Mănastirea Varatec, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Foto: Cristina Nichituş Roncea

Sfânt sălaș al împăcării omului cu Dumnezeu

de Elena Solunca Moise

Cuvintele îngenunchează cu pioșenie acum când Maica Preasfântă se-ndreaptă, fără a se despărți de noi, spre Fiul său înălțând firea noastră deasupra tragismului condiției sale, preschimbându-l în bucurie dăinuitoare. Tragismul capătă sens; durerea își află rost; întunericul sfârșit; omul dezrobirea de păcat și împăcarea cu Părintele Ziditor al tuturor celor văzute și nevăzute. Înfricoșătoarea moarte își află sieși apusul în slava adusă Vieții, care prin ea dezvăluie sufletelor noastre ca lumina blândă din ruga tăinuită în miez de noapte ca să întâmpine lumina picurată din Lumina lumii desprinsă din Logosul divin. Fecioară și Maică, roabă a Domnului și Stăpână a lumii, smerenie mângâind zenitul, chemare și răspuns, preasfânta Fecioară le cuprinde pe toate sub acoperământul rugăciunilor ei. Zorii mântuirii noastre s-au ivit atunci când preacurata Fecioară a răspuns îngerului Gavriil ce-i vestise întruparea Fiului lui Dumnezeu: ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Împlinirea s-a rotunjit mai apoi, la nunta din Cana Galileei când Fiul Său a transformat apa în cel mai bun vin: ”Faceți tot ce vă spune El”. Iar Fiul lui Dumnezeu ne dă poruncă întru totul nouă ce a schimbat sensul devenirii noastre întru sfințire: ”Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi.” Cu iubirea Lui, Hristos ne-a răscumpărat viața, cu moartea Sa, și încă moarte pe cruce, ne-a dăruit lumina cea neînserată a veșnicei iubiri din care Părintele Ziditor a adus toate spre ființare. În miez de noapte și-n zori de zi îi cerem Maicii Cuvântului prin care toate s-au făcut zicând: ”La vederea căderii mele, vrăjmașul se fălește,/ dar tu ridic-mă și-l doboară cu sabia rugăciunilor tale/ către Dumnezeu, ca să mă eliberez de nevolnicul de mine/și să m-arăți părtaș zilei celei neînserate.” Prin Maica Celui care s-a făcut Biruitor al morții, Dumnezeu vedem cum, acceptând că ”războiul este mama tuturor lucrurilor”, putem dobândi pacea ca darul pe care Părintele Ziditor ni l-a făcut prin jertfa Fiului Său. Înviat, Mântuitorul a pus temei noului ev zicând: ”Pacea mea o las vouă.” Nu pacea lumii, adesea doar o vorbă găunoasă, ciuntit răgaz între două lupte, ci pacea cu Dumnezeu de care ne-am înstrăinat prin neascultarea singurei porunci pe care ne-a dat-o. Ne amintim cum, la început, Domnul a spus primilor oameni că din toți pomii se pot hrăni în afară de pomul cunoașterii binelui și răului, căci dacă o vor face vor muri. Moartea s-a rod amar al neascultării după cum viața veșnică ne-a fost redată prin ascultarea rugătoare a Fecioarei Maria și ascultarea lucrătoare a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nemărginirea s-a tăinuit în curățenia pântecelui Fecioarei de ne-a dăruit a mărturisi spre îndreptate: ”întru naștere fecioria ai păzit/ întru moarte lumea nu ai părăsit/ De Dumnezeu născătoare”.

Dincolo de legea firii și firea legii

Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu învață că atunci când Dumnezeu a făcut-o pe Maica – Fecioară a trecut dincolo de firea legii iar atunci când Preacurata l-a născut pe Fiul e a trecut dincolo de legea firii. Cu adevărat, nu era, nu are cum să fie în „firea legii” omenești ca o fecioară să nască prunc fără nuntă, după cum nu are nici cum rămâne fecioară după naștere. Apoi, nu este nicicum în „legea firii” ca omul să se nască fără să aibă mamă și tată a căror viață s-o perpetueze în veac și Hristos nu are mamă în cer și tată pe pământ. Performanțele actuale ale științei și nu ne sunt de folos spre a-nțelege și rămân a fi preluări, nu întotdeauna fericite, din marea și copleșitoarea creație a lui Dumnezeu, îngăduite omului făcut după chipul Său spre a lucra asemănarea. De altfel, cercetătorii onești recunosc că Natura este marele învățător și o fac având mereu și mereu prilejul de spune cu David: ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut. Până la urmă, cunoașterea științifică și invențiile tehnologice sunt forme în care lucrăm asemănarea cu Dumnezeu pentru care Însuși ne dă toate câte ne sunt de trebuință. La chemarea lui Hristos,cât timp a fost în credință, Petru a mers pe apă, doar că îndoindu-se a prins a se cufunda și a strigat pentru ajutor. Deși l-a mustrat spre Hristos i-a întins mâna, salvându-l. În nesfârșita Sa iubire, Domnul și Dumnezeul nostru neîncetat ajută ”necredinței noastre” spre a ne învăța să deprindem că ”toate sunt cu putință celui care cere cu credință”. Îl avem înainte înainte pe marele proroc Ilie care cu râvna rugăciunii a adus secetă pentru păcatele împăratului Ahab, a chemat ploaia, a aprins focul și a coborât deasupra jertfei sale de a ars până și apa. Credința, și numai credința, a făcut să nu cunoască moartea, să fie înălțat într-un car de foc și dus undeva până la plinirea vremii când va reveni ca vestitor al celei de a doua veniri a Mântuitorului. Cunoașterea are, fără îndoială, merite iar Domnul ne arată limitele ei inevitabile ce nu pot fi depășite decât prin credință, care se arată de netăgăduit folos chiar și oamenilor de știință cum o recunoaște bunăoară Karl Popper, fără să precizeze ce fel de credință. La fel de important este în ce crezi pentru că atunci când crezi în idoli ”lucruri făcute de mâini omenești” te asemeni celor care invocau zadarnic numele lui Baal, cum fac toți închinătorii la idoli. Noi credem în Dumnezeu și nu avem nicicum altfel câtă vreme ”El ne-a făcut pe noi, nu noi” și de aceea Lui se cuvine să ne închinăm și pe El îl rugăm simplu: ”Miluiește-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ești minunat întru sfinți pe noi ce ce-și cântăm Aliluia.”

Dar de neprețuit al rugăciunii curate a sfinților părinți Ioachim și Ana, Maria avea să devină ”Maica cea bună a bunului Împărat”, dăruită lui Dumnezeu, a crescut la Templu de mică deprinzând cu rugăciunea prisositoare. Ca ruga să-i fie bine primită o însoțea cu lucrul mâinilor, bun îndreptar spre smerenie și spre neîntreruptă aducere aminte că Dumnezeu Însuși a făcut omul cu mâinile Sale și apoi a suflat peste el din Duhul Său. Când Gavriil, ”îngerul darului” i-a bine-vestit nașterea cea peste fire, Fecioara Maria, ca să nu repete păcatul strămoașei, l-a întrebat ”Cum va fi mie acesta?”. Nu de ce, nici pentru ce, întrebări care-i vin pe dată omului în minte în fața unui fapt care îi depășește înțelegerea, ci ”cum?”; nu cauza, căci toate cele bune vin de la Domnul Sfânt ci descrierea, felul în care lucrurile se desfășoară urmând rânduiala Ziditorului a toate câte sunt.

Proorocise Isaia că ”fecioara va lua în pântec Fiu, va naște și fiul va fi numele Său, Emanuel”, adică ”Dumnezeu este cu noi”. Asemenea unei trepte trimițând spre alta pe o scară al cărei capăt se află în cer, întrebarea ”cum” este o cale pe care, urmând-o, omul poate făptui asemănarea cu Dumnezeu. Așa s-a făcut, că, de atunci, Domnul fiind, prin Fecioara Maria cu noi, ne-a dezrobit de moarte prin jertfa Fiului Său. Recunoscători, cu inima și cu buzele o numim pe Maica Domnului nostru ”Mai cinstită decât heruvimii și mai preaslăvită decât serafimii” pentru că ea este întru de-a pururi ”sfințenia Tatălui, locașul Fiului și umbrirea Duhului Sfânt”. Prin Fecioara Sfântă este sfințit numele lui Dumnezeu ”precum în cer, așa și pe pământ”; prin Sfânta Fecioară Dumnezeu ”pe care nu este a-L vedea oamenilor” s-a făcut văzut în Fiul Său, încredințându-ne cu ”Eu și Tatăl una suntem” iar prin ”umbrirea” Duhului Sfânt Fiul Său s-a făcut Fiu al Omului, ca omul să poată deveni Fiu al lui Dumnezeu. La început, Eva (viață în sens biologic) a căzut pradă ușoară cuvintelor pe care vrăjmașul omului le-a trimis prin șarpe și mâncând din pomul interzis s-a făcut pe sine ”ființă spre moarte” (Sein zum Tode). Cu Hristos, moartea este spre Înviere și viață. Doamnă și stăpână a vieții, Preacurata s-a arătat potir de preț al înțelepciunii sfinte prin care deprindem taina înveșnicirii vieții ca desemnând ”a te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”, cunoaștere fiind unirea ce trece dincolo de înțelegere a omului cu Dumnezeu, de se întreba David: ”Doamne, ce este omul că-l socotești pe el, sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” Cu Fecioara Sfântă, omul este vindecat de ”deșertăciunea” ce-l amăra pe Eclesiast. Scria Blaga: ”Viața omului, o clipă de-ar fi fost să ție/Am întrerupt cu ea o veșnicie/și-am ispășit cu suferinți o mie.”

Potir al sfintei înțelepciuni

Oarecând Eva (viaţă, în sens biologic) a dat crezare cuvintelor viclene ale șarpelui și de atunci destinul i s-a schimbat ca „fiinţă spre moarte”. Doamnă(Maria) şi stăpână a vieţii, Preacurata s-a făcut potir al înţelepciunii, povăţuirile ei ajutându-ne să primim duh mântuitor. Ei i se ruga Sf. Efrem Sirul: „Deşteaptă sufletul meu zicându-i: „Mântuirea ta sunt eu”, iar noi, la rându-ne, să cerem stăruitor ”minte mâhnită și ostenitoare întru această slăvire a ta. Și-mi dă lacrimi de pocăință și de umilință, ca să laud și să slăvesc întru-tot sfânt numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Vom putea vreodată înțelege spre faptă sfințitoare că, dacă pe Fiul Său L-a născut peste fire, fără durerile ce însoțesc îndeobște nașterea, pe noi ne-a născut în lacrimile durerii, primind cuvintele testamentare ale Fiului Său, care arătând spre Evanghelistul Ioan a zis: ”Iată Fiul Tău” iar ucenicului drag ce avea să devină Evanghelistul Iubirii: ”Iată mama ta.” Despre acest discipol atât de drag lui Hristos se sune că până la ultima suflare îndemna cu osârdie: ”Copii iubiți-vă”, cuvinte mereu actuale cât timp nu sunt semne de oboseală a lumii unde ”homo, homini, lupus est”.

După Înălțarea lui Celui care ”în cer nu are mamă iar pe pământ nu are Tată”, Pururea Fecioară Maria și-a preumblat pașii până la sfârșitul vieții în lungi treceri pe locurile unde, odinioară, o făcea împreună cu Fiul Său dumnezeiesc. Era o duios mângâietoare aducere aminte a ani binecuvântați când erau împreună. Adormirea Maicii Domnului nu este consemnată în niciuna dintre cele patru Evanghelii canonice. Se vorbește și de existența unei Evanghelii care i se datorează dar nici ea nu e recunoscută ca fiind canonică. Tot ce se știm despre adormirea Născătoare de Dumnezeu datorăm, în principal, Sf. Maxim Mărturisitorul care cu osârdie de mucenic a întocmit o amplă descriere a ultimelor zile ale Maicii Fecioare. S-ar putea adăuga numeroasele povestiri care, fără să aibă atestat canonică, spun mult pentru sufletul nostru – anume, o mărturie fidelă a felului în care s-a reflectat cele petrecute au prins contur în mentalul colectiv ca într-o grăitoare mărturie a unității dintre credință, iubire și speranță dătătoare de rost vremelniciei noastre.

Prin tradiție de la părinții părinților noștri aflăm că, la vremea rânduită de Domnul, îngerul Gavriil, care îi bine-vestise Nașterea Fiului lui Dumnezeu, s-a înfățișat din nou Maicii Sfinte purtând în mână o ramură de finic. Tot ca atunci a rostit: ”Bucur-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” după cum, tot la fel ca odinioară Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a răspuns: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Misiunea fiind împlinită, îngerul vestitor s-a îndepărtat. De atunci, omul este ”ființă spre înviere”, el nu moare, ci cum spunea Măria Sa Țăranul Român „pleacă la Domnul”, fiindcă acolo „Sus în cer este patria mea/ Unde blând se aud îngerii/ Acolo vom găsi fericirea, căci aşa a lăsat Domnul Sfânt.” Teama își modelează șieși rostul rămânând necesar şi eliberator să o nutrim faţă de a doua venire a lui Hristos, întru slavă, când Fiul lui Dumnezeu se va arăta întru slavă și va judeca vii şi morţii,instituind în această vale a plângerii unde prădalnicul vrăjmaşul stă la pândă să ne răpească, Împărăţia Lui fără de sfârşitul. Atunci va fi judecata dreaptă de pe urmă, „când fără pârâşi vom fi osândiţi”, când ”împăratul nu va fi mai mare ca soldatul și nici stăpânul mai mare ca sluga” fiecare primind cele cuvenite pe măsura faptelor sale. Până atunci, ne ocroteşte mila Sa prisositoare după cuvintele „Milă doresc şi nu jertfă”, fiindcă jertfă s-a adus pe Sine, rugându-se pentru iertarea noastră.

De la ”iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” la ”faceți tot ce spune El”

În tăcerea ca o rugăciune recunoscătoare, Maica Preacurată şi-a purtat paşii spre Muntele Măslinilor în rugăciuni de slavă ridicate Domnului pentru bogăția de daruri primite. Uimiți parcă, pomii îşi plecau mlădios ramurile, semn de închinare în fața Sfintei Fecioarei prin care omul cel căzut, iertat fiind de toate păcatele, s-a împăcat cu Dumnezeu. Cu pași rugători Maica Fecioară s-a întors spre cetate iar Domnul a făcut ca Sf. Ioan, „ucenicul iubit” să ajungă pe nori ca într-o chemare nerostită. Lui şi femeilor care o însoţeau Preasfânta Maică le-a dat vestea dătătoare de bucurie a plecării la Fiul ei, Cel Unul Născut. După voia lui Dumnezeu, mereu împreună lucrătoare cu făptuirea au fost aduși pe norii cerului și ceilalți apostoli la întâlnire de rămas bun. Sf. Dionisie Areopagitul, într-o scrisoare către Timotei, afirmă că au mai venit şi încă mulţi alţii şi pentru fiecare Maica Preacurată a avut cuvânt alinător de bun rămas ce umplea sufletele cu dorul de patria cea de sus. Cu seninătate sfântă Maica Domnului le-a spus pe îndelete cum să dea femeilor care i-au fost dimpreună cele două haine, singurele pe care le avea și cum anume să facă toate cele îndătinate. Au fost clipe pe care cuvintele noastre nu le pot rosti, însoțind tăcute înălţare sufletească ce-i apropiau pe toţi de Dumnezeu prin Fiul Său şi cu ascultarea lucrătoare a Fecioarei de care se despărţeau pentru un timp.

Când toate erau plinite, Maica Sfântă şi-a înălţat mâinile spre înaltul cerului, a rostit cuvenitele cuvinte de slavă şi recunoştinţă lui Dumnezeu care făcut ca prin Ea să fie împlinite toate profeţiile. Atunci, s-au deschis cerurile ca într-o a-tot cuprinzătoare îmbrăţişare şi Hristos Însuși înconjurat de cete îngerești într-o lumină mai strălucitoare decât aceea de pe Muntele Tabor când Hristos și-a înfățișat ucenicilor ca Fiu al lui Dumnezeu. La nunta din Cana Galileei Fecioara a spus, ”faceți tot ce vă spune El” iar pe Tabor, glasul Tatălui a răsunat: ”Acesta este fiul Meu mult iubite întru care bine am voit. Pe el să-L ascultați”. Ecoul binecuvântat al acestor rostiri îl simte şi azi omul în ceasurile tainice de rugăciune, în care respiră veşnicia ce-l înconjoară. Venita-au și mulţi suferinzi de tot felul de boli şi toţi au fost vindecaţi de „Tămăduitorul trupurilor şi sufletelor noastre”.

Când toate au fost gătate, Sfinţii Apostoli au ridicat pios pe umerii lor povară prea sfântă şi au pornit spre Grădina Ghetsimani. Cum vrăjmaşul care L-a urmărit neobosit pe Hristos nu-și încetează pânda, ascunzându-se viclean în omul care-l primeşte, a îndemnat pe unul dintre cei care urmau convoiul să se apropie cu neobrăzare ca să răstoarne sicriul în care odihnea Maica Sfântă. Minune, pe dată, braţele i-au rămas lipite, atârnând de sicriu fără viaţă ca o cuvenită mustrare și spre luare aminte celor dispuși să de dovadă de lipsă de evlavie și necugetată. A fost însă a fi spre învățătură căci ruga pentru iertare ridicată spre Maica Sfântă a fost ascultată și mâinile pângăritorului și-au reluat locul iar el, înțelegând a mulţumit Domnului. Ajunşi în Grădina Ghetsimani, apostolii au aşezat cu evlavie trupul Maicii Sfinte în mormânt după datina moştenită din tată în fiu. Învață Domnu peste trecerea indiferentă a timpului o rânduială dată după porunca Domnului nu poate fi depășită decât după vrednică lucrare de plinire a voii Sale. În solemnitatea acestor momente când trupul Maicii – Fecioare era aşezat în mormânt auzim ecoul Învierii aşa cum îl intonăm la Prohodul din ajunul praznicului.

Din pronie divină, s-a făcut ca unul dintre ucenici, acelaşi Toma, plecat să propovăduiască Evanghelia în India, nu avea să afle de adormirea și punerea în mormânt a Maicii Domnului decât mai târziu. Degrab s-a pus pe drum ca să fie dimpreună cu frații săi spre a-și lua bun rămas de la cea care Fecioară fiind și rămânând ni l-a dăruit pe Dumnezeu născător de om. Încă fiind pe drum, Toma a văzut cum trupul Prea binecuvântatei Fecioare – Maici era purtat spre cer la Fiul său Unul Născut. Uimit a înălțat glas de rugă, iar Maica Blândului Împărat ca să-l aline în necazul său a lăsat să-i cadă omoforul care avea să fie și adeverirea în veac a celor ce scapă înțelegerii noastre orbite de păcat. De ajuns, Toma a ajuns abia la trei zile după ce Maica fusese așezată în mormânt. I-a rămas doar a se ruga de ucenici să deschidă mormântul, dorind cu tot sufletul să-şi poată lua rămas bun de la Fecioara Celui pe care, odinioară, mărturisise cu voce neîndoielnică ”Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Spre uimirea tuturor, mormântul era gol, încredinţând pe toţi că Maica Fecioară s-a îndreptat spre înaltul cerului la Fiul Său Cel Multiubit. Ne minunăm şi noi dar nu ne mirăm pentru că ni se arată cu limpezime cum „firea legii” depăşeşte „legea firii” ca Maica Vieţii să urmeze drumul înveşnicirii. E un drum care începe aici pe pământul pe care, spunem în Rugăciunea Împărătească, că ne e dat a-l sfinţi cum e sfinţit în cer de către îngeri. Or, Maica Sfântă, prima dă pildă cum, la rându-ne, în felul nostru să sfinţim pământul din care suntem alcătuiți prin lepădare de sine, asumarea Crucii şi urmarea voii Domnului. Oricum fiecare avem o cruce, greutățile inevitabile pricinuite de vrăjmaș care ne dorește a fi părtaș căderii iremediabile. Numai asumându-ne crucea și urmând pe Hristos suntem și rămânem cu adevărat liberi. Adevărata libertate a omului este deslușită în cuvintele Maicii Domnului ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” și ale Fiului său care mărturisește ”mâncarea Mea este a face voia Celui care M-a trimis”. Părintele Ceresc La trimis pe Fiul Său ca toți care vor crede în El să nu moară și să ajungă la cunoașterea vieții veșnice. Acesta este Adevărul care, cunoscut, ne face liberi, adică dezrobiți de moarte.

Ca să ne unim cu taina, împărtășindu-ne din puterea ei să nu ne întrebăm în deșert de ce s-a putut întâmpla astfel, ci cum ar fi putut pământul să acopere ca pe un om de rând, pe Maica Celui prin care toate s-au făcut. Nevăzutul se face văzut în felul în care omul face ascultare lucrătoare a voii lui Dumnezeu, cum Fecioara Maică naște pe Hristos care se numește pe Sine: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Om fiind, Maica Domnului nu a înviat, ci s-a urcat la cer și asta o adeverește mormântul rămas gol, cum gol a rămas și mormântul lui Hristos Cel Înviat. În icoane vedem cum îngerii au venit să ia preacinstitul trup, Hristos fiind cel mai adesea înfățișat în picioare lângă trupul adormit al Maicii Sale purtând în brațe sufletul în chip de copil născut întru veșnicie.

În rânduiala lăsată de străbuni, praznicul Adormirii Maicii Domnului ne apropie de încheierea anului bisericesc, după praznicul Naşterii Sale e doar la câteva zile de începutul său. Până atunci mai avem o sărbătoare semnificativă pentru viaţa creştinilor şi cinstită prin post şi rugăciune – tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, apostolul pocăinţei, care în veac şi de peste veac ne cheamă: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor. Ne mai îndeamnă Sfântul pe care îl întâlnim împreună cu Maica Domnului de-o parte şi de alta a Mântuitorului în icoana „Deisis” să aducem roade vrednice de pocăinţă – iubirea nefăţarnică, credinţa puternică şi sinceră, bucuria cuviincioasă, făptuirea binelui în numele lui Dumnezeu, răbdarea neînvăluită în vicleşuguri măiestrite, cuvioşia grabnică ajutătoare a celui aflat în necazuri sau suferinţe. Toate sunt menite să arate buna rânduială a celor dinlăuntrul nostru spre lauda Lui Dumnezeu, căci „El ne-a făcut pe noi, nu noi”.

Și ca totul să se plinească în sublimul mărturisitor al adevărului, în ultima zi a verii rememorăm aşezarea în raclă a brâului Maicii Domnului, încredinţare netăgăduită a ridicării la Fiul Său şi prin care rămâne cu noi. Este credinţa sfântă care s-ar cuveni să ne ţină trează conştiinţa datoriei ce o avem față de Maica Sfântă cum, ca pe niște fiii ne învață ca odinioară la nunta din Cana Galileei: ”Faceți tot ce vă spune el”.

Așa au perseverat în veacuri neam de neamul nostru şi au sfinţit pământul pe care l-a lăsat Ziditorul cerului şi pământului, rugându-se neîncetat Maicii Domnului. Îi spune cu drag Măicuţă Sfântă și o simţea mereu împreună învăluindu-i cu iubirea Fiului ei, Cel care a biruit lumea. În evlavia deosebită pentru Maica Domnului cinstim într-o egală și dreaptă măsură fecioria şi maternitatea, curăţenia şi iubirea, care „a şters toată lacrima de pe tot pământul”. Străbunii se preferau a se mărturisi fiii ai Maicii Domnului chiar la necaz şi durere mai mult decât să guste din veselia zănatică şi deşartă promisă de forţele întunericului. Şi în rugă o simţim atât de aproape încât cu glas şoptit o chemăm: „Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale.” Nicicând, chemată cu credinţă adevărată, Maică-Fecioară nu zăboveşte să vină în ajutor cu o negrăită blândeţe pe care o poate avea numai Mama ”blândului Nazarinean”, cum îl numea Românul Absolut O face ca în tot timpul – cu iubire, cu bunătate, cu smerenia demnă de „roaba Domnului”, care făcându-se Maica a lui Hristos, s-a făcut „stăpână peste îngeri”. În taina şoptită a rugăciunii, în faţa icoanei sale, ne rugăm cu Sf. Efrem Sirul să ne ajute să dobândim „frumuseţea dintâi şi de demult a sufletului”, „să ne slobozim de păcate, să ne facem robi dreptăţii/ să ne dezbrăcăm de întinăciunea dezmierdării trupeşti/ să ne îmbrăcăm cu sfinţenia curăţiei sufleteşti,/ să murim lumii şi să viem faptei celei bune”. La ceas de prăznuire, să ne alăturăm străbunilor auzind cum răzbate din pământul sfințit de ei și spunem cu Antim Ivireanul:

Stăpână de Dumnezeu născătoare
Împărăteasa cerului și a pământului,
Cinstea și slava creștinilor,
Ceea ce ești mai înaltă decât cerurile și mai curată
Decât soarele,
Fecioară prealăudată,
Nădejdea celor păcătoși și liniștea celor bătuți de valurile,
Păcatelor,
Caută asupra norodului tău,
Vezi moștenirea ta,
Nu ne lăsa pe noi păcătoșii,
Ci ne păzește și ne mântuiește din vicleșugurile diavolului
Că ne-au împresurat scârbele, nevoile, răutățile și necazurile.

Elena Solunca Moise

Tuturor celor care au primit la Botez numele Maria sau cele derivate din numele Ei, Mulți ani cu sănătate și spor binecuvântat în tot ce fac sub acoperământul Maicii Domnului!

Ziaristi Online