O problemă şi a zilei de azi: "Credinţa" demonilor şi cum ştiu ei să mimeze iubirea. Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

O problemă şi a zilei de azi: “Credinţa” demonilor şi cum ştiu ei să mimeze iubirea. Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Slavă să aducem lui Dumnezeu în tot ceasul pentru toate

de Elena Solunca Moise

După Predica după Munte, mulţime mare de oameni urmau pe Hristos, încrezătoare în Cuvântul Său „cu putere multă”, cum nu aveau cărturarii lor care-şi meşteşugeau vorbele ca să învăluie faptele reprobabile. Cum vom vedea, puterea cuvintelor Mântuitorului era în faptele care urmau rostirii şi a înţeles asta leprosul când I-a zis: „Doamne, dacă voieşti poţi să mă curăţeşti”. Hristos a spus simplu: Voiesc şi pe dată leprosul s-a curăţat. Mai era şi puterea izvorâtă din faptul că în toate, Hristos făcea Voia Domnului. La Dumnezeu puterea şi voinţa fac un tot indestructibil pentru că „toate câte a voit a făcut Dumnezeu” și spune Ap. Ioan Dumnezeu, este Iubire spre împlinirea cuvintelor Proorocului Isaia: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. S-au adeverit aceste cuvinte prin nenumăratele vindecări pe care le făcea Hristos și cel mai adesea, în smerenia Sa, atrăgea atenţia să nu vorbească despre cele petrecute şi, după cutumă, să ”aducă darul” lui Dumnezeu-Tatăl, lăsând să transpară din această zicere că El este Fiul Părintelui Ceresc.

Cu puterea Cuvântului Său a potolit valurile învolburate de furtuna mare care se iscase de se întrebau cei de faţă: „Cine este Acesta că şi valurile Îl ascultă?” A trecut apoi marea şi a mers în ţinutul Gadarenilor care avea faima a fi bântuit demoni. Aici i-au ieșit întru întâmpinare, demonii dar nu arătându-se pe ei înșiși, ci sub chipul a doi oameni posedați de. Întâmplarea este relatată de Apostolii Matei, Marcu şi Luca. Medic fiind, Evanghelistul Luca, deși vorbește doar de unul, face o descriere exactă a felului în care se manifestau din care deducem că e vorba de ceea ce se poate numi schizofrenie, comportament deviant care anihilează posibilitatea de a discerne între real şi imaginar. Cercetările de până acum nu au putut afla cu precizie nici cauzele şi nici posibilităţile de vindecare totală. Sf. Antonie cel Mare, care traversase asemenea încercări dezvăluie că ”scopul Satanei este de a ne împiedica să urcăm în cer, de unde a el însușii a căzut dintr-o imensă trufie”. Invidia și ura demonilor pentru oameni este cu atât mai mare cu cât știu că omul este o ființă rațională înzestrată cu liber arbitru și este în stare să facă fapte care lor le sunt interzise. De aceea, principala lor țintă este rațiunea pentru ca apoi, omul să devină ușor în mâna lui doar o marionetă. Chiar și pe Hristos, ca Fiu al Omului, l-a ispitit în pustiu și ne amintim cum la cea mai teribilă, aceea a puterii Hristos i-a spus: ”Domnului Dumnezeului tău să i Te închini și numai lui unuia să-i slujești”. A dispărut vrăjmașul, dar mereu L-a urmărit până și pe Cruce când tâlharul cel rău i-a spus că, dacă e Fiul lui Dumnezeu, să se elibereze pe Sine și pe ei. Știm că atunci Domnul i-a venit în ajutor prin tâlharul cel bun care a recunoscut nevinovăția Sa și vinovăția lor și s-a rugat: ”Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta” și Hristos a răspuns ”Adevărat, adevărat zic ție, astăzi vei fi cu Mine în rai”. De reținut un lucru subliniat de numeroși Sfinți Părinți: demonul nu intră niciodată și nicicum în om fără acceptul lui, firește prin înșelare. Atacul lor este atât de cumplit încât Cuviosul Nil Ascetul scris că ”sunt diavoli care intră în toate mădularele omului și-l lasă fără puteri și fără vlagă și aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu este nici o boală”. Demonul este pretutindeni, dar mai ales în văzduh și mai e numit și stăpânitorul lumii acesteia. Cum omul a primit de la Dumnezeu darul libertății, ca să sălășluiască în el, demonul are nevoie să fie acceptat a fi primit și în acest scop își face intrarea prin păcate pentru făptuirea cărora are un arsenal de vicleșuguri. Pare de neînvins dar să nu uităm că Domnul ne-a dăruit și cel mai bun mijloc de a-l alunga – rugăciunea și postul. O spune însușii Mântuitorul care, întrebat de ce ei nu au putut izgoni demonii aflați în fiul tatălui care îl ruga cu disperare a spus că acest fel de diavoli nu pot fi izgoniți decât cu ”rugăciune și post”.

Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu …Ai venit mai înainte de vreme să ne chinuiești”

Poporul nostru vorbea de omul posedat de rău ca fiind „îndrăcit”, pentru că în el era Dumnezeu, ci diavolul căruia i s-a făcut gazdă și care-l foloseşte ca unealtă pentru voia sa ucigătoare. Astăzi am spune că îl manipulează. El, diavolul, L-a recunoscut pe dată pe Hristos adresându-i-se cumva mustrător, ştiind el bine ce urma: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Înger căzut din cauza trufiei, diavolul nu-i lipsit de posibilitatea de a cunoaşte, cum nu-i lipseşte nici credinţa. Diavolii cred şi chiar „cutremură”, şi cum vedem, se şi roagă. Hristos i-a izgonit cu cuvântul Său, dar ei au insistat în ruga lor, cerând să fie trimişi în turma de porci din apropiere. Mântuitorul le-a împlinit ruga iar porcii s-au aruncat în mare, anume pentru ca noi să luăm aminte la urmările la care se expun cei care primesc a le sluji lui Mamona pentru promisiunile lor mincinoase. Au făcut-o fiindcă pur și simplu nu pot face altceva, ei aduc moartea în cele mai diferite chipuri şi fac din minciună o armă perfidă, distrugătoare. Au făcut-o dintru început, când demonul i-a spus lui Adam şi Evei că nu vor muri. Ca să-i convingă, diavolul a ţinut un discurs arătând care sunt „binefacerile” pomului interzis , în fapt, prima reclamă şi paternul tuturor – de la ştiri la ideologii. Dintr-o altă perspectivă, în legenda lui Faust, recreată genial de Goethe, este reliefat semnificativ destinul celui care urmează doar propriile cuvinte şi le pecetluieşte cu propriul sânge „pactul” cu diavolul. Pentru el nu există nici un drum de întoarcere, destinul i-a fost pecetluit chiar de el însuși.

În felul lor, demonii erau îndreptăţiţi să întrebe „Ce ai cu noi Fiul Lui Dumnezeu?”. Mai ales că ei ştiau când era vremea venirii Mântuitorului. Simpla prezenţă lui Hristos îi „ardea”, aducându-le aminte de locul unde aveau să fie trimişi la sfârşitul veacurilor. Altfel, când Hristos nu este de faţă, şi nici în sufletul omului, diavolilor îi este lesne să fie trufaşi, obraznici, zeflemitori, batjocoritori, înjosind omul până la animalitate, înfricoşându-l sau promiţându-i averi şi măriri deşarte. În fapt, ei asta şi vor – să înfricoşeze! Mai mult nu pot! Le place teribil să facă pustiu în jurul lor, să-l lărgească şi să conducă oamenii prea sigur stăpâni pe ei. Spectacolul este grăitor – demonizaţii erau atât de îngrozitori încât nici nu se putea trece nicicum prin dreptul lor, iar de locuit, lcuiau era între morminte, neputând suporta apropierea de oameni, făpturi ale lui Dumnezeu, cum fusese şi ei. Demonii au cunoaştere, au până şi credinţă, doar că această credinţă nu este mântuitoare. Credinţa mântuitoare este în Dumnezeu Treime, aşa cum mărturisim în Crez şi, într-un alt fel, într-o rugăciune rostită înaintea Sfintei Împărtăşanii: Cred Doamne şi mărturisesc că tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu care ai venit să mântuieşti pe păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu.”

Cu o impertinenţă incomensurabilă, când este de faţă Hristos, demonii se milogesc ca ultimii dintre oameni, arătându-se aşa cum sunt – nevrednici până şi de jale. Le-a mai rămas doar perfidia cu care încercau, zadarnic să se apere. Aşa se rugau zicând „Să nu le poruncească”. Ştiau prea bine că, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost nevoiţi să împlinească porunca și, la fel, că la Hristos, cuvântul e faptă. Mântuitorul a dat curs rugăciunii lor și a făcut-o anume pentru salvarea omului, făptura mâinilor Sale, mai presus de toate celelalte, ”coroană a creației”. Ieşind, deci, porcii s-au aruncat în adânc pentru că doar întunericul indistinct al adâncului îi poate fi adăpost. La rându-ne, când gânduri necuvioase ne vin din cine ştie ce străfunduri de întuneric ale inimii ne rugăm: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Maică Preacurată nu mă lăsa să pier.

Căzut, din cer, demonul este cel despre care spunea Isaia: „Cum ai căzut tu din cer, stea strălucitoare, fiu al dimineţii …şi acum te cobori în iad, în cele mai de jos ale adâncului”. Le este mai uşor, acum, să alunge în adâncul cel mai de jos pe om, ascunzându-se de pedeapsa pe care o merită. Dumnezeu le-a îngăduit să fie printre oameni unde, rămânând în chinuri, atrag pe cei făcuţi după chipul şi asemănarea Părintelui Ceresc în absurda speranţă că pot amâna sfârşitul care fi-va „în focul cel veşnic care este gătit diavolilor şi îngerilor lui”. Din toate făpturile câte sunt pe pământ, diavolul urăşte cel mai mult omul, pentru că pentru el doar Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului anume ca acei care cred să aibă viaţă şi încă viaţă prisositoare. Dar şi aşa, demonii încearcă omul iar Domnul îngăduie anume ca să ne arate cât de mult iubeşte pe om, nu-i ia darul libertății şi doreşte să-l scape de o asemenea moarte. Ne amintim de Iov care a mărturisit: „Chiar şi când El mă va omorî, eu voi nădăjdui Într-însul. El ştie bine ce a fost viaţa mea, dar mă pune la încercare ca aurul în topitoare. Însă eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi în ziua cea de pe urmă, va ridica din pulberea aceasta pielea mea ce se va destrăma. Şi, afară din trupul meu, voi vedea pe Dumnezeu.”

Puterea demonilor nu e mai mare decât aceea îngăduită de Dumnezeu

Demonii îl recunosc pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi nu se sfiesc să mărturisească: „Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu”. Fariseii care aveau tot ce este necesar să-L recunoască e Hristos nu au făcut-o, orbiți de trufie și ură, nu l-au mărturisit fariseii care l-au şi condamnat la moarte. Motivul inventat era unul șubred – Hristos nu s-a ”numit Fiu al lui Dumnezeu”, El este „Fiul lui Dumnezeu celui viu”. L-au recunoscut demonii şi, lăsând departe obrăznicia, s-au cerşitorit, rugându-L ca, dacă îi scot din oameni, să-i trimită în turma de porci. E o pedeapsă pentru porci şi, mai ales, o lecţie pentru oamenii tuturor timpurilor. Deloc întâmplătoare această rugăminte, porcul fiind considerat murdar până acolo încât mănâncă şi propriile excremente iar prețul păcatului este moartea. Evanghelistul Luca scrie cum Iisus i-a întrebat care le este numele iar ei au răspuns „Leghion”, adică şase mii câţi soldaţi avea o legiune romană. „Numele” lor este, deci un „număr” indistinct care anihilează orice valoare. La Dumnezeu nu suntem cifre, ci nume, destine ce se așteaptă împlinite: „Adame, unde eşti?” sau „Saule, de ce mă prigoneşti?” şi altele asemenea. Apoi, atât de mult apără Dumnezeu pe om, încât, pentru a distruge pe unul(sau doi cum sunt prezentaţi de Evanghelistul Luca) era nevoie de o legiune de diavoli. Ca unii ce odinioară au fost îngeri, demonii au putere, dar cum scrie Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, „ea este circumscrisă, îngrădită de Dumnezeu”. În povestea lui Iov, această îngrădire este paradigmatică pentru că se opreşte la „suflet” de care nu are voie să se atingă. E mângâietor pentru noi a şti că puterea demonului este cât o îngăduie Dumnezeu şi doar Lui i se cuvine a ne închina şi sluji.

O problemă şi a zilei de azi

Vedem cu limpezime spre neuitare că şi demonii au credinţă, dar este doar o credinţă cunoscătoare, nu şi, cum spune Apostolul Pavel, „lucrătoare prin iubire”. Marea infirmitate, ontologică am spune, a demonilor este că ei urăsc omul, nu pot iubi, dar pot mima iubirea. Geniu al vicleniei, demonul poate face multe, dar nici măcar un singur bine sincer. Asta, până la judecata cea de pe urmă vom auzi Glasul: „Mulţi vor zice Mie în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am vindecat, nu în numele Tău am propovăduit? Voi zice către ei: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, nu vă cunosc pe voi!” Decisiv la Judecată nu este a ”vindeca”, ci felul în care fiecare lucrează „poruncile” şi, cu osebire, porunca cea nouă, a Iubirii, dată de Hristos şi pecetluită cu Răstignirea, Învierea, Înălţarea Sa la cer şi Coborârea Sfântului Duh. Și demonii lucrează şi se odihnesc dar numai prin păcatele oamenilor, şi de aceea demonii nu I-au cerut lui Hristos să îi trimită în alţi oameni, căci omul este chip şi asemănare a lui Dumnezeu și nu ar fi rezistat. Nu le era demonilor la îndemână să fie alungaţi în porci, dar, oricum, era mai bine decât să fie aruncaţi în întunericul gheenei. Hristos le-a poruncit: „Mergeţi!”.

Totuşi, de ce să meargă în porci? Pentru că, între animale, porcii au toate caracteristicile păcatelor – sunt lacomi, murdari, de spălat, se spăla în mocirla păcatelor. Mai mult, i-a alungat în porci şi pentru a arăta cu cine se poate semăna omul, atunci când uită sau desconsideră asemănarea cu Domnul care l-a făcut cu mâinile Sale. Lumea în care trăim este una unde bunul este amestecat cu răul și spune Psalmistul că paharul Domnului este „neamestecat şi plin de amestecătură”.Sf. Andrei al Cezarei precizează că aceasta este astfel până la Judecată când toate se vor deosebi unele de altele, cum desparte păstorul ”oile de capre”, însă până atunci, „paharul” are şi milă pentru că milă cere Domnul şi nu jertfă. Ca foşti îngeri, demonii erau cunoscători şi au preferat să meargă în porci dându-și pe față scopul lor care este moartea. Asta doresc ei cu adevărat, desconsiderând şi făcând,totodată, ca omul să nu ţină seama că moartea este plata păcatelor, așa încât omul se teme de moarte, dar nu de urmările păcatelor. Când au văzut toate cele petrecute, păzitorii s-au speriat foarte tare şi au dat fuga să anunţe pe cei din cetate cum a venit un proroc, a vindecat pe cei doi îndrăciţi care erau o ameninţare pentru toţi şi cum porcii „îndrăciţi” s-au aruncat în apă ca spre curăţire. Paguba au resimţit-o mai mult stăpânii porcilor pentru că ei se hrăneau din negoţul şi, deşi era interzis de Lege, mai mâncau şi ei. Au ieşit locuitorii cetăţii, dar nu cum ar fi fost de așteptat, ca să mulţumească lui Hristos că a vindecat pe unii dintre ei care devenise un pericol pentru oricare trecător. Nici pe departe! Nu s-au minunat de vindecarea miraculoasă, ci I-au spus Hristos să plece, presimțind în prezenţa Mântuitorului era o mustrare indirectă la ce făceau ei. S-au „temut” de Hristos, dar nu de demonii care intrând în porci eliberaseră cetate; le-a fost frică, după zisa Psalmistului David: „acolo unde frică nu era”. Frica, spune tot el este începutul înţelepciunii, dar frica lor nu era una a conştiinţei curate, era o frică rea, încărcată de păcate. Cine ştie, le era frică şi pentru că, Hristos, venind le va „strica” viaţa lor plină de păcate, iar frica era de pedeapsa pe care ştiau că o merită.

Când ”a avea” prevalează lui ”a fi”

L-au rugat gadarenii să plece iar Hristos, în nesfârşita-i blândeţe i-a ascultat, s-a urcat în corabie şi a plecat spre cetatea Sa, Bethleem. Hristos nu face nimic fără consimțământul omului. Până și pe slăbănogul de la Vitezda l-a întrebat dacă ”voiește” să se facă sănătos pentru a-i da și”doctoria” – ”Vezi de acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie mai rău” În urmă au rămas cei nemulţumitori, care nu ştiau să discearnă între ce este bine şi ce este rău, pe cei care preferau pe „a avea”, trăind sub semnul cantitativului, cam cum trăiesc şi azi atâţia dintre noi. În cele din urmă, cum vedem la tot pasul, această perspectivă trecând prin disoluţie este a una „derizoriului” şi se ridică mustrător întrebarea: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?” Cum să-L izgoneşti pe Hristos din suflet fără să te cutremuri la gândul că astfel te faci „rob păcatului”, adică rob al morţii şi nu slujitor al vieţii? Locuitorii Samarei doar pentru că femeia păcătoasă a spus de Hristos că este proroc, L-au rugat să rămână la ei şi a rămas două zile.

Vindecarea celor doi demonizaţi urmează vindecării fiicei femeii din Cananan care a primit să fie numită chiar „câine”, adică păgână, în credinţa nemăsurată în puterea tămăduitoare a lui Hristos. Celălalt, a fost fiul tatălui care s-a rugat: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”. A făcut-o Hristos din nesfârşita-i iubire şi îi vedem cu ochii inimii pe cei doi demonizaţi care îşi găsiseră liniştea şi sănătatea lor era un fel de a mulţumii lui Hristos. Înainte de a ne grăbi a-i denigra, privindu-ne cu ochii inimii să ne întrebăm: Oare suntem noi recunoscători pentru darurile primite? Psalmistul, întrebându-se cum va răsplăti Domnului pentru toate câte le-a primit, scria: “Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema/ Făgăduinţele mele le voi plini Domnului înaintea a tot poporul Său”. Să recunoaştem că atunci când cerem ceva lui Dumnezeu, o facem cu stăruință și cu tot felul de făgăduinţe, pe care, mulţi, le uităm pe dată. Dintre toate făgăduinţele, cu adevărat eliberatoare şi dătătoare de sfântă bucurie este a face voia Lui, a Celui „care singur este Bun”. A spus ucenicilor care îi aduseseră să mănânce că „mâncarea Mea” este „a face voia Celui ce L-a trimis”. A face Voia Lui este a lucra ascultător pe Domnul „care vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Atunci simţi cum din înalt coboară ca o mângâiere Pacea despre care Sf. Ioan Gură de Aur scrie că „nu o poate avea omul care este veşnic nemulţumit de cele ce i se întâmplă în viaţă, ci numai acela care cu recunoştinţă mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate”. Unindu-ne în inimă cu străbunii din veacuri apuse, să spunem cu ei „Dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate” sau „Aducem slavă lui Dumnezeu aşa cum ne găsim”, apoi „Mulţumim Măicuţă Sfântă în tot ceasul și pentru toate” şi, fără să cerem chiar, vom fi dăruiţi cu pace şi bucurie sfântă. Ne dă povață Ghenadie Scholarios, care mulțumind, spune: ”Ce bine îmi pot dori mie, pe care să nu-l voiești tu înainte de mine. Și cine știe mai binele meu în afară de Tine, Singurul care poți să-l și faci, chiar dacă eu tăgăduiesc binele meu?…Păzește Iisuse al meu preadulce viața bine-cinstitorilor creștini și adevăraților robi ai bunătății Tale îndelungate și dăruiește-le reușită îndelungată.” Înainte de a face minunea înmulțirii pâinilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ”a mulțumit Tatălui Ziditor și-a ridicat ochii spre cer și a binecuvântat.” Singurul fel de a ne mărturisi recunoștința este ca, asemuindu-ne lui Hristos să facem voia Domnului și Dumnezeului nostru, sfințindu-i numele aici, pe pământ, cum îngerii o fac în ceruri și pentru aceasta ca un Părinte grijuliu, Domnul ne dăruiește toate cele necesare și mai presus de toate, iubirea, ”care nu cade niciodată”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.