu: Pentru a fi mai strâns şi explicit, permiteţi-mi să vă sintetizez: solicităm să fie desfiinţată hotărârea Curţii de Apel pentru că aceasta este nelegală. Apelul Institutului trebuia admis, instanţa de apel depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti, făcând o greşită aplicare a legii. În plus, aşa cum v-am spus, Institutul nu este proprietarul imobilul şi în calitate de detentor, deţinând pentru Stat, nu ar avea posibilitatea legală şi nici obligaţia de a preda imobilului unui terţ al raportului juridic pe care îl are cu Statul Român, care este proprietarul imobilului şi care nu este parte în acest dosar. Ne aşteptăm ca cine are ochi să vadă şi urechi să audă, să chibzuiască. Noi suntem pregătiţi, oricum, pentru orice.

Victor Roncea: Vă mulţumesc!

Sursa BURSA / Roncea.Ro

Radu Ciuceanu: Deținutul politic care a făcut o realitate dintr-un mit: tinerețe fără bătrânețe

Radu Ciuceanu este primul autor al unei legi privind înființarea CNSAS, odată cu proiectul de lege de creare a unor Comisii parlamentare de control a serviciilor de informații, la 21 aprilie 1992, și fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului.

de Victor Roncea / România liberă

Experimentul Pitești a fost aplicat de ruși asupra românilor, la scară națională, afirmă Radu Ciuceanu. Iar efectele acestuia se văd azi cu ochiul liber, dacă ne uităm la cine contestă Biserica Națională mărturisitoare, adăugăm noi.

Starețul-martir Gherasim Iscu, salvatorul Tezaurului României, ar trebui să deschidă lista canonizărilor alături de Valeriu Gafencu și Arsenie Boca

Ați fost prim-adjunctul generalului Iancu Carlaonț, comandantul Mișcării de Rezistență din Oltenia, poziție din care ați luat legătura și cu părintele Gherasim Iscu, starețul de la Tismana, săvârșit martiric în temnițele bolșevice, de mână cu torționarul său pe care l-a spovedit și iertat de păcate, chiar într-o noapte de Crăciun. Ați afirmat într-un interviu că ar trebui canonizat, așa cum au făcut deja rușii sau chiar și catolicii de la noi, cu numeroși mucenici ai creștinismului din timpul regimului întunericului. Și, de asemenea, că Banca Națională ar trebui să creeze o medalie cu chipul său, pentru că este salvatorul de drept al tezaurului de aur al României din perioada războiului, alături de însărcinații speciali cu această misiune. Conform Arhivei CNSAS l-ați cunoscut și ați fost acolo, la Tismana, în timpul operațiunilor secrete de ascundere atât de către ruși cât și de către nemți, a aurului românesc și a unei părți a aurului polonez. Puteți dezvolta subiectul?

A avut parte de o moarte martirică spovedind și împărtășind în noaptea de Crăciun din 1951 pe fostul său călău din Calea Rahovei, cu care a plecat la Ceruri. Dar marele său merit – puțin cunoscut și recunoscut ca inițiator – a fost primirea întregului tezaur al Băncii Naționale, adăpostit în secret, în prima etapă necorespunzătoare asigurării sale, urmând ca în a doua fază să-i pună la dispoziție o peșteră care corespundea cu valoarea bunurilor adăpostite acolo. Deasupra ei era amprentată dinamită într-un munte care, dacă s-ar fi încercat extragerea, exploziile a peste 2 tone de dinamită ar fi antrenat prăbușirea întregului munte. În prezent aș dori ca din inițiativa Băncii Naționale să fie socotit starețul Gherasim ca unul dintre salvatorii, nu numai a depozitului nostru, dar și a unei bune părți din tezaurul polonez, drept pentru care să i se facă o medalie de metal prețios. Iar pentru activitatea sa subversivă I.N.S.T.-ul poate oricând să-l propună să-l canonizeze. O altă inițiativă o așteptăm din partea B.O.R.-ului, care are în tradiția sa cunoașterea și recunoașterea celor care au contribuit într-un moment grav din istoria națională la salvarea unui tezaur al străduințelor celor mai ilustre personalități ale României.

Alături de martirul Gherasim Iscu, ce alte nume ar trebui să intre în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române, după părerea dvs., care ați pătimit alături de mulți dintre acești mucenici?

Oho… sunt mulți! Încep cu Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu, apoi, desigur, Părintele Arsenie Boca, toți mărturisitorii de la Rugul Aprins, Părintele Sofian, Părintele Adrian Făgețeanu și ceilalți, curajoșii luptători pentru Hristos și neamul nostru – Părinții Justin Pârvu și Gheorghe Calciu, Părintele Ilie Lăcătușu și Părintele Ilarion Felea, marele Duhovnic al Ortodoxiei Ilie Cleopa și marele Profesor Dumitru Stăniloae, poeții care ne-au luminat întunericul celulelor, Poetul Închisorilor Radu Gyr, Vasile Voiculescu și Nichifor Crainic, Ioan Ianolide și Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc și Părintele Constantin Voicescu, Mircea Vulcănescu – desigur, Elisabeta Rizea și luptătorii din munți… Aceștia sunt cei care îmi vin acum în gând, dar lista e infinit mai lungă, închisorile au fost pline de martiri mărturisitori. Rușii au canonizat cu miile dintre mucenicii Gulagului. Nu cred că noi suntem mai prejos.

Marele poet necunoscut Sergiu Mandinescu, „pe puntea de argint a Himalayei Spiritului“

Ați fost camarad de rezistență și apoi de temniță cu unul dintre marii poeți necunoscuți ai României, Sergiu Mandinescu. Ce ne puteți spune despre el?

Ați fost camarad de rezistență și apoi de temniță cu unul dintre marii poeți necunoscuți ai României, Sergiu Mandinescu. Ce ne puteți spune despre el?

Într-adevăr, am fost camarad de luptă și rezistență cu marele poet al temniței noastre, Sergiu Mandinescu. A avut ghinionul, nu numai el, dar și noi, să execute 12 ani de temniță grea și mai ales să fie chinuit în iadul de la Pitești. Mă bântuie mereu gândul unde ar fi ajuns acest om dacă nu i-ar fi marcat viața îndelungul șir al suferințelor de temniță grea. Ar mai fi compus el acest splendid giuvaer poem tradus în diferite limbi – AMIN? Ar mai fi dat geniul său Simfonia culorilor, Și azi ca ieri, Suflet de călău sau Balada celor șapte frați, ca și întreaga sa operă pierdută în parte? Ca unul pe care memoria mea îl proiectează pe puntea de argint a Himalayei Spiritului, Sergiu Mandinescu va rămâne posterității alături totuși de puțini ca o victimă asasinată cu premeditare.

Pentru un Muzeu al comunismului

Știu că ați amenajat în sediul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului – institutul cu cea mai prodigioasă activitate publicistică din Academia Română, cu zeci și sute de titluri anual – o Expoziție permanentă a martirilor și luptătorilor din rezistența armată anticomunistă, acest fenomen cu totul unic și eroic în tot spațiul european ocupat de hoardele bolșevice. Nu credeți că ar trebui realizat și un Muzeu al ororilor comunismului, chiar de către cei care au suferit aceste crime, și nu de către urmașii grotești ai kominterniștilor de ieri?

Am organizat la Institutul nostru o expoziție permanentă a martirilor și luptătorilor din Rezistența Armată Anticomunistă. Am selectat câteva sute care cuprind eroi pe cele două fronturi, cu precădere din Răsărit, personalități din lumea politică dispăruți în Holocaustul nostru – în frunte cu Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ion Pelivan, prof. Gheorghe Brătianu, Ștefan Enițescu, Ernest Bernea, prof. Simionescu, clerici ca mitropolitul Ioan Suciu, mitropolitul Rusan Sebastian (otrăvit), patriarhul Nicolae Munteanu (asasinat), episcopul Leu, episcopul Nicolae Popovici, patriarhul Justin Moisescu și sute de preoți, monahi și monahii ce și-au dat viața mărturisindu-l pe Hristos. Acum doi ani, după ce obținusem înființarea unui muzeu al totalitarismului, la Senat, ne-am prezentat la Comisia de Cultură a Camerei Deputaților.

Din păcate, trecând în revistă programul propus de noi am dat peste un refuz care nu concorda cu țelul nostru care și este o oglindire pertinentă a tuturor momentelor care au contribuit la apariția și dezvoltarea unor regimuri totalitare. Discuția a luat sfârșit când ni s-a spus că nu mai avem forum și cu alte cuvinte să ne întoarcem acasă. Cred că înainte de a se gândi la alte muzee, onor Primăria Capitalei ar trebui să se gândească la Muzeul comunismului impus în România de tancurile sovietice, război care a curmat viețile a peste 2.000.000 de români.

Care este situația Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului azi, care din câte știu este amenințat cu evacuarea? Ați putea să intrați în măruntaiele acestui caz revoltător, cu informații despre situația juridică, dezvăluirile din Arhivele CNSAS, implicarea MApN – pentru că această casă în care INST are un apartament a fost sediu conspirativ al SSI din 1938 și apoi al Securității – cât și ce se întâmplă cu dosarul casei, ascuns de RAAPPS.

Momentan pot să vă spun doar atât: grație lui Dumnezeu și presei române, dintre care se detașează net „România liberă“, „Evenimentul Zilei“ și ziarul „Bursa“, pentru seriozitatea cu care au tratat subiectul, am învins! Justiția ne-a făcut dreptate și cauza se întoarce la o mai dreaptă judecată. Mulțumesc, așadar, distinsei redacții a „României libere“, pentru profesionalism!

Sursa:  România liberă

AMIN (Reeducare)

De-aş avea o pană de înger 
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.

Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.

Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.

Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…

Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.

Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.

Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.

Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!

Pitesti, decembrie 1949

Sursa: Roncea Ro

Citiți și: “Reperele mele, pline de lumină, sunt anii de tinereţe când am pus mâna pe armă şi m-am împotrivit regimului comunist şi năimiţilor săi”

La Mulţi Ani Profesorului Radu Ciuceanu! FOTO şi INTERVIU: „Ţării mele, pentru care au murit atâţia, îi doresc oameni curaţi, oameni care au caracter.”

Radu Ciuceanu si Victor Roncea la Maresalul Averescu

Sursa Foto: