Gând de duminică – Vindecarea a doi orbi și un mut
”Niciodată nu s-a arătat așa ceva în Israel”
de Elena Solunca Moise
La vremea lui, proorocul Isaia spunea ”Acesta bolile noastre a luat și neputințele noastre a purtat” iar Hristos ca Fiul lui Dumnezeu și Fiu al Omului a împlinit această profeție prin cuvântul Său cu ”putere multă” cum până atunci nu se pomenise în Israel. Puterea era puterea lui Dumnezeu ”a zis și s-a făcut, a poruncit și s-au zidit”. Trecea prin mulțimile care îl înconjurau și se îndrepta spre casa lui Iair, unul dintre mai marii cetății care Trecând prin mulțime se îndrepta spre care l-a rugat să-i vindece copila dar, pe drum, o femeie cu scurgere de sânge, rușinându-se, s-a atins doar și ”îndată s-a oprit scurgerea sângelui ei”. Hristos, care vedea sufletele oamenilor nu a certat-o și mai mult, a încurajat-o zicând: ”Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit.” Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne îndeamnă ca atunci când suntem în suferință sau necaz să ne alergăm la El cu credință. Însuși ne asigură în veac că tot ce vom cere cu credință, prin rugăciune, vom primi, și simpla atingere ca o rugăciune nerostită – rugă totuși – a primit ”mântuirea”, eliberarea de păcatul care i-a adus boala, premergătoare a morții. Ne amintim că și Apostolul Toma a dorit să se atingă pentru a se convinge că Hristos a înviat și L-a mărturisit ca Domn și Dumnezeu. Dintre simțuri, pipăitul este cel mai aproape de condiția noastră de a fi făcuți de Părintele ceresc cu mâinile Sale din pământ, unde ne și întoarcem. Cum spunem în Rugăciunea împărătească, rostul nostru e a sfinți pământul pe care întâii Adam și Eva au păcătuit. Credința a vindecat-o pe femeie, dar nu orice credință ci în Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat.
S-a făcut că în acest timp, copila s-a sfârșit și la intrare Hristos întâmpinat de cântecele de jeluire, ”s-a tulburat” și a făcut-o din nesfârșita-i iubire spunându-le ”Depărtați-vă, căci copila nu a murit, ci doarme!”. Cei prezenți au ”râs”, considerând că nu știa sau nu voia să creadă, au dat ascultare totuși, pentru că în adâncul cel mai adânc al sufletului, chipul lui Dumnezeu s-a recunoscut în Fiul Său după cuvintele ”Eu și Tatăl una suntem”. Căci, spune Apostolul neamurilor ”căci cu inima se crede spre dreptate iar cu gura se mărturisește spre mântuire” și ”tot cel ce crede în El nu se va rușina”. Fără să ia seama la ei, Blândul samarinean a luat ”fata de mână” ca și cum ar fi ajutat-o doar să se ridice și a redat-o părinților ei spre fireasca bucurie de a fi laolaltă. În orizontul plin de lumină a acestei întâmplări binecuvântate poporul nostru nu spunea despre un om că a murit, ci că a plecat la Domnul, acolo unde ne ducem toți și ne vom întâlni transfigurați în nesfârșita iubire Părintelui Ceresc care vrea ”ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”.
”După credința voastră fie vouă”
A plecat Iisus și, pe drum fiind, doi orbi îl urmau rugându-L: ”miluiește-ne pe noi Fiule al lui David” și l-au urmat în casă unde Hristos i-a întrebat deschis: ”credeți voi că pot face Eu aceasta”. Ei au răspuns: ”Da. Doamne!” Atunci Mântuitorul le-a spus ”după credința voastră fie vouă”, amintind de cuvintele după care ”toate sunt cu putință celui ce crede”. Și așa a fost. Credința în sine este un dat funciar al omului încât s-ar putea și defini prin credință ca relație cu o putere ce îl depășește și-i poate fi binefăcătoare sau nu; o relație care nu poate fi decât cu Ziditorul cerului și al pământului. Pentru Tichillich, credința este o ”preocupare ultimă, un act al personalității totale. Se petrece întotdeauna în centrul vieții personale și include toate elementele acesteia…este cel mai centrat act al minții umane…Nu este o mișcare a unei părți speciale sau a unei funcții speciale a ființei totale a omului. Acestea sunt toate unite în actul credinței…Din moment ca credința este un act al personalității ca întreg,ea implicată la toate dinamicele vieții personale”. Ca să spunem așa, chiar ca să nu crezi, trebuie să crezi că…nu crezi. De reținut că credința este un act ”al personalității totale” pe care o și caracterizează general și particular. Prima, ca ființă făcută de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa din pământ și cuprinzând toate ale lui într-o alcătuire perfectă. A doua că, făcută de Părintele Ceresc personalitatea umană este unitară în alcătuire și unică existențial. Nu există om ca abstracțiune, nu se poate vorbi de om la modul general, ci fiecare are felul de a fi ce rămâne unic și irepetabil în unitatea sa constitutivă. De altfel, se spune că nici două frunze nu sunt la fel. Dumnezeu nu se repetă.
Rostul anume al credinței este mărturisirea, așa cum creștinul o face în zorii fiecărei zile: ”Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl a-tot-Țiitorul, Făcătorul Cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute…”. Într-o rugăciune din cele douăsprezece spuse cu pioșenie de cel care se pregătește de împărtășanie mărturisim: ”Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Dumnezeu cel viu care ai venit pe pământ să mântuiești pe păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu…” Hristos i-a întrebat: ”Credeți voi că Eu pot face?” Ei au reconfirmat credința,nelăsând loc nici măcar unei îndoieli. Erau doi orbi care pot fi asociați cu o arie largă de semnificații, însă ne vom referi vindecarea orbului din Ierihon. Când ucenicii L-au întrebat dacă a greșit el sau părinții, Mântuitorul a spus că niciunul , puterea lui Dumnezeu dată ”Fiului Multiubit întru care bine am voit”, căci la Domnul puterea și voirea sunt una. Ne amintim că, vindecat, fostul orb a mărturisit și i s-a ”închinat” lui Hristos, având curajul să înfrunte pe fariseii mereu porniți împotriva lui Hristos. S-a închinat în văzul tuturor și a înfruntat pe farisei deschis credința nutrită în inima lui și recunoscută cu recunoștință în fața tuturor.
Pe cel mut nu l-a întrebat, nici nu avea cum, el fiind demonizat și neavând posibilitatea s-o facă și apoi nici un om cu credință nu poate avea mintea rătăcită, fără nici un reper, eventualele obsesii neputând fi luate în seamă. Omul demonizat, bolnav de schizofrenie sau, comportament deviant, pierde legătura cu realitatea concretă, are una a lui aberantă față de aceea în care trăiește și care înlătură puntea de legătură cu semenii. Altfel spus e ”rupt de realitate”, are mintea (frene) ruptă, împărțită (schisis), trăiește într-o lume paralelă pe care i-o face demonul. Se văd aici și adevăratele dimensiuni ale vindecării, atunci când faci dintr-un om care abia de-și mai merită denumirea de homo sapiens unul în care se regăsește deslușit chipul lui Dumnezeu după care a fost creat. Deși s-au făcut și se fac multe cercetări, nu se cunosc cu precizie cauzele bolii iar tratamentul este unul paliativ. Demonii se tem numai de Dumnezeu, fiind și ei creați ca îngeri de Ziditor dar căzuți irecuperabil. Vindecarea deplină vine numai de la Dumnezeu, Părintele Ceresc. Numai El poate să alunge demonii și să redea exprimării coerența care face posibilă comunicarea, miracol pentru care omul nu poate decât să se roage și s-o facă încredințat că va fi ascultat. Cel mai adesea, bolnavul nu se poate ruga singur și e nevoie s-o facă cei din jur. Am avut prilejul să cunosc un asemenea caz, refractar la tratament, la o fată și când cei din jur au zis să spunem ”Tatăl nostru” împreună, nu doar că s-a opus ci mai să ne dea afară din cameră. Interesant că și medicația dată de specialist cu menajamente era refuzată. Spunea uneori că îi este frică pentru că se ține după ea un nenumit și nu poate scăpa.
Erau două cazuri diferite și, ordine, mai întâi, Hristos a alungat demonii și apoi omul eliberat de stăpânirea lor își revine în sine, și-a recăpătat conștiința. Altfel spus, Mântuitorul a ornit de la efect ca să îndepărteze cauza care l-a generat și asta până în străfundul ființei lui ce se făcuse prizonieră a demonului; de aici curăță răul,de la rădăcină. Nu a fost cum am spune o vindecare momentană, paliativă, Aici nu este loc pentru jumătăți de măsură, nefiind posibil ca omul să slujească la doi domni odată – lui Dumnezeu și lui Mamona. Altfel, ce bine ar fi fost dacă mai întâi i-ar fi redat graiul ca apoi demonul să revină și să-și fi făcut deîndată locaș în sufletul său.
Orbi și-au recăpătat vederea fiindcă, mai întâi, au crezut
Văzând minunea, cei vindecați au adus slavă lui Dumnezeu pentru darul nesperat, fără să fie conștienți încă de faptul că Acela care o făcuse era Fiul lui Dumnezeu; mintea lor nu era pregătită să primească acest adevăr sau, cum se spune, nu se ”plinise” vremea. Doar cărturarii ( fracțiune politică asemănătoare fariseilor) în superbia lor vană, s-au grăbit să spună că a alungat demonii cu Domnul demonilor. Cum adică? Ce stăpân își poate alunga slujitorii ca să rămână singur, fără apărare și fără ascultare? Ei, cei care pretindeau tuturor să fie respectați pentru așa-zisa lor superioritate, nici măcar nu s-au întrebat ce se poate întâmpla atunci când ”cu domnul demonilor scoate demonii”. Ura i-a orbit până acolo încât, ei știutori a toate, au făcut una dintre cele mai elementare greșeli de logică. Nu s-au gândit că satana nu se poate ridica împotriva lui însușii și în același timp să mai poată ordona. Satana nu poate fi deodată stăpân și slujitor, se poticnește iremediabil în trufie. Doar Hristos, cum o spune El Însușii a venit ”să slujească, nu să i se slujească.” și s-o facă din iubire, căci din iubire a luat chipul omului, ca el să se poată îndumnezei.
Răul își face omul de fiecare dată singur din neascultare, preferând să meargă cărările voite de el, cel mai adesea ale rătăcirii. Adam și Eva nu L-au ascultate pe Dumnezeu și au marcat au făcut din acest pământ menit sfințirii o ”vale a plângerii”. Cheamă Psalmistul:”Strigat-am cu toată inima mea: Auzi-mă Doamne. Îndreptările Tale voi căuta”.
Singur Dumnezeu a făcut și face tot ce vrea în cer și pe pământ, El nu primește porunci, El dă porunci și am văzut cum, bunăoară a potolit și furtuna pe mare, valurile supunându-se cuvintelor Sale. În fără de margini bunătatea Sa, Domnul ascultă rugăciunea oamenilor și revine fiecăruia a ști cum să ne rugăm și ce să cerem ca nu cumva ruga noastră să se facă blestem, cum ne atrage atenția David într-unul din Psalmii săi. Mai întâi și neîncetat să aducem Domnului cântare de slavă și spune David: ”Lăudați pe Domnul că bine este a cânta/Dumnezeului nostru plăcută îi este cântarea/” sau ”Mărturisiți-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui… Singurul care face minuni mari, că în veac este mila Lui/…Că în smerenia noastră și-a adus aminte de noi Domnul, că în veac este mila Lui/Și ne-a izbăvit pe noi de vrăjmașii noștri. că în veac este mila Lui/Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui/”.
Nimic nu este pierdut câtă vreme avem credință
Omului i se cuvine credința căci orbii și-au recăpătat vederea fiindcă au crezut, nu au crezut fiindcă și-au recăpătat vederea. Tot omul e dator a mărturisi pe Dumnezeu că nesfârșită îi este mila și apoi chiar mărturisirea singură umple sufletul omului de sfântă bucurie și inima de Lumina din Lumina dumnezeirii. Minunând-se, întreba David: ”Doamne ce este omul că-l socotești pe el, sau fiul omului că-ți amintești de el?” Peste el se revarsă mila Sa cea prisositoare care rămâne în veac spre mântuirea celor ce cred și mărturisesc cum au făcut-o orbii: Miluiește-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ești minunat întru sfinți pe noi ce-i ce-ți cântăm Aliluia!” Când ucenicii Sf. Ioan Botezătorul au întrebat dacă El este cel așteptat sau să aștepte pe altul, Hristos le-a răspuns: ”Mergeți și spuneți că orbii văd, surzii aud, șchiopii umblă, săracilor li se bine-vestește”. O singură orbire nu o vindecă Hristos, nu pentru că nu poate, ci pentru că nu voiește – orbirea fariseilor , cei care văzând, nu văd și, auzind, nu aud. Orbirea trufiei și mâniei aflate în imediată apropiere și asta pentru că cei care suferă de această maladie se fac slujitorii lui Mamona iar, cinstit, omul nu poate sluji la doi stăpâni lui Dumnezeu și lui Mamona. Îi și deplânge: ”Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici!/Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați și nici pe cei ce vor să intre nu lăsați/…voi călăuze oarbe…”.
Încă o minune care pune împreună două simțuri esențiale – văzul și auzul – a căror intercorelare asigură orientarea noastră în lumea înconjurătoare și, prin aceasta dimensionează personalitatea fiecăruia. Îndeobște, văzul îl asociem cu rațiunea, cu starea de veghe. Apostolul neamurilor definește credința ca adeverire a celor nevăzute cum o știa prea bine cel care din prigonitor al lui Hristos a devenit apostol până acolo încât a mărturisit: ”Trăiesc, dar Hristos trăiește în mine”. Încă o minune, care pune împreună două simțuri – văzul și auzul – a căror intercorelare dă seama orientarea noastră în mediu și dimensionează personalitatea umană – văzul asociat cel mai des cu rațiunea – și auzul prin care, asigură Apostolul neamurilor vine credința ca vedere a celor nevăzute. Cum pe Dumnezeu nu este cu putință a-L vedea oamenilor, rămâne credința. fără de care, scria Petre Țuțea, omul este un animal care vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri. Prin credință suntem mereu împreună cu Dumnezeu și de aceea, cum spune Hristos, ”toate sunt cu putință celui ce crede”. Nu se poate discuta în termeni competiționali pentru că sunt daruri ale lui Dumnezeu, care ”toate cu înțelepciune le-a făcut”. Ca orbul din Ierihon, închinându-ne să mărturisim ”Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc/Am văzut Duhul cel ceresc/Am aflat credința cea adevărată Nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne/ Că aceasta ne-a mântuit pe noi”. E drept, trecem prin momente de cumpănă, uneori dureroase din cale afară când parcă nu mai vedem nimic, dar Părintele Arsenie Papacioc ne dă tărie: ”Nimic nu este pierdut cât timp credința e în picioare, cât sufletul nu abdică și capul se ridică din nou”. Ridicând privirea spre ceruri, de unde vine ajutorul fiecăruia și al tuturor, plecând smerit genunchii ne rugăm: Slavă Ție Doamne, Slavă Ție.
Elena Solunca Moise
