There are three ways that we can please God:
1.) By fearing Hell and following His commandments. In this case we are like a slave.
2.) By practicing His commandments to receive the reward of eternal life or peace. In this case we are like a laborer.
3.) By pleasing God out of love for Him. In this case we are a son of God.
For when a son reaches a mature age, he carries out the will of his father not because he is afraid of being punished, not because he wants to receive payment from him, but because he loves his father, and he pays special attention to always love and respect his father, convinced that everything that his father owns belongs to him as well. Such a person becomes worthy of hearing the following words: “Wherefore thou art no more a servant, but a son; and if a son, then an heir of God through Christ” (Gal. 4:7).Such a person no longer fears God (with introductory fear, of course) as we have already said, but he loves God, as Saint Anthony stated: “I no longer fear God, but I love Him.”
So, one must approach the Logos Savior, not induced by the fear of punishment and not with the expectation of some kind of a reward, but primarily for the sake of the good in and of itself. Such souls will stand on the right side in the sanctuary.
Based on Saint Basil the Great, Saint Dorotheos of Gaza, Saint Clement of Alexandria
In this image a hermit trying to give the photographer a small prayer rope
https://asceticexperience.com/
Vindecarea lunaticului
de Elena Solunca Moise
Sf. Ap. Pavel atrăgea atenția: ”Îmbrăcați-vă cu toate armele dreptății, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva domniilor, stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutății răspândite în văzduhuri”. La rându-i Apostolul Petru spune că ”diavolul urlă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită”. Vrăjmașul nu are somn și este deosebit de inventiv punând la cale tot felul de viclenii ca să atragă de partea sa oamenii pe care îi găsește nepregătiți pentru luptă. Merge atât de departe, încât se poate lua chip luminos de înger. În Pateric există o povestire despre un călugăr vizitat de vrăjmaș, care l-a provocat spunându-i că poate discuta cu el pe orice subiect din Vechiul Testament. L-a cercetat atent din priviri bătrânul și apoi l-a întrebat: ”Dar din Noul Testament?” Pe dată,”vizitatorul” s-a făcut nevăzut. De aici nevoia aproape absolută de a fi într-o neostoită stare de veghe pe care nu o putem întreține decât prin rugăciune și post, una pe alta sprijinindu-se și îmbogățindu-se, dând omului puterea de a lucra asemănarea cu chipul lui Dumnezeu pe care-l are în adâncul sufletului și netăgăduit semn că Părintele Ceresc este mereu cu noi.
Era după dumnezeiasca Schimbare la Față a Mântuitorului, când Tatăl ceresc a zis de a răsunat întreaga zidire: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care bine am voit. Pe El s-L ascultați.” Să-L ascultăm anume pentru că, ne sunt vii în minte și inimă cum,în urmă cu șapte luni (cifra perfecțiunii), la Iordan, când Fiul lui Dumnezeu a fost botezat ca Fiu al Omului, de Sf. Ioan Înaintemergătorul Părintelui Ceresc a spus: ”Acesta este Fiul meu multiubit întru care bine am voit.” Bună voirea Tatălui se plinește prin ascultarea Fiului Său Unic venit pe pământ spre mântuirea tuturor celor care vor crede în El. Cum vom vedea, ceea ce urmează se constituie ca un răspuns deplin lămuritor de ce anume să-L ascultăm pe Fiul lui Dumnezeu, ca pe Mântuitorul nostru. A fost voia Domnului ca tocmai acum și într-un contrast dureros cu această imagine plină de lumină dumnezeiască, din mulțime să iasă un om care a îngenuncheat în fața Mântuitorului și L-a rugat să-i vindece copilul rău chinuit de demon. Evanghelistul Matei dă detalii și scrie cum băiatul era purtat de vrăjmaș după voia lui – în apă sau în foc –, cum îl subjuga total, fără ca el să aibă vreo putere de împotrivire. După simptomatologia descrisă, putea fi vorba ,foarte probabil, de epilepsie, boală cu manifestări teribile, care se manifestă prin crize repetate, cu apariții imprevizibile. De altfel, epilepsia continuă să fie și astăzi o provocare a medicinii, pentru că nu se cunosc deplin cauzele și nu există încă un tratament eficient și de durată, unanim acceptat, cele existente având doar efecte paliative. Cum diavolul este duh iar și sufletul omului e tot duh, îl poate prinde și subjuga atunci când îl află nepregătit și îl primește uneori fără să-și dea seama. Cele două arme imbatabile ale credinciosului sunt postul și rugăciunea.
Sfinții Părinți atrag luarea aminte cum vicleanul pierzător de suflete, răpește în primejdii, speranța; în boli, răbdarea, aprinde focul pizmuitor al patimilor și ajunge până acolo încât poate prezenta fărădelegea ca bună făptuire și pe sine ca înger de lumină. Dumnezeu îi îngăduie să o facă, anume pentru a da prilej omului să-și afirme libertatea de opțiune. Din nesfârșita-i milostivire o fac numai până la o limită după cum prea bine citim în cartea lui Iov. Mai precis, nu-i îngăduie nicicum să se apropie de sufletul omului care este darul Său: ”Îl dau în puterea ta. Numai sufletul să nu-l atingi”. Poate să rănească trupul cel făcut din pământ pentru a se duce în pământ, dar sufletul în nici un chip și nu-i rămâne diavolului decât să se folosească de două mari slăbiciuni – poftele trupului și deșertăciunile lumii. Ele generează și întrețin îndoiala, acea ”credință-a necredință”, o credință generală, vagă într-un fel cum că ”Dumnezeu este,… doar că e undeva departe”. Dumnezeu se află într-o lume a lui, a lui ”dincolo”. Noi viețuim, cât viețuim în această tristă ”vale a plângerii”, și în spațiul dintre ele se întinde, nu odată, un ținutul rătăcirilor. Aici, omul se simte însingurat, nu odată nesigur pe sine, un ”rătăcit” care nu-și află nicicum călăuza. E însă doar o amăgire căreia omul cu puțină credință îi cade repede victimă. Se face însă că Dumnezeu, în fără de hotar mila Sa, nu-l lasă nicicând pe om singur cum prea bine vedem și în povestea lunatecului – îi pune la îndemână tot două arme aducătoare de biruință: rugăciunea și postul.
”Doamne miluiește pe fiul meu…”
Biruit de durere, tatăl a îngenuncheat în fața lui Hristos rugându-se: ”Doamne miluiește pe fiul meu că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă!” Ca și cum și-ar fi cerut iertare pentru îndrăzneala sa de a-L supăra cu cererea lui, tatăl a continuat zicând că a fost și la ucenicii Săi însă fără vreun folos. Ajuns la capătul speranțelor, la cea din urmă încercare, se simțea la limita dintre necredința dată de eșecurile de până atunci și speranța din străfundul sufletului unde își află sălaș ca legătură indestructibilă cu Dumnezeu. Un gânditor contemporan, susținând că nu există om care să nu creadă, invită să ne imaginăm un avion în care toți pasageri și toți atei. Dacă se întâmplă ca avionul să traverseze o zonă de turbulență și se va zgudui din toate încheieturile, atunci groaza îi va cuprinde pe toți și nu va mai fi printre ei nici un ateu… În sine, lipsa credinței rămâne, o infirmitate cutremurătoare, aproape inimaginabilă și generează maladii dintre cele mai surprinzătoare ce pot ajunge până la atât de diversele forme de ipohondrie. Acum se vorbește mereu mai mult de efectul ”placebo” și, opusul său, ”nocebo” care pun în evidență rolul credinței pentru starea de sănătate a omului. Este o formă voalată de a vedea că secularizarea este principala maladie a omului contemporan și din perspectiva ei, gânditorul Jean D’Ormesson, considerând că Dumnezeu ”ascuns, în altă parte, în afara timpului, nu se supune legilor noastre iar noi nu putem spune nimic despre el…Avem doar dreptul să sperăm că există. Dacă nu există, lumea noastră e absurdă. Dacă există, moartea devine o sărbătoare a vieții, un mister…Să nădăjduiesc cu încredere (s.n.) că o forță necunoscută veghează de foarte departe, dar mult mai bine decât noi, asupra acestei lumi și asupra mea.”
Hristos învață și arată cu limpezime cum ”toate sunt cu putință celui ce crede” și a spus tatălui: ”Crede numai!”, lăsând să se întrevadă existența uni gradări între necredință și credința adevărată, consubstanțială cu puterea. Se întâmplă ca și azi să auzim pe unii bolnavi care afirmă cum că ei cred în Dumnezeu, însă parcă speriați de cine știe ce fantomă adaugă repede: ”dar eu… nu o să mă mai fac bine niciodată”. S-ar putea spune că unul dintre cele mai evidente semne ale secularizării sunt înfățișate de amplul tablou al bolilor psihice, care au făcut ca la intrarea într-un spital de specialitate să fie scris: ”Cei ce sunt aici, nu sunt; cei ce nu sunt aici, sunt.” Se mai spune, și nu fără temei, că atunci când lipsesc duhovnici buni, spitalele sunt pline de bolnavi și vedem astăzi cum depresia cu variile ei forme a devenit aproape o boală comună. Se povestește că, odată, Karl Jung, întrebat la cine s-ar adresa dacă s-ar îmbolnăvi – la psihiatru sau la duhovnic – a răspuns: până la patruzeci de ani, la psihiatru, după patruzeci, la duhovnic. Vedem însă cum duhovnicia este înlocuită cu recomandările mai mult sau mai puțin imperative făcute de oricine în numele dreptei credințe, fără ca ele să aibă un ecou real în conștiința oamenilor. Suntem martorii unui proces semnalat mai de multă vreme, acela de convertire a ortodoxiei într-un manual de morală, ocultând faptul esențial că ortodoxia este un fel de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o legătură funciară cu Părintele Său.
În cadrul amplului și mereu mai complexului tablou al maladiilor psihice, epilepsia, considerată odinioară ”o boală sacră”, are un tablou simptomatologic deosebit, datorat în principal caracterului ei ciclic, ce trimite gândul la o cauză exterioară de neînlăturat. În atari circumstanțe, ceea ce rămâne greu de biruit, chiar nebiruit, este un singur fapt: omul să nu se refuze iubirii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, se cuvine să fie mereu gata să se facă vas al iubirii Lui pentru că asta își dorește și Părintele ceresc și, primind-o, să-i răspundă după cuviință cu iubirea sa extinsă și asupra semenului. Să ne facem gazde bune ale iubirii lui Dumnezeu și, cum se spune ”toate celelalte ni se vor adăuga nouă”. Cum este înfățișat într-o veche icoană, Hristos este neîncetat la ușa sufletului gata să intre la cel mai mic semn binevoitor, dar niciodată nu va face nimic mai mult fără voia omului. Este o adevărată pedagogie divină din care desprindem că, dăruind omului dintru început libertatea, Domnul este primul care o respectă, astfel încât mereu și mereu simțim nevoia să spunem cu David: ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne. Toate, cu înțelepciune le-ai făcut”. Ne amintim de slăbănogul de la Vitezda pe care Hristos l-a întrebat: ”Vrei să te faci sănătos?”Întrebarea nu este nici pe departe retorică, așa cum poate să pară la o primă vedere, revenirea la starea de sănătate cerând aportul de credință și voință din partea bolnavului. Bietul slăbănog a răspuns că nu avea om care să-l ducă la apa tămăduitoare. Se face însă că atunci când omul ”nu are om”, vine Dumnezeu Însuși ca Fiu al Omului.
Ne rămâne, mereu și mereu, a primi cu inimă deschisă și sinceră iubirea Sa și asta nu la modul declarativ, ci în forma concretă a respectării celor zece porunci, desăvârșite în porunca cea nouă dată de Iisus, a Iubirii. Caracterul lor imperativ este, cum a fost dintru început, de a arăta puterea lui Dumnezeu care se manifestă începând cu prevenirea oricărei întâmplări rele care să distrugă omul. De la început, Dumnezeu a spus primilor oameni că, mâncând din fructul oprit, vor muri. Atunci abia, respectând poruncile, omul se va putea bucura de Fericirile, care urmează, la rându-le, un suiș ce duce până acolo unde omul poate fi numit”fiu al lui Dumnezeu”, ”făcător al păcii” între toate câte sunt. Hristos Însuși, la sfârșitul misiunii Sale pe pământ, înainte de a se Înălța la Tatăl ceresc spune: ”Pacea Mea o las vouă”. Nouă, ca moștenitori ai acestei păci, ne revine a face să o arătăm în roadele ei care să sfințească pe pământ numele Tatălui cum îngerii o fac în ceruri. Or, numai pace nu avea tatăl copilului, cum nici copilul nu avea și viața amândurora un coșmar.
Hristos – singurul care poruncește duhului necurat
Hristos a vindecat copilul și l-a dăruit tatălui reîntregind astfel familia, nucleul comunității, de a cărui sănătate depinde, nu în cele din urmă, sănătatea întregului corpus social. L-a vindecat și nu oricum, ci ca Fiu al lui Dumnezeu, Unul Născut mai înainte de toți vecii – Cuvântul prin care toate s-au făcut: ”Duh mut și surd, ție îți poruncesc: ieși din el și să nu mai intri în el”. A poruncit valurilor învolburate care s-au potolit pe dată; i-a poruncit lui Petru să vină pe apă și a făcut-o ca pe uscat. Acum, cu totul uluitor, poruncește duhului ”mut și surd”. Cum să poruncești unui duh care nu vorbește și nici nu aude, disfuncții care se întâlnesc îndeobște împreună? Pentru noi, e ca și cum te-ai adresa unui perete. Dar când cuvintele sunt rostite de Cuvântul însuși, nu doar că sunt auzite, ci pe dată urmate fără nici un semn, cât de mic, de împotrivire. Erau cuvintele Celui prin care toate s-au făcut, al Fiului lui Dumnezeu,care ”a spus și s-a făcut, a poruncit și s-a zidit”; cuvinte erau aveau ”putere multă”. Sf. Nectarie comentează: ”Câtă putere! Ce cuvinte mai presus de fire! Ce măreaţă îndrăznire! Ce minunată expresie a caracterului ei dumnezeiesc!” Cuvintele cu adevărat cutremură: ”Eu îţi poruncesc ţie!” Mai presus de tot ce este omenește posibil, cuvintele lui Hristos aveau ”putere multă”, aceea a Fiului lui Dumnezeu, ”Unul născut prin care toate s-au făcut”. Or, demonul a recunoscut pe dată din cuvintele categorice ale poruncii că ele veneau de la Dumnezeu și era imperativ necesar să le dea ascultare și s-a supus necondiționat.
Este momentul culminat, rămas ca reper și mărturie pentru veacuri, când se fac suprem înțelese cu asupra de măsură cuvintele: ”Eu și Tatăl Una suntem.” Nimeni nu putea spune astfel decât Fiul lui Dumnezeu. A rămas neostoiților farisei să se facă de rușine poticnindu-se, ca de atâtea ori, tocmai de piatra pe care o puseseră: ”Cu domnul demonilor scoate demonii”. Ei, maeștrii dibaci ai răstălmăcirii cuvintelor s-au prins, și nu pentru prima dată, în capcana pe care singuri au întins-o, pentru că în orbirea lor, deși aveau ochi , nu reușeau nicicum să vadă. Și așa se întâmplă cu fariseii tuturor timpurilor, care incapabili să sesizeze adevărul, fac din trufie o armă care, din nefericire pentru ei, are efect de bumerang. S-a întâmplat tocmai lor, maeștrii neîntrecuți ai încâlcirii vorbelor, care nu încetau a arăta reprobator paiul din ochii altora, dar nu vedeau bârna din ochii proprii – aceea a trufiei, generatoarea tuturor păcatelor. Așa se face că tocmai ei nu ”vedeau” ceea ce era limpede ca lumina zilei : ”domnul demonilor” nu are cum izgoni în nici un chip pe cei care tocmai, ascultându-i porunca, au intrat trupul copilului. Numai ”Domnul a spus și s-a făcut”, El, ”Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute” este singurul care poate porunci pentru că a ”a Lui este puterea, stăpânirea și slava”.Așa se face că, duhul necurat era ”mut și surd” a ascultat și s-a supus: a ieșit din trupul chinuit al copilului care a rămas sleit de puteri, inert și a căzut ca și cum ar fi fost mort.
Stăruind asupra dramatismului acestei scene te întrebi, nu fără temei, de ce Dumnezeu îngăduie totuși asemenea boli, mai ales la un copil care, chiar dacă a păcătuit, după judecata noastră omenească, nu ar fi meritat, totuși, să ajungă la o asemenea stare. Antim Ivireanul răspunde: ”Pentru ca, dând lupta să nu rămână biruit și să se rușineze, iar noi cei care luptăm cu el, să-l biruim și să ne mântuim.” Să avem tăria să alungăm teama, să ne înarmăm cu dreapta credință și vom spune ca odinioară David: ”Nu te vei teme de năluca de noapte, de săgeata care zboară ziua, de lucrul cel ce umblă în întuneric, de întâmplare și de demonul cel din amiază.” Armele sunt cele pe care le știm – postul și rugăciunea și împreună, într-o relație de reciprocă îmbogățire se arată imbatabile: postul o rugăciune a trupului, rugăciunea o postire, o disciplinare a sufletului care astfel, curățindu-se de zgura poftelor se face mai puternic în lupta împotriva păcatelor. Continuă Sf. Antim Ivireanul: ”Postind cu trupul, toate poftele cele rele, venite din ispite diavolești, slăbesc și se potolesc. Adăugând postului, unul al trupului, sufletului și minții, rugăciunea noastră de chemare a lui Dumnezeu ne apără de toate cursele plăcerilor lumești puse pe fugă numai și numai cu ajutorul lui Dumnezeu, care ne-a spus: ”Toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi”.
Ne întâlnim iar un cerc al virtuții, al puterii adică – cerând cu credință creștem în putere și, prin aceasta, credința se întărește aducând Slavă lui Dumnezeu, Cel care ne învrednicește cu asemenea virtuți spre a ne putea numi cu adevărat ”fiii” ai Săi . Astfel, cu ”îndrăznire, fără de osândă” să îndrăznim a ne ruga într-o inimă și un glas: ”Tatăl nostru Carele ești în cer/Sfințească-se numele Tău/ Vie împărăția Ta/ precum în cer așa și pe pământ.” Se întâmplă așa că ”Dumnezeu, ascultând rugăciunea noastră, trimite harul Său cel ceresc, care ne ajută a întoarce ochii de la deșertăciunea cea lumească și, stăruind, necuratul fuge rușinat, iar noi rămânem nebiruiți și purtători de biruință, în Hristos Iisus”. Să nu uităm nici o clipă că Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a primit firea Omului tocmai ca Omul să poată a I se asemăna. El nu ascunde adevărul, îl spune răspicat:”În lume, necazuri veți avea, Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”
Să nu ne temem dar. Dumnezeu nu doar că ne ferește de necazuri, ceea ce, deși necesar, nu este suficient pentru desăvârșirea la care ne îndeamnă Mântuitorul. Dumnezeu ne ajută cu mult mai mult. El ne lasă să înfruntăm răul, dar nu ne lasă s-o facem singuri în bătaia vânturilor: trimite ajutorul său ca astfel să putem birui răul din jurul nostru și, deopotrivă, cel ascuns viclean în noi. Dacă avem credință tare în Dumnezeu, toate vicleșugurile pizmașului în loc să ne dărâme, ne întăresc și, astfel, devenim mai puternici întru iubirea de Părintele Ziditor și de fratele nostru aflat în suferință și necaz. Urmând pe Hristos, de cel mai mare ajutor este ca noi înșine să facem ceea ce este bine pentru semenul nostru aflat în suferință și necaz. Vom vedea, până la urmă, cum acest bine se răsfrânge asupra noastră, pentru că Domnul pe care îl ascultăm ne va răsplăti cum se cuvine. Există o ”plată a Domnului” despre care vorbeau strămoșii noștri, căci numai a Lui este plata, iar al nostru e a face în toată vremea și în tot ceasul voia Lui. Că este așa ne-o arată un fapt cotidian – când unul dintre noi își ajută fratele în suferință masându-l cu o alifie tămăduitoare, întâiul care beneficiază de efecte este cel care, astfel, plinește Voia Celui care ”singur este Bun”. La fel cu acela care rostește cuvinte de alinare. Prin veac, auzim neobosit îndemnul: ”Fiți buni cum Tatăl vostru cel ceresc Bun este”. Vom vedea cum rugăciunea cu străpungerea inimii pentru un om aflat în suferință sau necaz ne face mai rezistenți pe noi, cum dăruind din noi vom dăinui pe drumul spre lumina cea neînserată a Împărăției cerurilor. Ajutorul pe care Domnul ne binecuvântează a-l trimite prin noi ne ajută să vedem cât de minunat este să faci toate cele bineplăcute Lui. Statornic și de neprețuit sprijin ne sunt postul și rugăciunea, cum Hristos Însușii ne-a arătat, și de aceea din cuvintele Lui, ca de la un izvor cu apă vie primim puterea de a le lucra, rămânându-ne mereu condiția sine qua non de a le primi și a le face locaș în sufletul nostru. Altfel, poetul-martir Sandu Tudor spune:”Precum amăreala păcatului smintește,/Și strică dulcețile-n mierea luminată/așa și păcatul grețos coclește viața.” Noi să ieșim din sufletul nostru, ”prund de păcate”, spre a-L întâmpina pe Hristos plecându-ne genunchii sufletului și trupului: ”Bună seara, prieten bun și domnesc,/Intră la lăuntru, cum se cuvine,/ Ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine”.
Elena Solunca Moise
What we know as the inflammatory faculty of our soul is a non-rational aspect of our soul which is responsible to avoid or attack, that is a flight or fight response.
In a cured (healthy) soul, the non-rational aspect should obey the rational aspects, firstly to the mind which is the eye of the soul and should govern our entire existence. The mind, helped by logic should make correct decisions upon our irrational aspects – that is the appetitive and inflammatory.
The correct behavior of the inflammatory aspect is seen as courage and bravery in making good deeds and induce repentance if we did something wrong. It shouldn’t be targeted to other persons but just to ourselves. Unfortunately in our daily life we use it too often to attack others and that’s why we often give into anger a bad reputation.
It isn’t bad, since it is a natural aspect of our soul, but that we use it improperly most of the time.
Based on Saint Gregory Palamas, Elder Joseph of Vatopedi
https://asceticexperience.com/
