La vremea lui, David scria că ”prin sfinții care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei”, un adevăr pe care îl recunoaștem în toată măreția lui în viețile celor care cu faptele lor ne ajută să urmăm pe Hristos cum îndeamnă: ”Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”. Astăzi cinstim într-o aleasă complementaritate pe Sf. Ap. Petru, întâiul chemat și Sf. Ap. Pavel, care a început ca prigonitor al lui Hristos ca apoi să devină ”apostol al neamurilor”. Căci, oriunde și oricum ne-am afla, Hristos ne este necontenit înainte îndemnând: ”Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Să se lepede de sine, de Adam cel căzut prin neascultarea singurei porunci date de Părintele Ceresc ca luându-și crucea, asumându-și drumul spre moarte să urmeze lui Hristos, ”Cale, Adevăr și Viață”;să moară lumii vremelnice ca să trăiască veșnicia vieții întru Adam cel nou. Povara e mare, căci tot Mântuitorul spune: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. S-ar cuveni să avem mereu în inimă faptul că această biruință este a Iubirii, căci ”Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat ca acei care cred în El să aibă viață veșnică”. Din necazurile parcă fără de sfârșit ale lumii pe care Hristos le-a purtat pe umerii Săi și dorul nesfârșit de veșnicie, ”credința zugrăvește icoane în biserici” și ele se arată făcătoare de minuni într-o lucrare tainică mai presus de puterea rațiunii de a o cuprinde. Prăznuirea sfinților, după o înțeleaptă rânduială, este un prilej de cinstire dar și de dobândire a unor noi puteri de a urma statornic pe Hristos care lucrează prin ei de-a pururi.

Iubirea acoperă mulțime de păcate

Mai întâi, Petru, pescarul întâiul chemat, ucenic al Sf. Ioan Botezătorul care și azi propovăduiește: ”Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”, a împărăției lui Dumnezeu de care omul se poate apropia pentru că este făcut după ”chipul și asemănarea Sa”. Pocăința este un dar pentru că Dumnezeu, văzând păcatele oamenilor nu ne pedepsește pe dată, ci așteaptă întoarcerea la dreapta credință cum aștepta tatăl pe fiul rătăcitor, care s-a și întors când a dat de greu spunând: Tată am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă mai numesc fiu al tău, primește-mă ca pe unul dintre argații tăi. Așa suntem și noi câtă vreme bunătatea lui Dumnezeu și îndelunga Lui răbdare așteaptă pocăința noastră, nu pentru că El ar avea vreo nevoie de ea, ci pentru că e cea mai scurtă și bună cale de îndreptare. Primul care L-a văzut și mărturisit pe Hristos a fost Andrei, fratele mai mic al lui Petru și cu respectul cuvenit fratelui mai mare i-a spus: L-am aflat pe Mesia.

A fost apoi când după o noapte de trudă, neprinzând nimic, Petru își spăla mrejele gândind poate la ce va duce pentru masă celor de acasă. Văzându-l, Hristos i-a spus să se ducă ”mai spre adânc” și să arunce mreaja. Ucenicul pocăinței a înțeles rostul ascultării, dar nu al oricărei ascultări, căci și vrăjmașul ademenește, ci al ascultării de Dumnezeu prin Fiul Său pe care L-a recunoscut. Să mergem ”mai în adânc” ne îndeamnă și pe noi Hristos și s-o facem pentru că acolo vom găsi darurile împărăției din noi pe care Părintele Ceresc le-a dat oricărui om spre a le înmulți lucrând ”asemănarea” cu El. A făcut ascultare Petru, a ”mânat mai în adânc” și rodul l-a uluit încât s-a rugat: ”Doamne, ieși de la mine că sunt păcătos”. Paradoxală rugăminte, dar singura pe care omul o poate înălța Lui Hristos, care a venit să mântuiască ”pe cei păcătoși”, cum avea să recunoască apostolul Pavel, cel care a început prin a fi un aprig prigonitor. Minunea petrecută era dar al lui Dumnezeu făcut din nemăsurata-i milostivire nu pentru vrednicie, ci pentru a arăta spre ce ne spune, și nu odată: ”Vino”. Cinstiți fiind cu noi înșine, trebuie să recunoaștem că tot ce facem bun este cu ajutorul lui Dumnezeu și să ne vedem cu Petru propria nevrednicie pentru că ”nu e om fără de păcat”. Pocăința aduce cu ea smerenia ca manifestare a iubirii ucenicești lucrătoare prin ascultare. Hristos i-a spus ”Te voi face pescar de oameni”, investit cu misiunea de a-i aduce credința cea dreaptă, pe cei departe de ”adevărul care ne face liberi”: La sfârșit, Iisus îl face păstor, adică să poarte de grijă asemenea Lui, ”Păstorul cel bun”, de ”oile Mele”, de cei care, crezând spusele lui au primit să le fie ”îndreptător în bine” adică spre Dumnezeu, ”singurul care este bun”.

A venit și vremea celei mai mari încercări, când Petru s-a lepădat de Hristos în noaptea Răstignirii când, om fiind a fost învins de frica de moarte și tocmai el, care spusese că nu se va ”sminti”, a făcut-o la ceas de cumpănă și nu odată, ci de trei ori. A treia oară, la ”cântatul cocoșului” și-a amintit de cuvintele Mântuitorului și a plâns ”cu amar”. Să facem o cuvenită disociere între lepădarea lui Petru din noaptea Răstignirii și faptul că Iuda, și el apostol, L-a vândut. Frica e în firea noastră și nu este atât de ucigătoare cât o ”poticnire” și Dumnezeu cel Sfânt și Bun vine în ajutorul celor care îi rămân alături. A vinde cu gândul doar la profit este un păcat, fiind o alegere deliberată de a sluji lui Mamona, care te subjugă și te duce în voia lui cea rea – spre moarte. Iuda este un pierdut pentru totdeauna din acceptul său și Hristos chiar așa îl numește ”fiul pierzării”.

Numindu-se singur ”apostol al lui Hristos” Petru L-a propovăduit cu credință puternică, dăruire neprecupețită, cu timp și peste timp până acolo încât a convertit încercările în trepte ale urcușului duhovnicesc. Piatră pe care s-a ridicat Biserica lui Hristos, Petru cheamă: ”Apropiați-vă de El, piatra cea vie de oameni, într-adevăr, neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de mare preţ şi cel ce crede în El nu se va ruşina.” Astăzi, mai ales, când totul este de vânzare ca într-un imens bâlci unde ”derizoriul” dezvăluie zădărnicia, că este nevoie ca propovăduirea făcută „cu voie bună, nu pentru câştig urât, ci din dragoste”(s.n.) Asemenea lui făcea și Andrei, fratele mai mic care, de câte ori făcea o vindecare miraculoasă, refuza orice ban și întrebat insistent ce dorește spunea: ”Pe tine pentru Hristos”. Doar atunci, credinţa, ca o manifestare a iubirii, face totul posibil pentru că „nu cade niciodată”. Când Hristos i-a întrebat pe ucenici să spună cine cred că este, unii au răspuns Ilie, alții au invocat numele vreunui proroc, doar Petru a spus ”Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Mântuitorul l-a fericit pentru că nu spunea de la el, nici nu avea cum, ci ”inspirat de Duhul Sfânt.

După Înviere, Domnul s-a arătat femeilor mironosițe și le-a spus să meargă și să vestească pe apostoli, specificând, și ”lui Petru”. Era nevoie să sublinieze pentru că, prin lepădare, Petru s-a exclus dintre apostoli dar a rămas în iubirea lui Hristos care voia să fie reprimit între prietenii Lui. Mai mult, din iubirea-I fără margini, a adăugat la dar, altul mai mare la cea de a doua pescuire minunată de după Înviere. Atunci, Hristos l-a întrebat pe Petru dacă Îl iubeşte și făcut-o nu odată, ci tot de trei ori pentru că trei ori, cât și lepădările și se cerea ca întreit să fie și legătura dragostei. Ca o pecete la a treia mărturisire, când puțin necăjit că mai întreabă Petru spune: ”Doamne, Tu știi toate…doar știi că Te iubesc” Mântuitorul îi încredințează misiunea ce îi revenea de acum înainte: ” „paște oile Mele”. Să fie păstor, dar unul bun după pilda Sa, căci „păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale”. Întocmai a făcut și Petru și Sf. Simion Metafrast descrie martiriul său petrecut pe vremea lui Nero, când creștinii erau aruncați la fiare, arși pe rug, sfâșiați de animale și torturați în cele mai cumplite feluri. Petru a fost condamnat la moarte prin răstignire și tradiția spune că a rugat pe torționari să-l așeze pe cruce cu capul în jos rostind: ”Nu sunt vrednic ca să fiu răstignit ca Hristos al meu; căci El a fost răstignit astfel pentru a privi spre pământ, unde avea să se coboare în iad pentru a elibera sufletele închise acolo. Răstigniți-mă cu capul în sus ca să privesc către ceruri, acolo unde mă voi duce” . În locul răstignirii sale mărturisitoare s-a o Biserică cu două nivele: jos unde este crucea răsturnată și unde este mereu aprinsă o candelă și sus, Biserica propriu zisă numită ”Muntele de aur”, datorită culorii pământului pe care e înălțată.

” Primum inter pares”, Apostolul Petru a propovăduit Evanghelia Împărăţiei în Antiohia, Pont şi Galiţia. Personalitatea sa deosebit de complexă, cu aspecte contradictorii este semnificativă condiția paradoxală a omului și convertirea ei când lepădarea de Hristos a fost răscumpărată de lepădarea de sine, asumarea Crucii și urmarea neabătută a lui Hristos, împreună cu El biruitor. Unul dintre acei biruitori despre care Antim Ivireanul,„oameni fără arme şi nedichisiţi, săraci de avuţie, proşti de învăţătură, slabi de post, blânzi pentru nerăutate, au înălţat nu steaguri de oaste, ci numai Crucea, semnul păcii … şi fără sânge, fără vătămare, calcă şi supun toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înşelăciunea, calcă şi supun toată păgânătatea, biruiesc iadul, sting înşelăciunea, izgonesc minciuna, întind numele lui Hristos şi credinţa cât este de întins pământul şi lumea.” Apostol și martir, ucenic și Păstor, Petru într-una dintre cele două scrisori dă povață: ”Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, urlă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită/Căruia îi stați împotrivă știind că aceleași suferințe le suportă și frații voștri din lume…Dar mai presus de toate, țineți la dragoste…îmbrăcați-vă în smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har…creșteți în har …pentru că tot trupul este ca iarba și toată slava lui ca floarea ierbii…iar cuvântul Domnului rămâne în veac.”

Se poate spune cu deplină îndreptățire că Petru a urmat întru toate cuvintele Mântuitorului; ”Domnului, Dumnezeului Tău să i Te închini și numai lui Unuia să-I slujești” . Și apoi, unde va fi Stăpânul va fi și sluga sa credincioasă., căci ”așa este voia Domnului, ca voi, prin faptele voastre bune, să închideți gura oamenilor fără minte și fără cunoștință”. Piatră pe care s-a înălțat Biserica dăinuitoare și mărturisitoare, Sf. Ap. Petru ne dă pildă mărturisitoare de trăire și făptuire și se roagă pentru cei care îi cer cu credință iubitoare și speranță neclintită.

”Fereastra prin care lumea păgână L-a văzut pe Hristos”

Sf. Pavel nu s-a numărat printre apostolii chemați de Hristos, dar este singurul care afirmă că este ”rob al lui Hristos, chemat de El, apostol, rânduit de El pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu.” Nu doar că nu a fost apostol, dar a fost poate cel mai aprig prigonitor al celor care îl mărturiseau pe Hristos cu un zel ce înfricoșa mulțimile. Numele său era Saul, cu semnificația, de ”cerut” sau pentru care ”m-am rugat” și astfel s-a numit primul rege al Ierusalimului. Era un fariseu cum însuși o mărturisește și tradiția spune că atunci când întâiul diacon și mucenic Ștefan era răpus de ploaia de pietre, el era cel care îi păzea hainele. Poate i-a auzit cuvintele de pe urmă: ”Iată văd cerurile deschise și pe Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu”, după care s-a rugat: ”Doamne, nu le socoti lor acest păcat” și știm că Părintele Ceresc ascultă pe cei drepți cu inimă curată. Cert este că Saul, în râvna care mai că-l orbise, a mers la arhiereu să ceară scrisori către sinagogile din Damasc ca ”dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbați cât și femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legați în Ierusalim. Pornit spre Damasc, pe drum, l-a învăluit o lumină coborâtă din cer și a auzit glas: ”Saule, Saule, pentru ce mă prigonești?” Cutremurat a întrebat: ”Doamne, cine ești?” Atunci, Domnul i-a zis: ”Eu sunt Cel pe care îl prigonești. Greu îți este să dai cu piciorul în țepușă”. Răspuns-a Domnul:”Ridică-te, intră în cetate și ți se va spune ce să faci.” Toți din jur erau înmărmuriți pentru că de auzit auzeau un glas dar nu vedeau pe nimeni, iar Pavel, deși avea ochii deschiși, nu vedea pe nimic. Așa a rămas timp de trei zile în care nu a băut și mâncat nimic. Aici era și preotul Anania, căruia Domnul i-a spus de bărbatul din Tars pe care trebuie să-l boteze iar acesta, surprins, i-a vorbit de atrocitățile pe care le făcea și că ”și aici are putere de la arhierei pe toți care cheamă numele Tău”. Răspunsul a venit pe dată deplin lămuritor: ”Mergi pentru că acesta îmi este vas ales ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și regilor și fiilor lui Israel, căci Eu îi voi arăta ce trebuie El să pătimească pentru numele Meu”. Anania a făcut ascultare și oamenii erau contrariați nereușind să înțeleagă și Pavel, după ce a stat câteva zile, și-a început propovăduirea intrigând pe cei care îl auzeau și se întrebau retoric: ”Nu este acesta oare cel care prigonea în Ierusalim?” Pavel continua propovăduirea și singur se destăinuia corintenilor: ”căci eu sunt cel mai mic între apostoli care nici nu merit să mă numesc apostol pentru că am prigonit Biserica.”

Cunoaștem din ”Faptele apostolilor” cum, după ce și-a redobândit vederea cea trupească și a primit-o pe cea duhovnicească, Pavel a spus că ”nu de la oameni, nici de la vreun om, ci prin Hristos a fost chemat și, comentând aceste, Sf. Augustin a scris cum „din lup, miel, din persecutor înfocat un vestitor neobosit al Evangheliei, învăţător şi apostol al popoarelor”. A predicat învăţătura creştină cu râvnă şi pricepere, cu timp şi peste timp într-o dăruire de sine dusă până la uitarea de sine – o uitare de sine pentru regăsirea în Hristos cum singur o spune: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. Cutremurătoare cuvinte şi pline de Adevărul care ne face liberi prin iubirea lui Dumnezeu. Oare câţi dintre noi, numindu-ne cam fălos „drept măritori creştini”, putem rosti cu sinceritatea inimii aceste cuvinte fără să fim nevoiţi să ne plecăm capul. La îndemână rămâne stăruința cum ne învăța Părintele Teofil Pârâianu: ”roagă-te cum poți până te rogi cum trebuie” și atunci vine ceasul tainic când cu mintea cuvios îngenunchiată în căuşul inimii cerem: „Doamne, Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine păcătosul”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-ne să ne mântuim”

După botez, Saul, ”cel dorit”, a devenit Apostolul Pavel, „cel mic” şi „vas ales”, începându-şi propovăduirea în sinagogi. Avea să afle curând că i se pregătea şi prigonitorul ajuns prigonit părăseşte oraşul, coborând zidul într-un coş. Pleacă spre Arabia unde se dedică insistent studiului şi meditaţiei îndelungate asupra creştinismului. Au urmat cele trei călătorii misionare prin întreaga Asie, Spania, Bretania şi Italia unde a înfiinţat comunităţi creştine, a hirotonit diaconi, preoţi, episcopi. Pe drept cuvânt, Sf. Ioan Gură de Aur l-a numit inspirat „fereastra prin care lumea păgână l-a văzut pe Hristos”. Epistolele care pot fi asimilate cu o Evanghelie, au fost dictate, pentru că cu mâinile lucra ca să poată trăi și mai ales să dobândească smerenia. A călătorit mult, a înfruntat primejdii, a fost arestat, lovit cu pietre, a suportat necazuri şi privaţiuni dar, prin toate s-au arătat a fi spre întărirea credinţei şi iubirii recunoscând smerit: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!”

A lăsat moştenire 14 epistole, un adevărat „testament spiritual” din care doritorii află cum putem şi noi cei de astăzi să facem „drepte căile Domnului”, renunţând la cele ale rătăcirii, urii şi prigoanei spre o împreună vieţuire. S-a dorit ”împreună truditor cu Dumnezeu” și împreună trăit or cu El până acolo încât mărturisea ”trăiesc, dar Hristos trăiește în mine”. Este deodată o alegere și o asumare pentru că ne atrage atenți că ”toate ne sunt îngăduite dar nu toate folosesc”, sau, în altă parte ”ne zidesc. De aici un anumit moralism al moștenirii sale pentru a pricepe cu mintea în inimă ”taina cea ascunsă din timpuri veșnice iar acum arătată prin scrierile proorocilor după porunca veșnicului Dumnezeu să le arate bogăția slavei acestei taine între neamuri, adică pe Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei”

Cu adevărat mare este Dumnezeu care a făcut dintr-un prigonitor a făcut un apostol şi unul al neamurilor pe care le-a adus la dreapta credinţă. Dumnezeu l-a ajutat să-şi convertească ura înverşunată în iubire jertfelnică prin duhul înfierii. Prin Hristos nu mai suntem robi ai lui Dumnezeu, care își primesc plata pentru osteneala lucrului, ci fii, dimpreună cu Hristos moștenitori ai viții veșnice. Iubirea unuia pentru altul este o datorie, pentru că întâi şi mereu Hristos ne iubeşte: „Nimănui cu nimic să nu fiţi datori decât cu iubirea unuia faţă de altul fiindcă cel ce-l iubeşte pe altul a plinit lega.” Legea dată de cel ce Însuşi este Iubire – „Dumnezeu este iubire”. Iubirea în sens de ”filos”, ce se cuvine a fi o datorie pentru că ea dă certitudinea perpetuării vieții ducând vremelnicia spre dăinuire. A presimțit-o Shakespeare care, în Sonetul cu numărul 66, după ce face o panoramare a necazurilor ce vin de la oameni, aceleași ca și astăzi, spune cum că ar vrea să moară. Se oprește brusc ca în fața unei revelații: ”Dar dacă mor, iubirea-mi cu o las?”

Iubirea aproapelui – datorie și binecuvântare

Datori trebuind a fi unii față de alții doar cu iubire, Sf. Pavel dă îndreptare de ce anume s-o facem pentru că ”îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se aprinde de mânie, nu gândește rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le rabdă, toate le crede, toate le suferă”, o caracterizare ce îl aduce pe Hristos, Lumina adevărată prin care vedem lumina întreită a lui Dumnezeu ca Părinte, Fiu și Duh Sfânt”. Prin ea însăși, cunoașterea e parcelară cum arată știința contemporană aproape ca un turn Babel a nenumăratelor discipline. Ea, cum spune înțeleptul din Tars mai și trufește și nu puțini sunt specialiștii de azi care-și consideră specializarea ca fiind ”totul” și ducând spre o variantă actualizată a turnului Babel. Abia iubirea este ziditoare. O asemenea mentalitate a dus la celebrele ”drepturi ale omului” care nu sunt însoțite de nici o datorie și am ajuns în plin război al tuturor împotriva tuturor. Prin timp, Apostolul neamurilor ne amintește că suntem datori cu iubire. A fi datori să ne iubim aproapele sună ciudat astăzi când omul se arată a fi mai degrabă, cum spunea Dostoievski, „animalul care are privilegiul de a blestema” semănând în jur ură şi moarte. Este drumul secularizării pe care sacralizăm profanul, făcându-l idol şi închinându-ne lui fariseic, profanizăm (nu profanăm!) sacrul. La capătul acestui drum creşte imperiul derizoriului, descris între alții de Llosa, ca o sabie a lui Damocles ignorând că nu poate fi vorba de nici o fericire unde există pericolul iminent al morții.

Da, suntem datori cu iubire unul pentru celălalt, așa cum Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului ca să-l redea menirii sale dintâi de a fi împreună-voitor și truditor, sau cum spunea Vasile Voiculescu ”contemporani cu Dumnezeu”. Făptura iubirii lui Dumnezeu, omul are privilegiul de a fi iubit şi, într-o egală măsură, datoria de a iubi pentru că, mai întâi şi pentru veşnicie Tatăl ”a tot făcătorul, Ziditorul Cerului și al pământului, al ”tuturor celor văzute și nevăzute”. Datoria de a ne iubi aproapele este, în acelaşi timp, binecuvântare şi condiţie a libertăţii. Sf. Augustin spunea: „Iubeşte şi fă ce vrei” şi se face că atunci când iubeşti ai o singură dorinţă – să faci bine celuilalt, exact cum a făcut Hristos vindecând boli, îndreptând slăbănogi, înviind morţi, înmulţind pâinile. Şi, mai presus de toate, Răstignindu-se şi, pe cruce să se roage: „Părinte, iartă-le lor cp nu ştiu ce fac”. Suntem datori cu iubire şi, subtil psiholog, Sf. Ap. Pavel arată şi cum ca nu cumva să ne lepădăm de vorbe prin fapte.. Oricât de mândri suntem de progresele cunoașterii, chiar trimițând unele spre altele, ele rămân limitate de faptul că omul, oricât s-ar strădui rămâne ”sub vremi” și veșnicia un dor nestins. Desăvârşirea, pecete a unităţii e dată de iubire, spre care suntem chemaţi de Hristos şi „voi cunoaşte pe deplin precum am fost cunoscut şi eu”. Din cele trei virtuţi – credinţa, nădejdea, dragoste – dragostea este cea mai mare, cheia de boltă a umanităţii şi, în cele din urmă, singura şansă ca viitorul să ne arate faţa lui în lumina vieţii. Faptul că acum asistăm la o explozie a scenariilor apocaliptice arată că am izgonit din suflete iubirea de Dumnezeu şi aproapele, înlocuind-o cu interese nu odată meschine. Nefericirea omului ”actual” este că a întronat în inimă iubirea de sine şi, închinându-se altarului șubred ridicat lui propriului „ego” sufletul îi e un fel de mormânt. Dar, veni-va ceasul când și morții vor auzi glasul Mântuitorului, amintindu-și că, prin jertfa Sa ne-a dăruit pacea.

Între vorbirea ”despre Hristos” și trăirea ”în” Hristos

Cum s-o facem astăzi când domină interesele și nu totdeauna cele nobile în așa fel încât să nu ne mai lamentăm penibil de secularizare? Poate mai puțin vorbind ”despre”, ci fiind ”în” adică urmând cu inima, mintea și fapta chemarea Sf. Ioan Gură de Aur pe care o auzim la fiecare Liturghie: ”Să ne iubim unul pe altul ca într-un gând să mărturisim Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o Ființă și nedespărțită”. În cele mai multe dintre icoane Sf. Pavel poartă o sabie care ne trimite la finețea duhovnicească pe care o întâlnim în toate scrierile sale, dar, deloc mai puțin, la sabia cu care a fost decapitat. La ceas prăznuitor al sfinților apostoli Petru și Pavel să luăm cu noi ceea ce îi unește întru veșnicie: faptul că, pentru Petru, ”iubirea acoperă multe păcate” și pentru Pavel nu cade niciodată. Așa ne putem întreba fără teamă: ”Unde îți este moarte boldul?” Nu mai este, prin jertfa lui Hristos, a celor doi apostoli, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, a tuturor sfinților mărturisitori să ne înfrățim cu medicul, poetul și mărturisitorul Vasile Voiculescu care. Visând icoana tainicei treimi în chipul Crucii, privind la Hristos cel răstignit, scrie: ”Pe cel drept, stă Tatăl, pe cel stâng Sfântul Duh/ Și cumpănindu-le amândurora avântul/Pe Cel din mijloc, Fiul răstignit în văzduh,/ Cu picioarele mângâind pământul.”

Celor ce au fost dăruiţi la Botez cu numele binecuvântate ale celor doi apostoli Petru și Pavel, urări de viaţă lungă cu sănătate şi spor în lucrarea cea bună ca, prin ani, chipul dinafară trecându-se, cel din interior să se înnoiască. La mulți ani!

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online