La statuia generalului Gheorghe Mărdărescu …
Comemorarea și ceremonia de astăzi (miercuri, 7 august 2019), de dezvelire la Cluj și în ambianța Universității a statuii generalului Gheorghe Mărdărescu – posibile la inițiativa și prin efortul Camerei de Comerț și Industrie – se înscriu pe coordonate mai largi, pe care, uneori, refuzăm să le vedem. România a reușit în secolul al XX-lea, printr-o instituție fundamentală a statului, anume armata sa, să oprească sau să limiteze două primejdii capitale care amenințau continentul european și care, implicit o amenințau și pe ea însăși. Este vorba despre două regimuri dictatoriale, unul de extremă stângă și celălalt de extremă dreaptă. În 1919, prin campania din Ungaria devenită „roșie”, armata română a oprit avansarea bolșevismului, a comunismului de tip sovietic spre centrul Europei (eventuala victorie a lui Bela Kun în Ungaria ar fi deschis calea afirmării „Republicii Sovietice Bavaria”). În 1944-1945, campania armatei române spre vest, în alianță cu Națiunile Unite, a contribuit la înfrângerea fascismului, inclusiv a variantei de fascism de la Budapesta, care se crampona de putere. Cele două regimuri, anume comunismul și fascismul au fost condamnate de forurile legale internaționale și de istorie. În același timp, ambele fapte din 1919 și 1944-1945 au contribuit la consolidarea României, adică a edificiului național clădit prin deciziile națiunii române finalizate la 1 Decembrie 1918 și recunoscute de comunitatea internațională. Mai concret, acele acțiuni de arme au făcut posibilă apartenența de fapt și de drept a Transilvaniei la statul român.
În mod indirect, amândouă aceste înfăptuiri istorice au ajutat la fondarea, afirmarea și reașezarea Universității românești la Cluj, în acord cu voința națională exprimată încă din 1848, prin programul Revoluției Române aprobat la Marea Adunare Națională de la Blaj. După victoria armatei române din 1919, s-a putut deschide, în noiembrie același an – adică acum un secol – prima universitate românească la Cluj, iar după victoriile armate române din 1945, aceiași universitate a putut reveni din bejenie în cetatea academică în care se fondase sub regii întregitori, Ferdinand și Maria. Detaliile acelor acțiuni au stârnit și pot să stârnească încă anumite interpretări controversate, dar esența faptelor acelora rămâne în acord dreptatea și cu adevărul.
Iată de ce această statuie a generalului Gheorghe Mărdărescu, eliberatorul Budapestei, numit comandant suprem al trupelor române din Transilvania în 1919 și devenit apoi ministru de război al României, va sta de-acum în fața Facultății de Științe Economice a Universității, înnobilând locul și oamenii. Generalul Gheorghe Mărdărescu poate și trebuie să fie considerat de istorie drept unul dintre artizanii României libere și unite, dar și drept un părinte al Europei democratice, ferite de regimuri totalitare. Faptele mari se împlinesc numai prin jertfe, iar figura generalului ne va aminti mereu de jertfele românilor de odinioară, dar mai ales de marile noastre înfăptuiri obținute prin jertfe. Popoarele civilizate știu să-și cinstească eroii și să presare pe-ale lor morminte ale laurilor foi.
Ioan-Aurel Pop
Ioan Aurel Pop: Béla Kun plănuia să unească Ungaria cu Rusia Sovietică
Președintele Academiei Române consideră că victoria Armatei Române depășește granițele României și Ungariei, pentru că „oprirea înaintării comunismului de tip sovietic spre centrul și vestul Europei de către români este un lucru evident”. Întreaga istorie este redată pe larg în cel mai recent număr al revistei Evenimentul Istoric, împreună cu mărturii ale participanților și fotografi i din cadrul campaniei, publicate cu sprijinul Arhivelor Naționale ale României. Redăm pentru cititorii Evenimentului Zilei opinia reputatului istoric clujean:
Campania Armatei Române din 1919 în Ungaria
De regulă, se afirmă că participarea României la Primul Război Mondial s-a redus la perioada 1914-1918, ceea ce este eronat, fiindcă marele conflict s-a terminat pentru România abia în 1919, după finalizarea campaniei din Ungaria, așa cum scrie, de altminteri, pe monumentul de la Mărășești. Pe de altă parte, dacă ne referim la participarea românilor și nu doar a României (așa cum era ea în 1914-1916) la Marele Război, atunci momentul de început este 1914, când circa jumătate dintre toți românii trăitori în sud-estul Europei (este vorba despre românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Basarabia, Bucovina, de la sud de Dunăre etc.) s-au alăturat ostilităților militare fără să fie întrebați, odată cu țările din care făceau atunci parte.
Românul Iuliu Maniu a făcut ordine la Viena
La finele anului 1918, se destrămase imperiul bicefal, iar Ungaria (până atunci monarhie, cu împăratul de la Viena ca rege al său) se proclamase republică, aidoma Austriei. Republica ungară a devenit însă repede „roșie”, adică bolșevică, sub conducerea lui Béla Kun (fost Cohen sau Kohn), care a deținut efectiv puterea între 21-22 martie și 2 august 1919, adică 133 de zile, când s-a încercat extinderea comunismului în țările din jur și refacerea Ungariei Mari. În aprilie 1919, Béla Kun a sprijinit mișcările anarhiste de la Viena, a atacat Cehoslovacia și România și a plănuit să unească Ungaria cu Rusia Sovietică. La Viena, românul Iuliu Maniu a făcut ordine contra acestor mișcări anarhiste.
Budapesta a fost cucerită rapid
În fața atacurilor inamice, Armata Română s-a apărat, a ripostat și apoi a trecut la contraofensivă. La 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu. A fost cucerită capitala, iar regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, Armata Română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, Horthy Miklós a intrat în Budapesta, iar în martie 1920 acesta avea să fie proclamat de parlament regent al Regatului Ungariei. La 25 februarie 1920, Armata Română s-a retras, la cererea Antantei, de pe întreg teritoriul Ungariei.
Realitatea, între negare și victoria Opincii
Campania Armatei Române în Ungaria este o realitate istorică și ea trebuie consemnată ca atare. Punctele de vedere privind natura acesteia pot să fie diferite, în funcție de interpretarea faptelor de atunci, dar oprirea înaintării comunismului de tip sovietic spre centrul și vestul Europei de către români este un lucru evident, care nu poate să fie negat. Evident că, istoriografia maghiară, aflată sub imperiul unei tradiții izvorâte din orgoliul naționalist nobiliar de sorginte medievală, nu va recunoaște în mod direct această realitate. Pe de altă parte, nici istoriografia română nu pierde aproape niciodată prilejul să sublinieze – tot în spirit naționalist – victoria „opincii” puse pe clădirea-simbol a Parlamentului Ungariei. O abordare mai realistă de ambele părți nu ar strica însă. Dimpotrivă, din ea ar avea de câștigat ambele popoare, a căror istorie ar avea șansa să fie mai corect cunoscută în lume.
Notă: : Intertitlurile aparțin redacției Evenimentul Zilei
Preluare: Ziaristi Online
