Umblarea pe apă

de Elena Solunca Moise

După ce a dat de mâncare mulțimilor, înmulțind pâinea și peștii, Hristos le-a dat drumul și s-a retras pe munte să se roage, așa cum mai făcuse nu odată. E un îndemn s-o facem, la rându-ne, fiecare dintre noi când facem rugăciunea individuală, având ”sus inimile”, pe care Sfinții Părinți o numesc ”rugăciunea minții și a inimii”.Acolo sus, ”pe munții din inimi” să ne facem loc curat de unde să înălțăm imn de slavă Domnului, căci cum spune David,”El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Când însă ne aflăm în mijlocul grijilor vieții care se luptă spre a ne îndepărta de Domnul, când corabia inimii este prinsă în vârtejul preocupărilor îngrijorate, atunci de mare ajutor este rugăciunea apostolului Petru și a celorlalți apostoli ca să ne scape de primejdiile ce ne înconjoară. Spre netăgăduită întărire duhovnicească sunt Psalmii lui David și rugăciunile scurte, repetate cu atenție și concentrare cum este Rugăciunea inimii: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, cea mai cuprinzătoare rugăciune făcută de sfinți și sihaștri. Este un exercițiu care cere timp și Părintele Teofil Părăianu sfătuia s-o facem ”cum putem până o facem cum trebuie”. Repetarea are darul de a face un sălaș de evlavioasă iubire pentru cuvintele care apoi să lumineze ca o candelă întunericul din noi.

În Evanghelia de astăzi aflăm cum, pe la a patra strajă a nopții, adică spre mijitul zorilor, cam pe la ora trei, Domnul Hristos s-a îndreptat spre ucenicii Săi mergând pe apă ca și cum ar fi făcut-o pe uscat. De mai departe văzându-l, ucenicii s-au temut să nu fie care cumva o arătare a nopți și au strigat, cum oricare dintre noi ar face-o, doar-doar s-ar afla că cineva va auzi și-i va veni în întâmpinare. Sunt momente când în mod reflex facem semnul Crucii, ”armă împotriva diavolului”, spunem repede rugăciunea Tatăl Nostru și ”Împărăteasa noastră prea bună”. De-o facem cu credință, simțim cum furtuna gândurilor bântuitoare se potolește ca prin farmec și în inimile noastre se face liniște, cum a simțit oarecând Proorocul Ilie când, stând cu spatele la intrarea în peșteră, s-a rugat lui Dumnezeu să i se facă cunoscut. Dumnezeu avea să i se arate lui Ilie nu în furtună și nici în cutremur, ci în adierea blândă de apoi, anticipând pe Dumnezeu Iubire jertfelnică. Acum însă, în tulburarea lesne de înțeles ce-i cuprinseseră, apostolii s-au rugat și ei, crezând că-i nălucă amăgitoare și că numai strigând, se pot elibera de spaima ce-i cuprinsese. Parcă și auzim cum Domnul a spus cu glas încurajator: Domnul însă a zis: ”Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți”. Stând sub semnul îndoielii dintru începutul ființării sale, împrejmuit de valurile amenințătoare ale vieții, omul resimte nevoia să depășească clipele de poticnire tot atâtea ispite care, de nu ne lăsăm doborâți, chemând pe Dumnezeu, au darul de a ne întări în credință. Petru, primul chemat dintre apostoli și cel mai în vârstă dintre ei, biruit de teamă, ca într-un ecou al speranței care nu moare, a replicat: ”Doamne, dacă ești Tu poruncește-mi să vin la Tine pe apă”. Simțea nevoia de ceva mai mult decât o chemare, avea nevoie de o poruncă, de un imperativ care să-i dea curaj pentru a putea trece peste teamă și a dobândi curajul fără de care se simțea împietrit în neputință. Speranța izvorăște ca un reflex de apărare din teamă ca formă de apărare și întărire în mersul mai departe. Rugăciunea dijmuită de îndoială nu poate merge prea departe și Petru, în noaptea Răstigniri, avea să se lepede de Hristos, nu odată, ci de trei ori. Amintindu-și că Fiul lui Dumnezeu îl avertizase și, mai mult, îi spusese chiar că s-a rugat să nu cadă din credință, primul chemat a plâns îndreptându-și lepădarea. Nu, nu de Hristos e nevoie să ne lepădăm, ci de sinele nostru în care cele bune și cele rele sunt amestecate și e nevoie de discernământ spre a ieși din îndoiala dezintegratoare a sufletului. Hristos ilustrează cum numai rugăciunea făcută cu credință primește răspunsul dorit. Rugăciunea bine primită nu este condiționată de nimic, nu poate fi ”Doamne, dacă ești Tu poruncește să vin la Tine”. Singura rugăciune bine primită este aceea pe care Însuși Hristos ne învață este: ”Facă-se voia Ta”. El însuși, în grădina Ghetsimani pilduiește: ”Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine paharul acesta, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă”. Era așa în firea lucrurilor, căci la Iordan, când Mântuitorul a primit Botezul de la Sf. Ioan Înaintemergătorul, cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a odihnit deasupra capului Său și glasul Părintelui Ceresc a rostit: ”Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit”.Și, mai departe, pentru că singur ”Dumnezeu este bun”, Fiul Său lucrând până la moarte, și încă moarte pe Cruce voia Sa.

Din Cartea Sfântă aflăm că de-am avea credință cât un bob de muștar am spune muntelui să se miște și el o va face fiindcă prin credință sinceră și râvnitoare primim putere de a trece peste orice necaz. Întâiul mucenic și arhidiacon Ștefan, sub neîndurătoare ploaie de pietre, a văzut cerurile deschizându-se și pe Iisus Hristos înconjurat de cete îngerești și a primit puterea de a se ruga așa cum a făcut-o Însuși Hristos: ”Părinte nu le socoti lor păcatul acesta”. Când spunem că suntem creștini, s-o facem deplini răspunzători de fiecare cuvânt pentru că Sf. Ap. Iacob arată că măsura exactă a credinței este dată de fapte. Sf. Mircea Vulcănescu scria că se poate vorbi în două chipuri: a vorbi ”despre”, așa ca la o lecție mai mult sau mai puțin bine însușită, și a vorbi ”în” adevărul pe care îl mărturisești, aducându-l în propria fire. Mărturisirea de credință se face ”în” și abia așa putem spune împăcați că sfințim numele lui Dumnezeu cum îngerii o fac în cer, sau după o vorbă a Sf. Ignatie suntem creștini și nu doar ne numim astfel. Așa a făcut-o Sfântul de la Aiud, lăsând ca testament tuturor: ”Să nu ne răzbunați”, el iertând celor care l-au condamnat la moarte ca acum, dimpreună cu alți martiri, să se roage pentru toți.

Cuvintele de mustrare pe care Hristos le adresează lui Petru sunt un îndemn a ne cerceta riguros credința ca pe un urcuș pus de Domnul în suflet – de la aceea călduță spre aceea fierbinte, refuzându-ne mărturisirii prin cuvinte goale ce, cum spunea Eminescu, ”din coadă au să sune”. Nu avem cum a ne ascunde niciunde de Dumnezeu, căci, spunea David: ”Minunată este știința Ta, mai presus de mine; este înaltă și nu o pot ajunge./Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta, unde voi fugi/…Și am zis: ”Poate întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu”/ Dar întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei/ așa și lumina ei.” Credinciosul este un ucenic perpetuu pentru că se raportează la Dumnezeu cel nemărginit, se străduiește e să-L simtă mereu în inimă și de aceea, întrebat ”ce face? spune negrăit de simplu:”aduc slavă lui Dumnezeu așa cum mă găsesc”. E ca și cum ar relua începutul urcușului cu sârgul de a-l duce la capăt conștient că nu e singur, că Dumnezeu este mereu cu el și, nu mai puțin important, se cuvine ca și omul să fie cu Dumnezeu prin pocăință și smerenie. Este o înțelegere peste veacuri trecute și viitoare a cuvintelor Psalmistului ”Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururi, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin”. Noi, sărmane ”trestii gânditoare”, suntem mai toată vremea în deficit de credință și mai degrabă am spune cu tatăl copilului lunatic: ”Cred Doamne, ajută necredinței mele”. Să numai vorbim de Iuda, care apostol fiind, a căzut din credință și, trădându-l pe Hristos, s-a făcut ”fiu al pierzării”. Ca să ne dumirim pe noi, despre noi și pentru noi, să luăm aminte la cuvintele Sf. Ap. Iacob: ”Arată-mi credința ta în faptele tale și eu îți voi arăta din fapte credința mea, căci credința fără fapte este moartă”. Neîndoielnic, așa este, căci nu poți să crezi cu adevărat și să minți, să furi, să încalci oricare dintre porunci, deoarece încălcând una le încalci pe toate. Și, mai presus de toate, nu poți vorbi de credință atunci când rămâi indiferent față de fratele tău aflat în nevoi sau necazuri, când îl disprețuiești, considerându-te ,cu de la tine putere, mult superior lui sau, Doamne ferește, chiar ai resentimente pe care poate nici păgânii nu le au.

Credința, glasul chipului lui Dumnezeu spre a lucra asemănarea

Între iubirea față de Hristos și îndoiala că El era cel de umbla pe mare, Petru a vrut să se convingă cerând minunea: ”Poruncește-mi să vin la Tine pe mare”. Dă poruncă deci și, venind în întâmpinarea dorinței sale, Iisus a poruncit, minunea s-a petrecut și întâiul chemat a mers pe apă ca pe pământ uscat. Și de această dată, duhul s-a arătat și osârduitor față de trupul neputincios și așa s-a făcut că nu s-a înfricoșat de valurile ce-l puteau acoperi, ci de vânt, adică, după sum scria David ”s-a temut acolo unde teamă nu era”. Nu s-a întors, ci și-a întețit ruga spre Fiul lui Dumnezeu: ”Doamne, mântuiește-mă”. Pe dată, Hristos i-a întins mâna și a zis: ”Puțin credinciosule pentru ce te-ai îndoit?”. Îndoiala pe care peste veacuri raționalistul Descartes o considera condiția sine qua non a existenței umane își dezvăluie slăbiciunea și puterea – prima proprie omului ca urmărit de destinul Adamic, a doua pentru că, rugându-te lui Fiului lui Dumnezeu, ești salvat și atunci slăbiciunea este tămăduită și se preschimbă în putere. De această dată însă, Hristos nu a mai certat valurile ca să se le domolească așa cum o făcuse ceva mai înainte. L-a mustrat pe Petru spre a-l conștientiza răul venit din de puținătatea credinței. Din aceasta deducem cum și prin înfruntarea ispitelor cu ajutorul lui Dumnezeu, omul dobândește ”fierbințeala” inimii doritoare de Dumnezeu cel viu.

Astăzi și noi deplângem împuținarea credinței recunoscută în numeroasele ei consecințe care determină pe mulți gânditori să considere timpul pe care îl trăim ca unul de criză, de judecare și judecată adică, cum spunea Eminescu: ”Ce e rău și ce e bine, tu întreabă și socoate”. Sf. Ioan Cel cu cuvintele de aur ne încurajează: Vedeți cum Domnul îi duce încetul cu încetul tot mai sus? Căci mergând pe mare, poruncindu-i și lui Petru să o facă și ținându-l în primejdie, credința lor a fost întărită și mai mult. Mai demult certase marea, dar acum nu o mai face, ci își arată marea putere sub un alt chip. Pentru aceasta, I se închină credincioșii și spun: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. A refuzat Iisus această mărturisire? Nu, din contră, ci a întărit ceea ce au spus ei și a vindecat pe cei ce se apropiau de El în continuare.” Vorbim până dincolo de sațietate de ”secularizare” ca de maladia timpului nostru definit ca fiind al derizoriului. Nu mergem însă mai departe de lamentări și acuze impersonale. Ne-ar fi mai de folos, de-am striga așa ca Petru: ”Doamne, mântuiește-ne”, ai milă de noi că pierim sub povara atâtor și atâtor griji, nu toate reale și, cu atât mai puțin, folositoare. În spiritul lui Mircea Eliade am spune că acest timp este unul în care sacralizăm profanul și profanizăm (nu profanăm) sacrul îl idolatrizăm, desconsiderând că Dumnezeu nu vrea să ne închinăm lui ca unui idol, prin sărăcia credinței. Așa a apărut cultul personalității, omului ce se crede pe sine de-o seamă cu Dumnezeu, uitând că e pământ și cenușă, că, supă spusa cronicarului ”nu omul este deasupra vremurilor, ci bietul om sub vremi.

Dumnezeul nostru este Viu, chiar dacă un filosof ca Nietsche, în orbirea-i molipsitoare, i-a declarat moartea, o aberație ce s-a întors ca un arc strâmb împotriva omului însuși. De murit, a murit însă credința, sau cel puțin, s-a răcit înspăimântător și e tocmai cel mai bun timp ca, pocăindu-ne să ne curățim spre a întâmpina ”împărăția cerurilor” pe care o vom afla în adâncul cel mai adânc al sufletului, în chipul lui Dumnezeu care ne-a făcut destinându-ne a fi ”cununa creației Sale”.

Dorim și cerem minuni și ne plângem că nu mai sunt ca odinioară, deși de-am privi cu atenție am recunoaște că fiecare zi este o minune, un dar al lui Dumnezeu spre mântuire. Din nefericire, există un narcisism al omului contemporan, supradimensionat de performanțele reale ale inventivității și creativității sale. Oamenii de știință onești recunosc că Marele Învățător este și rămâne natura. În fața ei, uimiți nu încetăm a spune cu David: ”Minunate sunt lucrurile Tale Doamne! Toate cu înțelepciune le-ai făcut.” Odată, întrebat dacă crede în Dumnezeu, savantul Octav Onicescu, specialist între altele în teoria probabilităților, a spus: ”Să cred? Eu știu că există!” Este știința ce, întemeiată pe credință ce se înalță ca un imn de slavă Lui Dumnezeu. Să ne amintim că atunci când apostolii L-au întrebat de ce nu au reușit să scoată demonii din copilul lunatic, Hristos a spus ”pentru puțina voastră credință”; nu necredință pentru că nu erau necredincioși, ci pentru că nu erau încă desăvârșiți în credință. Iar de căutăm o măsura a credinței o aflăm pe dată în fapta cea bună, jertfa sufletului nostru adusă lui Dumnezeu al cărui chip nepieritor e în fiecare dintre semenii noștri și de la care primim ”toată darea ce bună și tot darul cel desăvârșit”. În acest fel, ne putem înscrie pe un cerc al virtuții – credința izvorăște fapta bună și, la rându-i, aceasta întărește credința. Să fim după cum spunea Apostolul neamurilor înțelepți ca șarpele, curați ca porumbelul și să ne străduim din toată ființa a-i semăna prin îndelungă răbdare și milostenie prisositoare. Dacă reușim să lepădăm și balastul grijilor lumești putem urma pe Domnul …fără grijă. Nu e ușor și Hristos Însuși o spune cu limpezime: ”În lume necazuri veți avea. Dar, îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. Iar de ni se întâmplă ca lui Petru să simțim cum din cauza vântului neprielnic ne scufundăm, să strigăm cu toată ființa noastră: ”Doamne, mântuiește-ne!”. Dimpreună cu medicul isihast poetul martir Vasile Voiculescu: ”Acolo năzui și cred că nu-n zadar/ Unde nimicul nu-și mai înalță schela,/ Unde se intră de pretutindeni, fără porți și fără hotar,/ Unde nesfârșitul desăvârșit nu mai începe iar…/Doamne al uriașei mele sfinte neștiințe, Tu ești Acela.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Suprema Libertate – de Vasile Voiculescu

SUPREMA LIBERTATE

Nu-mi trebuie viaţă veşnică, eternitate
(Alte fără de margini închisori),
Dincolo de orice existenţe, presimt uneori
O dezlegată de toate, suprem de simplă libertate…

Acolo năzui eu…Şi cred că nu-n zadar:
Unde nimicul nu-şi mai înalţă schela,
Unde se intră de pretutindeni, fără porţi, făr’de hotar,
Unde nesfîrşitul, desăvîrşit, nu mai încape iar…
Doamne al uriaşei mele neştiinţe, Tu eşti acela.



LA SUPREMA LIBERTA

Non ho bisogno di una vita eterna
(Altra sconfinata prigione)
Al di la di ogni esistenza, io presento talvolta
Una scatenata, supremamente semplice liberta…

La bramo io arrivare…E penso non in vano:
Dove il nulla non alza piu la sua impalcatura,
Dove puoi entrare da ovunque, senza porte, senza confini,
Dove l’infinito, conmpiuto, non c’entra ancora…
Dio della mia grande ignoranza, tu sei quello. 



THE SUPREME FREEDOM

I do not need eternal life
(Another boundless prison)
Beyond each existence, I sometimes feel
An unchained, supremely simple freedom…

There I strive to come…And I think not in vain:
Where the nothingness doesn’t raise its scaffolding,
Where you can enter from everywhere, without gates, without bounds,
Where the infinity, fulfiled, have no room again…
God of my great ignorance, you are that one.

Sursa: Joc Secund