“Pleci dintre noi simplu, smerit, neştiut de nimeni. Pleci smerit, singur, aşa cum ai trăit în ultimii ani ai vieţii. Te-am văzut în rugă­ciune, te-am văzut la lucru, te-am văzut în suferinţă. În toate ai fost perfect, dar în sufe­rinţă ai fost sfânt. Răbdarea şi liniştea sufletească îţi aşezaseră de mult pe faţă aureola de martir. Ai fost de neegalat. N-ai zidit din temelie o biserică-locaş de închi­năciune, deşi ai restau­rat multe, dar ai zidit, Părinte Arse­nie, din temelie o Biserică vie, o obşte creş­tinească, la care ai lucrat toată viaţa. Ri­dică-te şi vezi-o! Ea nu te va uita! Se va ruga mereu pentru părintele ei duhov­nic. Trăieşti prin această Biserică vie, eşti viu în sufletul ei…

Îţi aduc, ca dar al marii preţuiri, încunoştinţarea că pictura de la Drăgănescu, opera minţii şi mâinilor sfin­ţiei tale, prin harul lui Dumnezeu, este tot aşa de proaspătă şi vie precum ai lăsat-o. O păstrez cu grija pe care ţi-am făgăduit-o, grija ce se cere unei valori de artă biseri­ceas­că de dimensiunea unei concepţii şi frumuseşi inestimabile. Văd şi ştiu truda cu care ai lucrat fiecare scenă. Îmi amintesc de fiecare clipă de muncă, de răbdarea şi atenţia deosebită cu care te-ai dăruit. În fiecare scenă, te văd aievea aplecat pe penelul care răspundea per­fect unei comenzi a intelectului şi a spiritului, con­dus de inspiraţia dată de Dumnezeu.” – Cuvânt de bun rămas al Părintelui Savian Bunescu de la Drăgănescu la înmormântarea Părintelui Arsenie Boca, oferit de cercetătorul Florin Duțu.

În contextul recentului anunț privind înaintarea Dosarului de Canonizare a Părintelui Arsenie  Boca – Sfântul Ardealului – către Patriarhul și Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române publicăm relatarea unor noi minuni ale Părintelui Arsenie, primite de Ziaristi Online din partea editorilor publicației Unirea a românilor din Canada și mărturisite de o fiică duhovnicească a Sfântului, Doamna Paulina Ghițulescu, azi în vârstă de 88 de ani. De asemenea, preluăm în continuarea acestor mărturii și un interviu înțesat de informații cu istoricul Florin Duțu, unul dintre cei mai avizați biografi ai Părintelui Arsenie.

Interviul lunii – Paulina Ghițulescu

O viață închinată credinței

“Pentru noile generații am un îndemn de a fi nelipsiți de la Sfânta Liturghie, să iubească pe Dumnezeu și pe Maica Domnului din tot cugetul lor și să se roage pentru țara și neamul nostru, iar credința să o păstreze tot timpul. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Doamna Paulina Ghițulescu. Foto: Ziarul Unirea al Romanilor din Canada

M.F.: Stimată doamnă Paulina Ghițulescu, ați ajuns la o vârstă venerabilă. Unde v-ați născut? Ce amintiri aveți din copilăria dumneavoastră?

P.G.: M-am născut la București, la 15 iulie 1931. Am fost opt frați. Cel mai mic a plecat la Domnul la vârsta de patru ani, și, astfel am rămas doar șapte frați, 6 fete și un băiat. Eu eram cea mai mare, și, cum era obiceiul pe atunci, am fost mâna dreaptă a mamei. Am fost crescută de bunica (după tată), pe care am iubit-o foarte mult și pe care nu o pot uita niciodată. Eram alături de ea la rugăciune și o însoțeam totdeauna la biserică. M-a învățat de timpuriu tainele credinței, iar rodul lor este cel ce m-a ținut și măține în viață. Pentru mine ea a fost un exemplu, un model.

Îmi amintesc, când plecam la școală, o sărutam, o îmbrățișam și o mângâiam , spunându-i: „să fiicuminte până vin eu!” Eu fiind întâi născuta, eram pentru ei ca o mamă și așa mi-a rămas numele până astăzi: Mama Paula.

M.F.: Ați trăit în mai multe regimuri: regalist, inclusiv în perioada războiului, comunist cu cele două părți distincte: bolșevism și ceaușism numit și socialist multilateral dezvoltat, apoi în regimul de după 1990, numit democratic. Din care aveți cele mai frumoase amintiri?

P.G.: Cred că cele mai frumoase amintiri le am din anii copilăriei, cum vă spuneam mai înainte. În timpul războiului am fost sinistrați și ne-am refugiat la Turnu Severin, împreună cu părinții. Era anul 1941. O frumoasă amintire am de la Turnu Severin, când m-am înscris la Liceul Teoretic Ortodox. Școala avea un paraclis unde se oficia Sfânta Liturghie la sărbători. Nu lipsea niciun elev, toți erau prezenți împreună cu profesorii. Eu eram nelipsită de la cor. Eram așa mândră de uniforma noastră , care se deosebea de uniformele altor licee. Avea o cruce pe piept legată cu tricolor.

M.F.: Dar cele mai negre, mai terifiante amintiri?

P.G.: În anul 1948 am fost repartizată ca învățătoare în comuna Pădina Mare, unde mi-am făcut stagiatura de 3 ani. Pot spune că aceștia au fost cei mai grei ani ai tinereții mele. Țara noastră a intrat în regimul comunisto-bolșevic, iar noii conducători ai țării începeau amplul proces de schimbare a obiceiurilor străbune, a vieții oamenilor, a întregii societăți. La loc de „cinste” era „combaterea misticismului”. Nu mai aveai voie să porți crucea, să mergi la biserică și să spui că există Dumnezeu. Eu, care așa cum vă spuneam, am fost crescută în frică și dragoste de Dumnezeu, am continuat să port crucea, să merg la biserică duminică de duminică și l-am mărturisit pe Hristos, chiar cu riscul pierderii libertății și foarte probabil chiar al vieții, cum s-a întâmplat cu mulți în acei ani tulburi. Din aceste motive, am fost trecută pe lista neagră, a noilor servicii de securitate. În 1948 a început prigoana. Se arestau oameni nevinovați. Auzisem că într-o comună apropiată a fost ridicat un tânăr învățător, pe nume Tucă, născut în localitatea Almăjel din județul Mehedinți, considerat reacționar, chiabur, dușman al poporului și alte minciuni, dar pe cine mai interesa adevărul?

M.F.: Viața dumneavoastră a stat sub semnul dragostei de Dumnezeu și neam și a fost și presărată de minuni. Aveți ceva de povestit cititorilor despre astfel de minuni care v-au marcat viața?

P.G.: Pe lista neagră eu urmam. Duba neagră a Securității circula noaptea, pentru ca ridicările să fie cât mai discrete. Când a sosit în comună, securistul responsabil cu arestarea mea, s-a oprit la clădirea Sfatului Popular, unde era câte un țăran de gardă pe timp de noapte. Țăranul de gardă, cum a auzit pentru ce venise securistul, a trimis vorbă gazdei mele să mă ascundă în lada de zestre și să mă acopere cu zestrea dinăuntru. Deși plină de spaimă, am refuzat să mă ascund și m-am pus în camera mea în genunchi, la rugăciune, plângând și strigând la Dumnezeu și Maica Domnului după ajutor. Și minune: securistul, care mai avea câțiva pași să intre în curte, nu mai putea înainta. Pur și simplu, picioarele i s-au înțepenit și, bineînțeles s-a speriat. Înapoi putea să meargă, dar nu înainte!Atunci a făcut cale întoarsă la Sfatul Popular și a cerut informații despre mine: de unde sunt, ce fac în sat și altele asemenea. Țăranul i-a răspuns: „Domnișoara învățătoare iubește copiii și din salariul dânsei le cumpără de la oraș (Turnu Severin)caiete și creioane pentru cei mai nevoiași, deoarece tăblițele și condeiele se spărgeau des. Aici la noi în sat toată lumea o iubește, este o fată cuminte, cu frică de Dumnezeu și nelipsită de la biserică”. Când a auzit securistul aceste lucruri, și-a dat seama de ce i-au înțepenit picioarele. A vrut să mă șteargă de pe listă, dar i s-a rupt vârful de la pix. Atunci a cerut un creion, cu care m-a șters de pe listă, și a spus: „Eu nu o pot ridica, că iată ce mi s-a întâmplat… să o ridice cine o vrea!”.

Când am ajuns la București, am mers la Părintele Ilarion Argatu și i-am relatat tot ce mi se întâmplase. Părintele a zis că așa a vrut Dumnezeu, să meargă singur și să se mărturisească. Mi-a mai spus că rugăciunea mea fierbinte a fost ascultată, iar o astfel de minune doar Dumnezeu și Maica Domnului puteau să o înfăptuiască.

În 1951 am revenit la București, prin transfer, ca educatoare.

Consider că a sosit timpul când toți oamenii suntem chemați să ne amintim de adevăratele minuni ce le-am trăit vreme îndelungată.

Mărturii despre Părintele Arsenie Boca

M.F.: L-ați cunoscut direct pe părintele Arsenie Boca. Cum s-a întâmplat? Care a fost experiența dv. personală cu „Sfântul Ardealului”?

P.G.: Era în anul 1973, când pașii mei au fost îndreptați spre biserica din satul Drăgănescu (25 km sud-vest de București). Parohul bisericii era preotul Savian Bunescu. Biserica era în renovare totală. O bisericuță mică (acum mare…), o bisericuță veche (între timp nouă…). La poartă erau brazii de pază ce tămâiau cu parfumul lor drumul, intrarea și cimitirul din fața bisericii. În interiorul clădirii erau ridicate schele pentru a ușura lucrarea părintelui Arsenie Boca. Zi de zi era urcat pe schele și picta. De la înălțime pictând, cânta cu noi Sfânta Liturghie. Harul era foarte mare, turma de credincioși, de asemeni! Făgărașul și Bucureștiul erau nelipsite de la sfintele slujbe!

Părintele Boca era căutat și iubit de toți. De sus ne privea și știa suferințele fiecăruia. După săvârșirea Sfintei Liturghii, se oprea acolo unde era cazul… Vorbea din privire! Era blând, dar și foarte sever cu păcatele. De multe ori îmi era teamă să-l privesc. În fața lui nu puteai ascunde trecutul și prezentul. De la caz la caz, spunea și viitorul. Ne da sfaturi pentru a ne vindeca de durerile noastre. Era un sfânt printre noi!

Știa gândul nostru și toate discuțiile noastre de pe drum. Când ajungeam la biserică ne dojenea: «Mă, să nu mai judecați pe „conducător”, căci el este pus de Dumnezeu și numai El îl poate judeca!». Eu eram aceea care a zis pe drum: «Doamne cum îl mai rabzi, demolând bisericile!!».

Odată s-a întâmplat o defecțiune electrică la biserică. Părintele Arsenie nu putea picta fără lumină. Eu aveam un student la electronică în gazdă, Dan Bogdan, fiul doctorului veterinar Bogdan din Bacău. El era foarte priceput la toate. L-am rugat să meargă la Drăgănescu și să vadă ce se poate repara. După ce a făcut toate conecțiile, a găsit unul dintre reflectoare cu becul ars. L-a luat acasă ca model pentru a-l cumpăra din București. Becul era pe bază de halogen și mult mai scump decât celelalte. Eu i-am dat ultimii bani din casă (urma să primesc pensia peste câteva zile). L-am rugat să-l cumpere și să meargă la Drăgănescu să-l ducă, dar să nu ia niciun ban, căci dacă ia, să nu mai vină acasă!

Când a ajuns cu becul, părintele Arsenie l-a întâmpinat cu: «- Ce-ai făcut, mă? I-ai luat ultimii bani de pâine! Du-te la părintele Bunescu să-ți dea banii pe bec și să-i duci femeii! Nu părinte, nu mai am ce căuta acasă. Așa mi-a zis: nu vreți să aibă parte de lumină sus?».

După 15 ani de lucru, pictura se apropia de sfârșit. Urma sfințirea bisericii. Am fost aproape de părintele Savian Bunescu, șapte frați de credință care ne-am unit prin legământ să ne rugăm unii pentru alții, indiferent unde ne vom găsi și să lucrăm în „via Domnului”. A fost o perioadă foarte grea, cu mari ispite și încercări. Eu am propus fraților să contribuim fiecare, după posibilitățile noastre (toți eram pensionari) și să cumpărăm material pentru veșmintele părintelui Savian, pentru Dveră (perdeaua ușilor împărătești din catapeteasma bisericii, n.n.), Sfânta Masă și Iconostas. I-am rugat pe părinții Bunescu și Arsenie să ne dea măsurile. Au intrat în sfântul Altar, au măsurat, apoi am întrebat ce culoare să fie. A fost tăcere…, eu am propus galben pastel (precum spicele de grâu), dar părintele Arsenie a spus: «Alb-argintiu!». Am plecat la mănăstirea Țigănești cu fratele Andrei Gâlea, pe atunci trecut de 60 de ani, fost judecător, fiu de preot din Sibiu. Ajunși la mănăstire, am vorbit cu Maica Stareță, rugând-o să ne ajute să ne înfrumusețăm biserica pentru sfințire. Am dat măsurile și culoarea, dar ispita nu a lipsit! Ne-a adus materialul în minus cu câțiva metri («atât ne-a mai rămas…»). Ne-am întristat, am făcut amândoi rugăciunea minții, rugând pe părintele Arsenie să ne ajute. Eram sigură că părintele lucra asupra noastră din nevăzut! Deodată, Maica Stareță ne întreabă: «- Pentru ce biserică?». Noi i-am povestit totul și când a auzit de părintele Arsenie, a chemat o maică și i-a spus să se ducă în depozit, să caute și să taie materialul dorit. Se face socoteala și când ne-a spus suma, noi nu aveam atâția bani. Am spus că lăsăm cât avem și că venim a doua zi cu restul de bani și luăm materialul. «- Nu, îl luați acum! Ce este în plus, este din partea mănăstirii pentru biserică. Rugăm pe părintele Arsenie să nu ne uite și pe noi în rugăciunile Sfinției Sale», a spus Maica Stareță. Când am ajuns la Drăgănescu, la biserică, părintele Arsenie, cu un zâmbet pe buze ne-a spus: «- Ce-ați pățit, mă?». Știa.Veșmintele părintelui Bunescu și toate celelalte au fost confecționate de doamna Vicol Anișoara din București.

Minunea cu plecarea la Ierusalim

M.F.: Puteți mărturisi vreo minune a părintelui Arsenie Boca pe care ați văzut-o sau trăit-o personal?

P.G.: Era în vara anului 1984, când mi-am pregătit dosarul să plec la Ierusalim. Zeci de ani m-am rugat la Domnul, să ajung să sărut Mormântul Sfânt. Urma să-mi cumpăr biletul. La miliție trebuia să prezint o chitanță de la bancă, pentru a dovedi că am 50$ în cont. Cum în acea perioadă eu nu puteam să justific de unde îi am (mă gândeam să nu pun în pericol familia – ginerele meu era medic militar și tot timpul îmi spunea «am să rămân fără pâine…»), am plecat la Drăgănescu, la părintele Bunescu și părintele Arsenie. «Sfințiile voastre, eu nu mai pot pleca, deoarece la miliție, îmi cere o chitanță de la bancă, precum că am 50$ în cont!». Dar părintele Arsenie, în fața părintelui Bunescu, spune cu un ton ridicat: «Mă, tu te duci și fără 50$, căci cel de la ghișeu va fi orb și mut când îi vei da dosarul!». „Puțin credinciosule” am fost eu în clipa aceea…

Ajunsă la miliție, am găsit multă lume la rând. Din când în când se auzea: «chitanța, vă rog». Eu de acum aveam mari, mari emoții. Tot timpul eram cu rugăciunea minții. Îl rugam pe părintele Arsenie ca cel de la ghișeu să fie orb și mut, așa cum mi-a spus! Când i-am dat dosarul, l-a deschis, a dat foaie după foaie, l-a înscris și a strigat: «altul la rând!». Mare și puternic ești, Doamne! Mi-am făcut cruce și plângeam de bucurie. Am reușit să-mi iau și biletul. În ziua plecării tot mai aveam emoții. Eram de acum în avion. Deodată se aude la microfon: «- Domnul X este rugat să coboare pe pistă deoarece dosarul este incomplet!». Mi-am zis în sinea mea: «oare urmez eu?». Mi-am revenit doar când am auzit: «Puneți centurile, vă rog!»… Am ajuns la Ierusalim așa cum a spus părintele Arsenie, fără 50$! Am stat toată luna august și septembrie 1984. De fericită pluteam, nu mai știam de mine, nici pământul nu mai simțeam că-l calc. Am mai avut fericirea să fiu alături de un tânăr teolog, era pe atunci în vârstă de 25 de ani. Astăzi este parohul bisericii Sfântul Ilie din Rahova – București, părintele Mihai Hău. Cum nu prea aveam bani, tăiam din bugetul pentru mâncare: «- Ce mâncăm la prânz, părinte? – Pâine cu roșii. – Și seara? – Roșii cu pâine». Dar hrană spirituală luam din belșug!

La sosirea în țară, am povestit toate peripețiile mele părintelui Bunescu și părintelui Arsenie Boca, cel care mi-a prezis că voi ajunge la Ierusalim și fără dolari.

Cei care au stat în jurul părintelui Bunescu și al părintelui Arsenie Boca, nu vor uita niciodată cele mai fericite clipe, ce ne încărcau de o energie spirituală benefică. Părintele Savian Bunescu ne catehiza în biserică și ne punea întrebări. Nu întotdeauna noi eram capabili să răspundem. Atunci ne spunea: «Priviți pe pereții bisericii și vedeți scriptura! Părintele Arsenie „a scris”, pictând toate scenele din viața Mântuitorului. El este aici cu noi!».

Pot eu să tac? Pot eu să țin ascunse aceste adevăruri? De cine mă voi teme, dacă Maica Domnului este cu mine?!!! Din 1973 și până astăzi, eu nu am ținut ascunse aceste întâmplări adevărate.

Bunică

Când am devenit bunică, îmi luam nepoțelul (începând cu vârsta de 7 luni) și plecam din București cu I.R.T.A. (autobuze care făceau curse mai lungi, în afara orașelor, n.n.) din Rahova până la podul Mihăilești. Apoi mergeam 2 km pe jos, până la Drăgănescu. Găseam la biserică foarte multă lume venită din toată țara, cu mari probleme.

După terminarea Sfintei Liturghii, se făcea Sfântul Maslu și dezlegările de către părintele Bunescu. La trecerea părintelui Arsenie printre noi, se oprește și-mi spune: «- Împărtășește-l duminică de duminică, să crească harul în el și să fie sănătos!».

Plecarea în Canada

M.F.: Dar cum de ați ajuns în Canada?

P.G.: Mai întâi, au plecat părinții lui, fiica mea și ginerele, definitiv în Canada, copilul rămânând o vreme cu mine.La vârsta de 8 ani, în 1986, a plecat și ella părinți, prin Crucea Roșie. Timp de un an și jumătate, de câte ori vorbeam cu el la telefon, plângea și mă întreba: «când vii?». Am bănuit suferința lui și l-am întrebat dacă s-a mai împărtășit de când a plecat. Mi-a răspuns: «Nu». De acum știam de ce plânge! Se apropia plecarea mea în Canada și m-am dus să-mi iau binecuvântarea de drum, la părintele Savian Bunescu și de la părintele Arsenie Boca. Deși pe mulți i-a oprit de la plecarea din țară, când m-a văzut, părintele Arsenie, fără ca eu să spun ceva, mi-a zis: «Te vei duce, mă, că dintre cei trei, cel mic te așteaptă să construiești în el mai departe, de unde ai rămas!».

O amintire de neuitat s-a petrecut în 1989, pe 11 iulie, când la Montreal a avut loc reîntregirea familiei, când am putut să revăd și să trăiesc alături de fiica mea, ginerele meu și nepotul Cezar.

La mormântul Părintelui Arsenie, la Prislop

În lunile septembrie-noiembrie 2003 am fost în țară și m-am dus și la mănăstirea Prislop, la mormântul părintelui Arsenie. Erau pelerini din toată țara. Eram „copiii neascultători” ai părintelui, pe care ne-a iubit și pentru care s-a rugat. Cu toții am venit în liniștea deplină a naturii, la concertul păsărilor măiestre, la reculegere! Am aprins o lumânare, am sărutat crucea mormântului de o frumusețe rară, înconjurat de flori care nu se ofilesc. Am mulțumit pentru ajutorul dat, cerând iertare, să ne ocrotească pașii noștri și să se roage la Dumnezeu pentru țara noastră și pentru tot neamul creștinesc. Maica Stareță Zamfira Constantinescu mi-a dat două fotografii ale părintelui, pe care le-am pus la icoane, printre sfinți! Apoi m-am dus și la Drăgănescu să-l văd pe părintele Bunescu. Lacrimi de bucurie am vărsat, când l-am văzut la cei 93 de ani ai săi. Am derulat un film al trecutului, plin de împliniri duhovnicești, dar și de mari sacrificii. Nu ne mai văzusem de 20 de ani!

S-a bucurat foarte mult când i-am spus că fusesem la mormântul părintelui Arsenie. «Păi, cine l-a cunoscut și l-a iubit, trece și pe acolo. A fost un sfânt printre noi și a avut o misiune pe pământ!». La plecare au curs lacrimi de durere, m-a condus până la poartă și mi-a zis: «Să mai vii Paula, tată, că te aștept!».

M.F.: Ați amintit de cei șapte frați care v-ați unit în credință. Pe unul dintre ei, fratele Serafim, l-am cunoscut personal la schitul Prodromu din Muntele Athos în 2017. Am vorbit și despre dumneavoastră. A zis, textual, așa, profund: «Paulina… e o bună credincioasă».

P.G.: Părintele monah Serafim Văduva a fost absolvent al Academiei Comerciale din București. A făcut parte din cei 7 + 4 frați de credință, uniți prin legământ că ne vom ruga unii pentru alții și vom lucra în via Domnului, indiferent undene vom găsi. L-a purtat în brațe pe nepotul meu Cezar, când avea șapte luni, în drum spre biserica Drăgănescu.

Părintele Serafim este viețuitor la schitul Prodromu de pe Muntele Athos. Pe drumul care duce dinspre Marea Lavră poate fi văzut adesea rugându-se cu cartea în mână. Era tot timpul blând, te privea cu ochii lui albaștri cu o așa bunătate, dar chiar și azi, la o vârstă înaintată, părintele este plin de înflăcărare când vorbește despre Țara noastră și strămoși, despre adevărurile de credință.

M.F.: Ce sfaturi aveți pentru noile generații?

P.G.: Pentru noile generații am un îndemn de a fi nelipsiți de la Sfânta Liturghie, să iubească pe Dumnezeu și pe Maica Domnului din tot cugetul lor și să se roage pentru țara și neamul nostru, iar credința să o păstreze tot timpul. Așa să ne ajute Dumnezeu!

A consemnat Marius Fincă

Poem dedicat Părintelui Arsenie Boca, în 1983

Lucrarea este gata

Mâini măestre, vas ales

Lucrarea este gata.

Veșnică rămâne-n veac,

Ca e, nu mai e alta!

Orbi de-am fi

Tot am vedea-o cât e de frumoasă,

Muți de-am fi

Tot am vorbi-o cât e de aleasă!

De nu știm Învățătura

Să privim doar pe pereți,

Vom vedea atunci Scriptura

Cea care nu are preț!

Doamne binecuvintează

Pe slujbașul în Veșmânt,

Care zilnic Îți împarte

Sângele și Trupul Sfânt.

Iar din turma de mioare

Cea mai de pe urmă-s eu

Mila Lui să vă-nfioare!

Așa-l rog pe Dumnezeu!

Viață lungă, spor în toate,

S-aveți parte de dreptate,

Nu de ticăloase Iude

Ochii-n lacrimi să vi-i ude!

Fragmentul din interviu intitulată „Mărturii despre Părintele Arsenie Boca”a fost completat din publicația „Pelerinul” al Catedralei Ortodoxe Române „Sfântul Ioan Botezătorul” 2005-2006.

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca: Pictor la Drăgănescu

Nunta Fiului de Împărat cu auroeolele trasate cu Tricolor

Dr. cercetător FLORIN DUŢU – “Cei care l-au iubit şi căutat pe părintele Arsenie la Drăgănescu sunt adevăraţii lui ucenici”

– Vă poftesc din nou la un interviu, ca să vorbim despre capitolul frumos şi bogat al vieţii Părintelui Arsenie Boca la biserica Drăgănescu, un loc de două ori însemnat. Acolo şi-a pictat opera de căpătâi şi tot acolo au venit după el, ani la rând, ţăranii ardeleni, cărora le fu­sese duhovnic la Sâmbăta: un semn tim­puriu de recunoaştere a sfinţeniei lui…

– S-a întâmplat cum spunea Nichifor Crainic: “Iubite părinte Arsenie, a fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Dom­nului nostru Iisus Hris­tos. Ce vreme înălţă­toare, când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pe­lerinaj, cântând cu ză­pa­da până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir!”. Şi ţara lui Avram Iancu nu s-a oprit. Ardelenii au înce­put să-l caute duium la Drăgă­nescu, pe sfântul lor. Căci Părintele era un autentic îndrumător duhovnicesc. El separa apele şi îndrepta sufletele cu tărie şi cre­dinţă neobişnuită, spre Mântuire. Ca oamenii să-L cunoască pe Dumne­zeu, în viaţa aceasta, de pe acum.

– La vremea despre care vor­bim, părintele Arsenie nu mai avea voie să slujească în biserică şi nici să spovedească. De ce mai veneau atunci ardelenii la el, străbătând, iarnă-vară, cu căruţa sau trenul, o jumătate de ţară…

– La Drăgănescu, oamenii ve­neau să-i spună necazurile. Dar, de cele mai multe ori Părintele, le ştia dinainte. Căci Părintele vedea în duh. Un dar pe care nu mulţi l-au avut în istoria bisericii. Chiar dacă i se interzisese, nedrept, să poarte hai­na preoţească, Părintele a rămas un “avva”, un călugăr încercat şi pur­tător de Duh. El practica cibernetica du­hov­nicească, aceasta însemnând, în teologia pas­torală, ştiinţa îndrumării oamenilor pe calea mântuirii, spre comuniunea cu Dumnezeu. Con­­temporan cu Părintele Arsenie a fost şi Părintele Paisie Aghioritul (1924-1994), cano­nizat de curând de Patriarhia Ecumenică, în 2015. Deşi era un simplu monah, nepreoţit, a fost căutat şi el de foarte mulţi oameni, pentru sfat. Paisie Aghioritul şi Părintele Arsenie îi făceau să înţeleagă pe oameni că sunt contem­porani cu Iisus.

– Există dovezi legate de numărul oame­nilor care îl căutau? În perioada aceea, pă­rin­tele era urmărit de securitate…

– Când vorbesc despre ardelenii din Fă­găraş, Sibiu, Braşov, care-l căutau pe Pă­rintele Arsenie la Dră­gă­nes­cu, eu mă bazez pe do­cumente desco­pe­­rite în arhivele CNSAS, dar şi pe alte mărturii ale oamenilor care au fost acolo şi pe care îi cunosc. Ştim că erau mulţi, pentru că în do­cumentele Securităţii apar însemnări precum “Ce in­fluenţă o fi avut acesta în Ardeal, pen­tru că vin foarte mulţi ce­tăţeni după el?”. Cei care-l căutaseră la Sâmbăta de Sus, fie vara, fie iarna, “cântând cu zăpada până la piept”, veneau şi la Drăgănescu în valuri, fără opri­re. Cu bunici, cu părinţi şi nepoţi.

– Cum ajungeau oamenii la Părintele Arse­nie?

– Cei mai mulţi veneau cu trenul până în Gara de Nord, iar de acolo, cu autobuzul, până la Dră­gănescu, deşi Părintele Savian, parohul bisericii Drăgănescu, a fost atenţionat de cei de la Culte şi de la securitate, ca “să nu mai pună Părintele Arse­nie oamenii pe drumuri”. Dar oamenii continuau să vină cu îndârjire la Drăgă­nes­cu, într-un hagialâc tăcut. Mi-a povestit, de pil­dă, cineva din sat, care făcea naveta dinspre Bucu­reşti, că de multe ori rata era plină până la refuz. Erau ţărani din Făgăraş. Se fereau să spună încotro au drum. Şi el se întreba ce caută toţi ţăranii aceia ardeleni, pe care-i vedea cum coboară şi merg li­niştiţi, fără o vorbă, la Dră­gănescu.– Există mărturii legate de aceste împrejurări?

– Ştiu o poveste de la Lucia Stănescu, născută Bica, din satul Ludişor, Făgăraş. Tatăl ei a fost Giani Bica, iar bunicul său, Vasile, era om de în­credere al Părintelui Arsenie, care îl cooptase în echipa ce i-a săpat în stâncă chilia de la Sâmbăta. Vasile Bica lucrase în America, şi în 1930 s-a întors în ţară, cu fiul său născut acolo, Giani. Îşi făcuse o casă în Ludişor, casă în care Părintele poposea în anii ’40, când trebuia să ia trenul spre Sibiu. Pleca de la Sâmbăta, înnopta acolo şi după aceea, la trei dimineaţa, pleca la gara din Făgăraş. Şi povesteşte Lucia Stănescu că bunicul ei pierduse legătura cu Părintele Arsenie. Odată alun­gat de la Prislop, Părintele era greu de găsit. Dar Lucia Stă­nescu află, în 1968, că Părin­tele e la Dră­gă­nes­cu.

Şi la Ludişor, le spu­ne ce­lorlalţi: “Dacă vreţi să-l vedeţi, luaţi trenul la noapte din Făgă­raş, ajungeţi la şase dimineaţa în Bucureşti, luaţi un tramvai până la capăt, de acolo – o rată spre Mihăileşti; vă opriţi la in­tersecţia cu Dră­gănescu şi mai mergeţi 2 kilo­metri şi-l veţi găsi pe Părintele Arsenie al nostru, pictând o biserică!”. După asta încep făgărăşenii să ia cu asalt Dră­gănescu. Vestea se răspân­deşte prin toate sa­tele. Află şi Miron Moga, tatăl Părintelui Petru Moga de la Câmpina, şi fratele său, Nicolae Moga, tot din Ludişor, şi care până în 1989 s-a dus mereu la Părintele. Vasile Bica îl vizitează şi el, pentru sfat. Fiul său, Giani, avusese o problemă în anii ’60. Cei de la ambasada S.U.A îl întrebau mereu ce are de gând: sau se întoarce în America, pentru că avea cetăţenie, sau nu se mai întoarce. Şi copiii lui Giani merg la Părintele, pentru povaţă. Şi le-a zis Pă­rintele: “Doar prin voi, copiii, el se va hotărî ce să facă. Prin voi se va lega de pământul României”. Giani Bica l-a vizitat pe Părintele în 1988, cu un an înaintea morţii. Satul Lu­dişor era pus pe lista de sistema­tizare. Urma să fie ras de pe faţa pământului. Dar Părintele Arsenie l-a liniştit: “Se va răscoli lumea şi nu vor mai dărâma ăştia nimic”. Omul nu i-a înţeles exact spusele. Credea că poate oamenii din sat se vor răscula. Dar a venit revolu­ţia după numai un an, şi Ludişorul a ră­mas neatins.

– În unele texte dedicate pă­rin­telui Arsenie Boca se spune că ţă­ranii localnici din Drăgănescu nu prea veneau la el. Cum se explică acest fapt? Nu erau intrigaţi de mulţimea care le invadase satul?

– Sătenii din Drăgănescu ştiau doar că părintele Boca este un pictor adus de Părintele Bunescu să picteze biserica, dar nu erau interesaţi şi nu ştiau exact cine este. Există, totuşi, câteva mărturii ale unor săteni care l-au cunoscut. Ei povestesc că Părintele le dădea sfaturi care i-au mirat prin pre­cizia lor. Le pătrundea, dintr-o dată, în suflet. Or, aşa ceva ei nu mai întâlniseră. O femeie din Dră­gănescu mi-a povestit că venise să se cunune. Şi Părintele, care era în biserică, i-a pus brusc mâna pe cap şi i-a spus: “Să-ţi duci crucea cu demnitate”. Câţiva ani mai târziu, femeia a început să fie chinuită de bărbat, care decăzuse rău de tot. Dintre cei din sat, doar câţiva au văzut în Părintele mai mult decât un simplu pictor. De fapt, nici el n-a urmărit să atragă şi mai mult ochii securităţii.

– Era supravegheat sever la Drăgănescu Părintele Arsenie? Avem mărturii în “Formula AS”, care atestă că în biserică le vor­bea oamenilor în metafore, iar uneori le spunea să nu îl mai caute.

– Părintele se ferea nu pentru el, ci pentru ca oamenii care îl cău­tau să nu aibă probleme cu secu­riştii care îl urmăreau. Când des­cindeau la Drăgănescu, securiş­tii nu se mai fereau. Deja, totul pentru ei era o rutină. Nu aveau ce ra­porta. De multe ori, îşi extindeau reţeaua informativă doar pentru a-şi justifica salariul. Nu erau inte­resaţi de chestiuni bisericeşti, ci doar dacă Părintele face politică printre oameni. Şi Părintele nu făcea. Adesea îi vedea pe securişti dinainte, încă de când plecau din Bucureşti. Îi vedea în duh şi le spunea oamenilor că trebuie să plece. Şi biserica era goală, până veneau ei, oamenii deja plecaseră. A fost şi harul lui Dumnezeu care i-a ferit.– Părintele Arsenie n-a fost contactat direct de securitate?

– Se spune că l-ar fi vizitat în 1988. Nu se ştie clar dacă Părintele Arsenie a fost iradiat de securitate, cum se vorbeşte. Avea probleme de sănătate, dar cei care l-au văzut în primăvara lui ’89 la Sinaia nu-şi explicau, totuşi, cum a ajuns aşa de repede la epuizarea care i-a şi adus moartea. Sigur, ipoteza iradierii nu poate fi exclusă. Dar Părintele avea tainele lui. Spunea: “Plec din­colo, du­când cu mine multe taine, pentru că n-am cui le spune”. Pă­rintele Arsenie nu a avut un ucenic pe măsura lui.

– E legendă că l-ar fi văzut pe Ceauşescu şi i-ar fi prezis sfârşitul?

– Nu cred că Părintele Arsenie Boca s-a întâlnit personal cu Ceauşescu. Nu avem o mărturie clară. Dar nici nu au fost furnizate toate dosarele. Dosa­rele sunt periate. Şi din anii Părintelui la Drăgă­nescu lipsesc informaţii. Se mai găsesc dosare necercetate de la Sinaia, din anii ’80. Motivele sunt neştiute.

“Ai zidit, Părinte Arsenie, din temelie o Biserică vie, la care ai lucrat toată viaţa”

– La cine stătea Părintele Arsenie, la Drăgă­nescu?

– Părintele a ajuns la Drăgănescu în toamna anu­lui 1967, după ce activase la Atelierele Patriar­hiei. Îl găsim la Drăgănescu apucându-se să cureţe pereţii. Nu erau pregătiţi pentru pictură, erau ne­şlefuiţi. La Drăgănescu l-a adus preotul Savian Bunescu, cumnatul Maicii Zamfira, stareţa de la Prislop (era căsătorit cu sora acesteia, Ligia) şi-l cunoştea pe Părintele Arsenie încă din 1951, atunci când participase la tunderea în monahism a tinerei Julieta Constantinescu – Maica Zamfira. Părintele Bunescu voia ca Părintele Arsenie să devină pictor bisericesc şi să lase lucrul de la Patriarhie, unde se chinuia prea tare la miniaturi. Iar Patriarhul Jus­tinian, care îl iubea, i-a dat acordul.

– Maica Zamfira, fosta stareţă de la Prislop, apa­re în multe împrejurări decisive, alături de pă­rin­tele Arsenie. A existat o legătură duhovnicească şi de credinţă atât de puternică între ei?

– Părintele Arsenie, ca un adevărat păstor du­hovnicesc, a păstrat de grijă obştei de la Prislop, şi după ce maicilor li s-au interzis hainele călugă­reşti. Iar Maica Zamfira, care fusese stareţă la Pris­lop, a rămas persoana prin intermediul căreia Părin­tele ţinea legătura cu cele­lalte maici care se spove­diseră la Părintele Arsenie, până la alungarea din mâ­năstire. Maica Zam­fira a fost, şi ea, fiica duhov­ni­cească a părintelui, ur­mân­du-l până la capătul vieţii. La fel cum le spu­nea Sfântul Pavel celor care îl vedeau însoţit, în misiunile sale, de vreo femeie ucenică: “N-avem oare dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apos­toli?” (I Corinteni 9,5). Cine vede altceva în relaţia părintelui Arsenie cu Maica Zamfira are lentilele ochiului sufletesc murdare de patimi. Apoi, Maica Zamfira a avut studii extrem de serioase de teologie şi filosofie. Doar participase ca elevă la cursurile de mistică ortodoxă, ţinute de academicianul Nichifor Crainic. Legase şi o strânsă prietenie cu înţeleapta şi mult încercata fiică a lui Crainic, Furtuna Ioana. S-au vizitat şi au organizat parastase pentru Crainic, până când, în 1983, Furtuna a murit. Maica Zamfira a fost poate cea mai erudită călugăriţă din istoria Bisericii noastre. Cunoştea ceea ce înseamnă viaţa contemplativă autentică a monahilor angajaţi cu smerenie şi dragoste pe calea curăţirii, iluminării şi desăvârşirii. Aşa că era normal să rămână în apro­pierea Părintelui Arsenie. Iar maicile de la Prislop au luat ca pe o încercare, lichidarea obştii şi mânăs­tirii lor. O încercare ce nu trebuia să le dezbine. Şi Părintele Arsenie a reuşit să păstreze această unitate între ele, până la sfârşit, iar maica Zamfira a rămas stareţa lor plină de responsabilitate şi echilibru, şi în haine civile. Şi nu trebuie să uităm nicio clipă că toţi erau în atenţia Securităţii, care ar fi semnalat orice neregulă privind gruparea lor. Obştea de la Prislop a fost profund autentică. Mai rar am putut vedea, în istoria bisericii, o unitate mai strânsă între cei dintr-o mânăstire.

– Despre legătura Părintelui Arsenie cu Părin­tele Savian Bunescu din Drăgănescu ştiţi ceva?

Părintele Arsenie Boca (în spate, cu ochelari), pr. Savian Bunescu şi preoteasa Ligia, cel mai probabil la Sinaia. Sursa Foto: Anomismia

– Părintele Bunescu era mai mic cu un an decât Părintele Arsenie Boca. Era născut în 1911, într-un sat din Vâlcea. Fusese şi el prin colonii de muncă, din 1952 până în 1954, şi fusese cercetat şi în vre­mea lui Antonescu. Se pare că era un fost şef de garnizoană legionară şi rămăsese cu această etichetă pentru care era supravegheat permanent. Dar deşi Părintele Savian fusese condamnat la închisoare, în ajutorul lui săriseră învăţătorii din sat şi primarul, care strânse­seră semnături pentru eliberarea sa. Căci Părintele Savian nu avusese niciodată o atitu­dine politică con­cretă. Oricum, între Părintele Bu­nes­cu şi Părin­tele Arsenie a exis­tat o legătură specială, pen­tru că Părintele Bu­nescu i-a fost duhovnic în anii de la Drăgănes­cu. Iar Părintele Arsenie era prie­ten şi cu fiul Părintelui Sa­vian Bunescu, cu care mergea adesea în călătorii, în drumeţii montane. Toate acestea se în­tâmplau pe când Părintele era în Bucureşti, în anii ’60, dar şi mai târziu.

– Alte mărturii ale Părin­telui Bunescu despre Părintele Arsenie se mai cunosc?

– Se cunoaşte cuvântul său la înmormântarea Părintelui Ar­senie Boca. Este impresio­nant. Iată-l: “Pleci dintre noi simplu, smerit, neştiut de nimeni. Pleci smerit, singur, aşa cum ai trăit în ultimii ani ai vieţii. Te-am văzut în rugă­ciune, te-am văzut la lucru, te-am văzut în suferinţă. În toate ai fost perfect, dar în sufe­rinţă ai fost sfânt. Răbdarea şi liniştea sufletească îţi aşezaseră de mult pe faţă aureola de martir. Ai fost de neegalat. N-ai zidit din temelie o biserică-locaş de închi­năciune, deşi ai restau­rat multe, dar ai zidit, Părinte Arse­nie, din temelie o Biserică vie, o obşte creş­tinească, la care ai lucrat toată viaţa. Ri­dică-te şi vezi-o! Ea nu te va uita! Se va ruga mereu pentru părintele ei duhov­nic. Trăieşti prin această Biserică vie, eşti viu în sufletul ei…

Îţi aduc, ca dar al marii preţuiri, încunoştinţarea că pictura de la Drăgănescu, opera minţii şi mâinilor sfin­ţiei tale, prin harul lui Dumnezeu, este tot aşa de proaspătă şi vie precum ai lăsat-o. O păstrez cu grija pe care ţi-am făgăduit-o, grija ce se cere unei valori de artă biseri­ceas­că de dimensiunea unei concepţii şi frumuseşi inestimabile. Văd şi ştiu truda cu care ai lucrat fiecare scenă. Îmi amintesc de fiecare clipă de muncă, de răbdarea şi atenţia deosebită cu care te-ai dăruit. În fiecare scenă, te văd aievea aplecat pe penelul care răspundea per­fect unei comenzi a intelectului şi a spiritului, con­dus de inspiraţia dată de Dumnezeu.”

În final, vreau să vă mai spun că la Drăgănescu, în decembrie 2016, tocmai s-a început restaurarea picturii Părintelui. Specialişti bine pregătiţi au reuşit să restaureze o parte din pronaos şi din naos. Aşa au descoperit, după cum spunea preoteasa Marioara Petcu, că marginile aureolelor sfinţilor de la Nunta Fiului de Împărat sunt tricolore. Astfel şi-a arătat Părintele Arsenie Boca iubirea lui faţă de ţară. Şi cred că după ce se va termina restaurarea, se va vedea mai bine forţa delicată a picturilor de la Drăgănescu. Care, cum scria Nichifor Crainic, “ira­diază lumina Raiului”.

A consemnat: Valentin Iacob

Sursa: Formula As

Preluare: Ziaristi Online