de Elena Solunca Moise

În Gadara, Hristos vindecase demonizatul care teroriza întreaga cetate și, totuși, locuitorii, în loc să-I mulțumească după cuviință, I-au spus să plece din cetate iar Mântuitorul a ascultat fără să rostească un cuvânt. Doamne cum poate fi să nu dai statut de cetate lui Hristos, Calea, Adevărul și Viața, anume acel Adevăr care eliberează de moarte. Orbiți de interese imediate egoiste, locuitorii s-au arătat însă nemulțumiți că Hristos a îngăduit ca demonii să intre în porci și aceștia ducându-se spre mare unde, firește, s-au înecat. Nu recunoștință au manifestat cei din Gadara, ci dorința ca Hristos să plece de la ei și cutremură gândul că, la rându-ne uităm a-I mulțumi pentru câte Domnul ne dăruiește cu lumina fiecărei zile, grăbiți să realizăm cine știe ce proiecte și planuri ale mult prea-trecătoarelor clipe. Un Sfânt Părinte socotea că ar trebui să mulțumim lui Dumnezeu mai mult decât respirăm pentru că, fiecare respirație este o clipă de viață adăugată altora ca un dar divin fără de care viața ar fi de neconceput. Așa fiind, poate deloc întâmplător vrăjmașul își făcuse locaș în cei doi sărmani din Gadara pentru că aflaseră aici toate cele necesare – inimile locuitorilor care, cum vedem, erau deschise spre păcat, gata să-l primească și chiar să-l găzduiască. Nu se spune dacă porcii erau spre vânzare sau spre propriul consum, dar nici nu are importanță câtă vreme încălcau Legea și o făceau cu bună știință. O lege care, ca toate celelalte date de Dumnezeu, erau în esență ca să protejeze omul de un potențial rău – de-ar fi să ne gândim doar că nu era în nici un fel sănătos să se hrănească din carnea de porc ținând seama de condițiile de mediu. Hristos a respectat voia oamenilor și a plecat căci Dumnezeu nu se impune cu forța și este întâiul care respectă darul libertății pe care L-a făcut omului, odată cu chipul Ziditorului pe care îl are în adâncul cel mai adânc al ființei sale. E îngrijorător să ne gândim cum fiecare dintre noi, cu voie sau fără, dorește ca Hristos să se îndepărteze, considerând mai importante grijile acestei lumi, întorcând spatele vieții veșnice și preferând o viață departe de Cel ce vrea ca tot omul să se mântuiască și la conștiința adevărului să vină. Nu e vorba, desigur, de afirmațiile declarative, uitate pe dată ce au fost rostite, și nici de cele fariseice, un fel de maladie a spiritului foarte răspândită și azi. Altfel, nu obosim a ne întreba cum, acum când Biserica înțeleasă ca instituție, beneficiază de toate drepturile democratice dar criza îmbracă aspecte pandemice și formele ei de manifestare stimulează imaginația aproape fabulos. La vremea lui, Solomon atrăgea atenția pentru totdeauna că ”înțelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean și nu sălășluiește în trupul supus păcatului”. E loc cu asupra de măsură pentru tot felul de sofisme, ca într-o reacție în lanț, câtă vreme, cum spunea Sf. Grigorie de Nazianz că orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică fapta. Aici e un adevărat nod gordian așteptând un …Alexandru Macedon să-i dea de cap…

Minunea – lucrarea lui Dumnezeu

Într-un răstimp foarte scurt, Hristos avea să facă trei minuni care să arate tuturor că, deși se înfățișa ca Fiu al Omului era Fiul lui Dumnezeu. Mai întâi, potolise furtuna afirmându-și puterea asupra stihiilor naturii, vindecase după aceea pe cei doi demonizați din ținutul Gadarei ca toți să vadă că și diavolul este nevoit să-i dea ascultare. Acum, venise vremea să-și arate și puterea de a ierta păcatele, putere care este în exclusivitate a lui Dumnezeu și, nici pe departe, pentru ea însăși sau spre slăvirea de Sine, ci tot spre tămăduirea omului. O putere ce prefigura biruința asupra morții care a venit în lumea omului prin păcat ca neascultare poruncii divine. Cum vom vedea, omul păcătuiește dar numai Domnul iartă cu Puterea cea neasemuită și o face ca binefacere, înțeleasă sub două aspecte esențiale: mai întâi să arate că îmbolnăvirea este o consecință a păcatelor, ca depărtare de Dumnezeu iar iertarea lor aduce cu sine vindecarea îndelung dorită. Petru spusese odinioară: ”La cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice.” De această dată, avea în față poate boala cea mai cruntă, pentru că ”slăbănogeala”, paralizia, face din om un trup jalnic, lipsit de vlagă, un fel de cadavru viu. Da, omul este poate singura făptură care poate alunga conștient pe binefăcătorul său și suntem nevoiți a o recunoaște ca o realitate cu care ne confruntăm și astăzi la tot pasul. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că A-I mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu este ceva deosebit; a-I mulţumi însă când este furtună, atunci se arată adevărata recunoştinţă.”

Poate întristat, Iubitorul de oameni și-a îndreptat pașii spre cetatea Sa, Capernaum cu semnificație plenară de ”sat al Mângâierii”. Mulțimi fără număr L-au înconjurat, încât nu era nicicum cu putință ca cineva să poată ajunge în apropierea Celui ce aproape a venit ”să ridice păcatele lumii” și cu ele toate consecințele devastatoare. Evangheliile relatează despre vindecarea a doi slăbănogi făcută de Hristos – cel din Capernaum și cel din Vitezda într-o simetrie ce îngăduie să învățăm câtă nevoie este să îngrijim pe cei aflați în suferință; o nevoie atât de mare încât, dacă nu-i răspunde omul, o face Dumnezeu. Și o face cum știe, vrea și poate printr-o minune ce, uimindu-ne, și îndemnând la recunoaștere și recunoștință, încât să spunem: ”Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru/ Tu ești Dumnezeu care faci minuni”. Medicii mărturisesc că ei tratează, dar de vindecat, vindecă Dumnezeu și vindecarea slăbănogului din Capernaum o adeverește cu prisosință. Slăbănogul era purtat de patru oameni și cum nu puteau ajunge la Mântuitorul s-au urcat pe acoperiș, au făcut o spărtură și l-au coborât pe slăbănog chiar în fața Mântuitorului, care l-a încurajat: ”Îndrăznește fiule!” Cuvinte cu care ne întâmpină pe fiecare ori de câte ori suntem în suferință sau necaz căci se împlineau cuvintele proorocului Isaia: ”El a luat asupra lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre”. Fiul lui Dumnezeu îl numește pe cel purtând povara păcatelor sale care-l țintuiseră în pat ”Fiule”, apoi mai mult decât atât, adaugă: ”nu te teme”. Tot așa a spus odinioară lui Isaia: ”Nu te teme, Eu sunt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău”. Era, cum vom vedea, o altă îndrăzneală decât aceea care l-a făcut să păcătuiască și chiar o spune: ”Iertate îți sunt păcatele”. Se spune că nici Dumnezeu nu iartă dacă nu i se cere, dar de această dată ruga era chemarea nerostită a slăbănogului și credința celor patru că numai Hristos îl poate tămădui. ”Îndrăznește” și pentru că, după spusa Sf. Vasile cel Mare ”un păcat este o ocară” iar cel care îl săvârșește are conștiința culpabilității chiar atunci când este atât de tăinuită încât nu o mai poate detecta. Minune e și faptul că tocmai ”Cel fără de păcat” îl încurajează să se apropie pe cel păcătos, înstrăinat de condiția dintâi, de creație a lui Dumnezeu și nu una printre altele, ci Coroană a tuturor. Îndemnul este motivat deoarece adaugă ”iertate sunt păcatele tale” și prin aceasta i s-a schimbat și firea, Dumnezeu s-a apropiat de El și a făcut-o mai înainte prin cei patru care l-au purtat până la El. Acum în însăși prezența Sa imediată parcă spre a aminti că a fost făcut ”după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. ”Îndrăznește fiule” depărtarea dintre om și Dumnezeu a dispărut și El însuși îl cheamă ca la o nouă naștere, scoțându-l din păcat, și el o consecință a necredinței. Să nu uităm că necredința l-a scos pe om din rai și tot ea ne depărtează mereu de Dumnezeu. Acum se adevereau cuvintele Sf. Ioan Înaintemergătorul: ”Iată mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii”. Necredința ca infirmitate ființială apare atunci când teocentrismul este înlocuit cu egocentrismul, când ne înstrăinăm păgubos de obârșie, năucind în hățișurile spre care ne îndeamnă cel pe care poporul l-a numit inspirat și ”Aghiuță”, adică se dă ca Sfânt fără să fie nici pe departe.

Păcatul îmbolnăvește, Hristos prin iertare însănătoșește

”Iertate îți sunt păcatele” și astfel fiind ești liber fiindcă nimic nu te mai desparte de Dumnezeu. Când faci din ”eu” centrul de gravitație a universului interior te rupi de Dumnezeu, Cel care tea făcut cu mâinile Sale din pământ și a suflat peste tine duh Sfânt. De aceea, egoismul este incompatibil cu adevărata libertate care este a face voia lui Dumnezeu, adică ”a ne iubi unul pe altul cum El ne-a iubit pe noi”. Până atunci, slăbănogul a avut parcă un alt ”tată”, pe diavol ” tatăl răutății” cum îl numea Sf. Maxim Mărturisitorul sau, cum se spune la noi era ”un om fără Dumnezeu”. Și totuși, Hristos i-a spus ”fiule” văzând credința celor patru care, aducându-l, era ca și cum ar fi înălțat o rugăciune și noi știm că celor care cred toate câte vor cere, vor dobândi. Părintele Părăian învăța că ”atunci când ai credință, Dumnezeu este primul plan și pe urmă celelalte.” În esență,ai putea spune că este firesc să fie așa câtă vreme Psalmistul spune cu limpezime că ”El ne-a făcut pe noi, nu noi” zidirea depinde de Ziditor nu invers și nimic nu poate fi mai alinător pentru sufletul nostru decât a ști că este cu Dumnezeu și că astfel nimeni nu-i poate sta împotrivă.

În mulțime erau, ca de obicei și cărturari care, auzind, s-au scandalizat și fără să ia seama la cele fapte gândeau că, spunând astfel, Iisus hulește. ”Hula” era considerată un păcat de neiertat împotriva lui Dumnezeu, adevărat păcat de moarte, echivalată cu blasfemia. Celor împietriți în sinelui, Hristos le mai oferă un argument al dumnezeirii Sale, dezvăluindu-le gândurile pe față și în auzul tuturor : ”Pentru ce cugetați rău în inimile voastre?”, cu sens de a interpreta cum nu se cuvine, după inimă lor, sediul acelor rațiuni despre care Pascal avea să spună că sunt altele pe care Rațiunea nu le pricepe. De fapt, am putea spune că este o dramă a fariseilor care, pe de o parte susțin că ”Unul este Dumnezeu să nu-ți faci nici un chip asemănător și să i te închini lui”, iar pe de alta, deși vedeau minunile pe care nimeni nu le făcuse până atunci, nu reușeau, orbiți de ei înșiși, să aibă acea vedere sau simțire duhovnicească să recunoască Adevărul care era în fața lor. Era semnul indubitabil al șubrezeniei credinței de care, altfel, făceau atâta caz. Sf. Ioan Gură de Aur spune încă odată când spune că ”numai Dumnezeu poate cunoaște ce este în mintea cuiva.” Cel vindecat nu a spus un cuvânt, lăsând pe Hristos să-și înfățișeze singur dumnezeirea, încredințându-i-se cu toată ființa sa, cum, bine ne-ar fi s-o facem și noi cu toată ființa noastră. Fariseii au rămas fără grai și Hristos continuă, fără a-și da pe față identitatea: ”Dar ca să știți că putere are ce Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele”, mai întâi întreabă: ”Căci ce este mai lesne a spune: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te i-ați patul tău și umblă”. A spune și a face două acțiuni între care este o distanță atât de mare încât nu odată este peste puteri să fie parcursă, dar la Fiul lui Dumnezeu ele se identifică. Făcând ascultare, fostul slăbănog s-a ridicat firesc și, în luând-și patul (în fapt un fel de targă) a plecat spre casă în văzul tuturor ca astfel să fie risipită orice urmă de îndoială; a plecat într-un fel de apostolat mărturisind pe Dumnezeul ”care face minuni”.

Numai farisei, în împietriți în nesimțire au rămas ca orbi în fața minunii de care se mirau toți; anume acea ”nesimțire” despre care Sf. Ioan Scărarul spunea că este moartea a sufletului înainte de aceea a trupului. Dacă ei și-ar fi amintit de cele scrise în Vechiul Testament, ar fi știut că Moise spusese că ”Alt prooroc vă voi da vouă, Acela va fi cu voi în veac.” Altfel spus, va coborî din veșnicie în vremelnicie cum o spune numele de Emanuel, ”cu noi este Dumnezeu”. Dar iată, tocmai fariseii care vorbeau de hulă, erau cei care huleau și astfel, fără voia lor, recunoșteau pe Hristos. Împietriți în prețuirea de sine, fariseii nu-și dădeau seama cum cuvintele lor aveau efect de bumerang. Sf. Ioan Gură de Aur spune că Hristos s-a folosit chiar de invidia lor ca să arate mai bine minunea iar cei care voiau să-L prindă în „cuvânt” s-au poticnit în el. De aceea, Domnul nici nu i-a certat și s-a folosit de invidia lor spre a îmbogăți arătând cum la ”Dumnezeu, toate sunt cu putință”, chiar să se facă văzut, celor care știau că ”pe Dumnezeu nu este cu putință a-L vedea oamenilor”. Stăruind asupra acestor cuvinte, Sf. Ioan Gură de Aur spune că nu trebuie să te superi când ești hulit, dimpotrivă: ”hula nu pricinuiește nici o vătămare lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, cel care hulește este cel care se rănește”. Hristos dorește îndreptarea omului prin iubire, prin blândețe, nu prin frică, așa cum era în Vechiul Testament, căci îndreptarea prin frică duce, paradoxal, la întoarcerea omului la răutatea făcută, dând impresia că este putere”.

Hristos dezvăluie adevărul din cele nevăzute

Hristos arată acum în chip desăvârșit că este Dumnezeu tocmai atunci când fariseii au spus că numai Dumnezeu poate ierta păcatele și aveau dreptate dar ceea ce se întorcea împotriva lor era faptul că nu au recunoscut în Hristos, Fiul Omului pe Fiul lui Dumnezeu. Le răspunde în maniera lor, spunând: ”Dacă vreți să știți ce putere are Fiul Omului” a spus ”I-ați patul tău și mergi la casa ta”, făcând să se vadă adevărul din cele nevăzute, pe Dumnezeu Însuși în lucrarea Sa în lume. Se împlinea proorocia Sf. Ioan Botezătorul, că El este ”mielul care a venit să ridice păcatul lumii”. Mulțimile nu au înțeles și, într-un fel nici nu aveau cum, prizoniere ale unei mentalități care acum era depășită. Întrebarea este în parte și retorică fiindcă, explicitând relația trup suflet, Hristos arată că răul trupului, care-i mereu dar o bună slugă, este o consecință a răului primit în suflet. Moartea fizică a primilor oameni nu a survenit îndată ce au încălcat porunca, ei au mai trăit apoi din mila lui Dumnezeu însă arată cum păcatul este pricinuitor de moarte. Din moarte ne-a scos Hristos pe Sine făcându-se om, cu toate ale omului, cu excepția păcatului, într-o operă de ”restaurare” cum a arătat Părintele Stăniloae. Și, cum spunem în rugăciune, Hristos, fără de păcat fiind, este ”puternic a ierta păcatele” și a reda omului demnitatea dintru începuturi. De aceea a spus cum nu se poate mai simplu: ”Ia-ți patul tău”, care ți-a purtat slăbănogeala și ”mergi la casa ta” starea inițială a omului în deplinătatea funcțiilor sale.

Slăbănogul a fost vindecat mai întâi sufletește și cei prezenți, minunându-se, au adus slavă lui Dumnezeu, ”Cel care dă oamenilor o putere ca aceasta”. Pentru mulți și astăzi Dumnezeu este departe și nu-L pot vedea, nu pot înțelege cum s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și sunt ca niște infirmi de care ”văzând nu văd”. Dimpotrivă, cei care cred o fac fără condiționare, conștienți că sunt în fața Adevărului care se deslușește în și prin taina din cuvintele: ”Fiule, iertate-ți sunt păcatele”. Dintr-o altă perspectivă, am putea spune că slăbănogul este condiția umană după cădere, cei care l-au adus Evangheliștii ale căror învățături ne poartă spre Hristos și vindecarea drumul ce duce spre mântuire, fiindcă Domnul și Dumnezeul nostru vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină. Pe cruce, cu mâinile întinse ca într-o supremă îmbrățișare, Hristos se roagă de L-am putea auzi și azi: Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac. Iertarea este expresia sublimă a iubirii și, prin ea a împăcării cu Dumnezeu care, la plecare a spus: ”Pacea Mea o las vouă. Pacea mea v-o las vouă”. E darul cel mai de preț pe care să-l primim spre a-l înmulți, lucrând porunca cea nouă a lui Hristos: ”Să vă iubiți unul pe altul cum eu v-am iubit pe voi.” A spus-o cu cuvântul căruia i-a dat trupul faptei mântuitoare. Plecând după cuviință genunchii trupului și sufletului, cutezând a privi spre cer, de unde vine fiecăruia ajutorul , ne rugăm cu ieromonahul Sandu Tudor: ”Dă-mi Doamne să fiu numai de jar cu Tine/ și patima zvârlită să fie lângă mine/ Cum am iubit păcatul să Te-ndulcesc, să plâng/ și-n așternuturi noaptea/ să Te doresc nătâng”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online