La împlinirea a 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu, consecvenți misiunii noastre jurnalistice și fideli marelui nostru înaintaș, prim redactorul ziarului conservator Timpul, Ziaristi Online publică în exclusivitate, din partea distinsului istoric, dr. Aurel V. David, o serie de șapte studii revelatorii despre viața, lupta și jertfa Românului Absolut. Toate episoadele le puteți găsi AICI. Astăzi, al șaselea articol, din care aflăm și că Eminescu îl recita cu încântare pe “Andrii-Popa cel vestit” al lui Alecsandri (aici pus pe muzică de Mircea Baniciu/ Phoenix):

EMINESCU LA ȘCOALĂ ÎN BLAJUL ARDEALULUI.

ÎNTRE SPERANȚE ȘI DEZAMĂGIRI

Conf. univ. dr. Aurel V. David

1. Contextul plecării sale la Blaj

 Precum se cunoaște, în anul școlar 1865/1866, Mihail, fiul lui Gheorghe Eminovici, în vârstă de 16 ani, era elev la Gimnaziul german din Cernăuți. În 12 ianuarie 1866, a murit dascălul său venerat, Aron Pumnul, fapt care a marcat de destinul său. Astfel, s-a hotărât să părăsească orașul Cernăuți și să caute altă șansă, în altă parte, pentru a-și termina studiile. De aceea, a mers la Ipoteşti, la casa părintească, pentru a-și informa părinții despre situația lui precară și a cere învoirea de a pleca în Ardeal – la Blaj –, pentru a-și rezolva situația școlară. Sora 65/1866, sa – Aglae -, avea să confirme acest fapt, afirmând ulterior că după înmormântarea lui Aron Pumnul, Mihai „ș-au depus cărţile sub un scaun din grădina publică ș-au plecat spre casa părintească. Întrebat de părinţi de ce au fugit de la şcoală, el plângând răspunse: mai mult n-am ce face în Cernăuţi. Pumnul nu mai este. Au murit”.¹ În faţa părinţilor, Mihai a motivat că a părăsit oraşul Cernăuţi din dorinţa de a pleca la Blaj, în Ardeal, pentru susţinerea examenelor restante și finalizarea studiilor gimnaziale. În acele vremuri, Blajul era un orăşel de şcoale. Acesta era aurelolat de corifeii Şolii Ardelene, în primul rând de Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, despre care Mihai auzise, cu siguranţă, de la profesorul Aron Pumnul. Înaintea lui, calea Blajului mai fusese bătută de alţi bucovineni, cel mai cunoscut fiind Vasile Bumbac din Costâna, pe care Mihai îl cunoștea.

 Mihai a obţinut acordul tatălui său, pentru a se deplasa la Blaj, cu gândul de a-şi da examenele restante pentru a absolvi clasa III-a. Acesta i-a promis că-i va asigura resursele financiare necesare „costului” şcolar. Astfel, cu învoirea părinţilor, Mihai a hotărât să plece în Ardeal, la Blaj – denumit „Meca şcoalelor române din Ardeal”. El urma să calce pe drumuri necunocute, iar părăsirea Bucovinei i-a încrustat în inimă adînc regret şi părere de rău.² A plecat încrezător în propriul destin, ducând cu el numele EMINESCU, pe care i-l dăduse IosifVulcan, redactorul șef al revistei „Familia”, unde debutase în 25 februarie 1966 cu poezia „De-aș avea”.

 A pornit în zi de vară, pe „marele drum împărătesc”, cât pe jos, cât cu căruța, însoțit de un gimnazist pe nume Ioan Neamțu din Feldru, ținutul Năsăudului. În romanul autobiografic ,,Geniu pustiu”, Mihai a dezvăluit începutul călătoriei sale de la Cernăuți la Blaj în vara anului 1866: „Într-o zi frumoasă de vară, îmi făcui legăturica, o pusei în vârful băţului şi-o luai la picior pe drumul cel mare împărătesc. Holdele miroseau şi se coceau de arşiţa soarelui…eu îmi pusesem pălăria în vârful capului astfel încât fruntea rămânea liberă şi goală şi fluieram alene un cântec monoton, şi numai lucii şi mari picături de sudoare îmi curgeau pe frunte deasupra obrazului”.³

A ajuns la Vatra Dornei, de acolo la Năsăud, apoi la Bistrița, Rehin, Târgu Mureș, unde a întâlnit doi alumni ai Gimnaziului din Blaj, Ioan Cotta și Teodor Cojocariu. Împreună cu aceștia și-a continuat drumul, a trecut prin Târnăveni, apoi aajuns în marinea Blajlui. Ioan Cotta, tovarășul de drum al lui Mihai, avea să consemneze ulterior: „Continuând călătoria, am ajuns în Vârful «Hulii» (Hula Sâncelului, lângă Blaj,n.ns.). Într-o mână ţinându-şi Notes-ul, cu cealaltă şi-a dat pălăria jos, strigând: « Te salut din inimă Romă-mică. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea »”.⁴

Astfel a ajuns într-un oraș ardelean, majoritar românesc, ce s-a făcut cunoscut mai ales după anul 1737, când a devenit oraș, având următoarele repere istorice:

– în anul 1738, orașul Blaj a fost cedat Episcopiei Române Unite, devenind astfel reședința oficială a acesteia și centrul religios și cultural al românilor „uniți” și al Școlii Ardelene. La 30 martie 1738: episcopul Ioan Inocențiu Micu-Klein a încheiat un contract cu Johann Martinelli – arhitectul curții imperiale din Viena -, pentru realizarea catedralei, a școlilor și Mănăstirii Sfintei Treimi, contra sumei de 61.000 de florini austrieci;

– în anul 1741 a început construirea catedralei Sfânta Treime, în stil baroc, după planurile arhitecților vienezi Anton și Johann Martinelli.⁵ Aceștia au folosit ca sursă de inspirație Biserica Iezuiților din Cluj, prima biserică romano-catolică ridicată în Ardeal. În anul 1748, construcția a fost terminată, rămânând de executat finisajele;

– 1754: prin eforturile episcopului Petru Pavel Aron, la Blaj și-a deschis porțile prima școală publică cu limba de predare română. Acest fapt l-a făcut pe Ion Heliade Rădulescu să spună „aici a răsărit soarele românilor”; catedrala a fost sfințită în anul în anul 1756, de către episcopul Petru Pavel Aron; la Blaj și-au făcut studiile mulți dintre cei mai de seamă cărturari români ai secolelor XVIII-XIX din Transilvania, precum Samuil Micu, George Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, George Barițiu, Simion Bărnuțiu etc.;

– 1795: la Blaj a fost tipărită Biblia de la Blaj – Biblia lui Clain⁶ (sau Biblia lui Bob) -, care reprezintă cea de-a doua traducere a Sfintei Scripturi tipărită în limba română; la Blaj a publicat Timotei Cipariu prima gramatică românească;⁷

– 1848: la Blaj au avut loc mai multe adunări ale românilor din Transilvania; la adunarea convocată de Avram Iancu și Alexandru Papiu-Ilarian la 30 aprilie 1848, au fost formulate ideile desființării iobăgiei și ale egalității în drepturi a populației române din Transilvania cu celelalte națiuni.

– între 15–17 mai 1848, pe câmpul de lângă Blaj (care de atunci poartă numele de Câmpia Libertății), a avut loc Marea Adunare de la Blaj, la care au participat 30.000-40.000, majoritatea țărani. Adunarea a adoptat programul de revendicări cu caracter democratic: abolirea dijmei, a clăcii și a iobăgiei, desființarea breslelor și a vămilor, libertatea cuvântului și a tiparului, formarea gărzii naționale, școli de stat în limba română etc. Tot la această adunare s-a protestat împotriva „uniunii” forțate a Transilvaniei cu Ungaria.

Blajul a rămas printre puținele orășele din Ardeal (alături de Năsăud), cu o populație majoritar românească.

2. Blajul speranțelor

● În Blaj, cei trei drumeți au tras la baciu Văsălică Bugneriu (vlădicul), unde se mai aflau în cvartir Petru Uilăcan și frații săi, teologi şi ei.⁸ Ioan Cotta l-a invitat pe Mihai să rămână în gazdă împreună cu el, oferindu-se să-l „provizeze” cu mâncare. El a acceptat cu bucurie, neavând pe moment alte posibilităţi de găzduire şi aprovizionare cu de-ale gurii. După ce s-au așezat în cost, Mihai a plecat prin târg, s-a abătut pe la Seminar şi Gimnaziu, a răscolit mai multe locuri, întorcându-se la baciu Văsălică Bugneriu de-abia seara. În scurt timp, printre şcolarii blăjeni se risipi zvonul șoptit că venise la Blaj un student de la Cernăuţi, despre care se spunea că citise întreaga bibliotecă gimnazială şi publica poezii în revista „Familia”.

● Printre primii studenţi pe care Mihai i-a cunoscut la Blaj s-a numărat şi Ştefan Cacoveanu (Cacovean), student aflat în preajma bacalaureatului la Seminarul din Blaj, care stătea în găzdă la o văduvă. Era născut la 25 decembrie 1843 în Ciugudu de Sus, comitatul Alba (germ.Oberfigid, ung. Felsöfüget), situat în Dealurile Aiudului, pe malul drept al Văii Ciugudului. A făcut liceul la Aiud, apoi la Blaj, unde îl avea ca profesor pe Ioan Micu Moldovan. La îndemnul acestuia, a notat primele texte populare culese din satul natal, asemenea multor altor elevi blăjeni care au contribuit la adunarea doinelor şi strigăturilor din Ardeal. Pentru Ștefan Cacoveanu, numele Eminescu era cunoscut din poeziile publicate de acesta în revista „Familia” lui Iosif Vulcan. El a fost doritor să-l cunoască personal, astfel că, a doua zi după sosirea lui Mihai în Blaj, împreună cu alţi studenţi, a mers în piaţa aflată dinaintea Gimnaziului, locul de întâlnire al studenţilor blăjeni.⁹ Acolo a făcut cunoştinţă cu Mihai, consemnând astfel în amintirile sale acel moment: „A doua zi după sosirea lui la Blaj, în studenţime fierbea vestea şi pe buzele tuturor sunau cuvintele: e aici Eminescu! e aici Eminescu! Aceasta fu în 1866, prin luna mai, pe la sfârşit. Doritor de a-l cunoaşte, am ieşit în piaţa dinaintea gimnaziului, locul de întâlnire al studenţilor. Aici i-am făcut cunoştinţa”.¹⁰

Ștefan Cacoveanu l-a descris astfel: „Era un tânăr între 16-17 ani, de statură mijlocie, frumos şi roşcovan. Avea un păr negru dat îndărăt şi lug, părea a nu fi tuns de un an de zile. Era într-un surtuc de peruvian negru, ros, scurt în mâneci şi rupt în coate; în nişte pantaloni de altă culoare (gălbui mi se pare), scurți de i se vedeau de sub ei până la înfășurări ciubotele câlciate și prăfuite. Pe cap purta, deși era cald deja, căciulă neagră, grea, săoasă de miel. Nu știu cum să-mi explic împrejurarea că acest exterior neglijat nu ne era bătător la ochi. Poate fiindcă la Blaj, unde studia sărăcimea, se aflau încă mulți ca el, rău situați și îmbrăcați, și apoi la un talent așa de mare cum îl țieam noi, ni se părea cumva naturală această lăpădare de sine”.

● Mai mulți studenţi blăjeni au venit să-l vadă pe studentul sosit de la Cernăuți. Mihai s-a înfăţişat acestora cu chipul zâmbitor, intrând în vorbă cu ei. Din prima clipă, pe unii i-a mirat ţinuta „poetului”, căciula de oaie înfundată pe cap, deşi era începutul verii (mai-iunie), surtucul de peruvian negru, scurt în mâneci şi ros în coate, pantalonii scurţi, de i se vedeau ciubotele, ghetele scâlciate şi prăfuite. Acestea contrastau cu chipul său luminos, părul dat pe spate preoţeşte în şuviţe lungi, statura zdravănă şi demnă a tânărului de 16 ani. Gimnazistul Petru Uilăcan și-a amintit ulterior că Mihai „Era îmbrăcat în pantaloni negri și Kaiserroc și dacă-mi aduc bine aminte, avea pe cap căciulă. Era de statură mijlocie, avea față surâzătoare, ochi negri scânteietori, sprâncene groase și păr negru, era om frumos și simpatic, nu vorbea multe și era mai mult serios. Cvartir stabil nu avea, însă cvartirul principal îi era la baciu Bugneru, unde eram în cvartir și eu: mai mult mă întrețineam cu dânsul”. ¹¹ Ținuta sa a impus respect în rândul studenților blăjeni, care s-au întrecut să-l ajute la nevoie. Însă, el acceptase oferta binevoitoare a prietenului său, Ioan Cotta, unde avea asigurată pentru un timp şi hrana zilnică.

● Niciunul dintre studenții blăjeni n-a știut cu claritate pentru ce clasă gimnazială a venit Mihai Eminescu de la Cernăuți să susțină examene la Blaj. Unii aflară că avea două clase gimnaziale şi că voia să dea examen de a VII-a (!), alţii că avea trei clase (clasa a III-a absolvită ca privatist, în vara anului 1864, la Gimnaziul catolic din Sibiu!) şi voia să câştige deodată clasele a IV-a şi a V-a, ceea ce nu-i fu admis. Petru Uilăcan știa că Mihai a venit la Blaj cu scopul să depună examen privat pe clasa a IV-a a Gimnaziului din Blaj și să treacă din a III-a pe a V-a, însă nu-i fu admis (deci, lui Mihai nu i-a fost recunoscută absolvirea, la Sibiu, a clasei a III-a gimanzială!).

● Mihai a fost așezat în gazdă la vlădicul Văsălica Bugneriu timp de o săptămână, fiind omenit cât a fost omenește posibil de Ioan Cotta. El s-a înfruptat din merindea tovarășilor săi, cu sfiala pe care o dă nevoia de a sta pe capul altuia. Era voinic, sănătos ca piatra, mânca bine fără să aleagă, dormea dus. În acest timp, de el s-a atașat frățește Ștefan Cacoveanu, care l-a invitat să stea cu el în gazdă la văduva Laura lui Gozsi – zisă Jensoaie. Casa acesteia se afla pe uliţa Otelului, care ducea din piaţă cătră Sâncel, între casa unei Mănăfoaie şi a crâsnicului Raţiu Papăgol.

Mihai a acceptat, iar înainte de a se muta a fost recunoscător pentru omenie, sărutând mâna lui Ioan Cotta, binefăcătorul său.¹² Acesta și-a amintit că Mihai „şi-a luat adio de la mine, sărutându-mi mâna. Unde şi încotro s-a dus, nu ştiu; mi-a promis că-mi va scrie, atât mie, cât şi fratelui Cojocariu”. Din acel moment, Ioan Cotta și Teodor Cojocaru nu l-au mai întâlnit pe Mihai. În memoria lui Ioan Cotta, Mihai a rămas „un tînăr de o construcţie solidă, gras, tare, negricios, tuns, iar în frunte avea un păr bucliu (alcătuit din bucle), pe care mereu şi-l netezea; ochi ageri şi ţinută serioasă”.¹³ După cum avea să-şi amintească Ioan Cotta, Mihai s-a ținut de cuvânt: „Şi, într-adevăr că în anul 1879 am primit eu cît şi Cojocariu epistolă. Însă regret că epistola s-a pierdut încă de atunci, iar despre conţinutul epistolei încă nu-mi aduc aminte. Toader Cojocariu a murit încă înainte de asta cu 20 de ani”.¹⁴

● La noua lui gazdă – văduva Jensoaie –, în „casa dinspre uliţă” era o odaie mică cu două paturi, în care dormeau câte doi băieţi, respectiv Georgiu Bucşa, Teodor Totu, Ștefan Cacovean şi un nepot al său de şase ani, Ioan Paul. Întrucât Mihai nu avea pat, gazdele îi făceau în fiecare seară un pat deosebit, punându-i un străjac umplut cu otavă şi cu o velinţă.

Ştefan Cacoveanu avea să-şi amintească: „Toată casa consta din trei apartamente: unul către uliţă, ocupat de mine, Georgiu Bucşa şi Teodor Totu,…şi de Ioan Paul, nepot al meu, atunci abia de şase ani, astăzi profesor la Iaşi şi la mijloc, între aceste două apartamente, era culina. Odaia noastră era mică şi avea numai două paturi, iar lui Eminescu îi improvizam în toată seara patul separat, căci noi ăştilalţi dormeaum câte doi într-un pat”.

● Gimnazistul blăjean Elie Damian Domşa avea să-și amintească ulterior: „L-am cunoscut prin iunie; mi-aduc aminte de pe aceea că-l vedeam mâncând cireşe. Trecând prin grădină, l-am văzut în curtea seminarului; şi auzind ca-i din Bucovina, am prins vorbă cu el…” La rândul său, Petru Uilăcan a înțeles că „Era mare adorator al lui Aron Pumnul, care îl ajutase când studia la Cernăuți”.

● Elevii blăjeni nu înţelegeau cum era posibil ca Mihai, la vârsta de 16 ani trecuți, să nu aibă decât două clase gimnaziale, absolvite la Gimnaziul german din Cernăuţi. Mihai a explicat astfel situația: „Spunea, că el era de la Botoşani, din Moldova. Tată-său, Eminovici, era bucovinean: Venise în tinereţe la Moldova, ca ispravnic la o moşie boierească şi se însură cu o moldoveană cu ceva stăricică. Fiind tată-său crescut la nemţi, ţinea mult să-i dea şi creştere germană. Îl trimise, aşadar la Cernăuţi, la învăţătură. Acolo îl puse sub grija profesorului Pumnul, autorul Lepturariului. După vreo câtăva vreme, acest mentor al său slăbise de morb, încât nu-l mai putea ţinea de scurt. Micul Eminescu folosindui-se de ocaziunea dată, în loc de a merge la şcoală, se închidea în biblioteca Pumnului. Acolo studia necontenit şi neconturbat răzbunându-şi astfel în contra atâtor profesori pedanţi şi sarbezi. În modul acesta ne spunea el în liniamente generale, că rămase la clasa a II-a gimnazială (?) şi astfel pe multă vreme învrăjbit cu şcoala, dar şi cu tată-său. Spunea mai departe că venise la Blaj, ca să facă examen pe clasa a VII-a şi astfel să împace pe tatăl său, care îi făgăduise că-i trimite bani, numai să apuce firul studiilor mai departe”.

● Băieţii aflați în cost erau săraci, căci bani n-aveau, își aduceau de mâncare în straiţele cu dungi albastre: pită neagră care se păstrează până la două săptămâni, slănină, mălai, burduf de brânză, mâncări care trebuiau să le ajungă pentru multe zile. Este posibil ca gazda să nu fi fost plătită cu parale, ci cu câteva ferdele de bucate.¹⁵ Ștefan Cacoveanu a făcut o interesantă descriere a vieţii şcolarilor din Blaj: „Trăiam din ce ne aducea cu desagii de acasă pe 2-3 săptămâni: pâine, făină, slănină, brânză din belşug, dar bani puţintei de tot. Norocul, că Eminescu era un tânăr sănătos ca piatra, nealegător în ale mâncării, mânca bine, dormea lung şi fără grijă, dimineaţa de regulă pe la 8 oare se scula, se spăla, da cu degetele de câteva ori prin părul bogat şi lung dat pe spate şi era pieptănat gata. Îmbiindu-l cu pieptene îmi zise: chiar bine, frate, că eu, parcă am scăpat din focul de la Troia, n-am astfel de sculă”. Deci, Mihai s-a trezit într-un alt univers, adăpostit de o odăiță modestă unde se aflau înghesuiți 5 copii școlari. În fiecare seară, tovarășii săi îi făceau un pat deosebit, punându-i un străjac umplut cu otavă şi o velinţă. Însă, s-a împăcat greu cu hârjoanele şi convorbirile zgomotoase dintre tovarăşii de odaie. Astfel de fapte cunoscuse cu prisosință la Cernăuți în casa birjarului rutean Nicolai Țirțec, încercând să nu se amestece în acele hârjoane.

● Pentru a citi, Mihai ieşea la câmp, unde să fie singur, numai cu el însuși. Însă, îndeletnicirea de căpetenie era scăldatul la râul Târnava, de regulă, lângă moară, din jos de roate. Acolo se bălăcea în apă ceasuri întregi, stând mai la o parte de ceilalţi băieţi, care îl găseau la râu şi îl lăsau în râu. El făcea fel de fel de isteţii nautice, intrând în apă într-un loc şi ieşind târziu unde nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Același Ștefan Cacoveanu a consemnat că: „După ce dimineaţa se găta, dejunam ce da D-zeu, şi de regulă el mergea de se scălda în Târnava la moara din jos de roate şi se scălda întruna pînă la amiazi, iar eu cu alţi tovarăşi mergeam la câmp de ne preparam pentru bacalaureatul ce aveam să-l facem prin luna lui iulie şi numai la prânz ne întoreceam acasă. Atunci venea şi Eminescu de la scaldă, unde punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înot, corlindu-se ca aici şi ieşind de sub apă târziu unde nici nu-ţi aduceai aminte. Şi în Blaj eram tineri buni înotători, dar cu Eminescu nici unul nu putea ţine. Aceasta era părerea generală. E de însemnat însă, că se scălda de o parte singur şi cu cei dimprejur nu făcea multă vorbă, îi plăcea să iasă în piaţa Blajului, bogată în poame de tot felul. Îşi umplea căciula cu poame şi apoi mâncând sta de o parte râzând de ştrengăriile studenţilor de prin piaţă, fără a lua însă parte la ele vreodată. În scăldat exceda. În alte era moderat. Nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, era ca o fată mare”.¹⁶

● În acele vremuri, apa de băut se aducea în Blaj din afara orașului. Pentru Seminar, apa era adusă „cu un căruț tras de un măgar. Omul de lângă acest căruţ se numea în Blaj: măgărarul de la Seminar”. „Măgărarul” era, în fapt, un țăran, pe nume Nicolae Mihu, poreclit Chenderi, de loc din satul Veza. Acest ţăran fără ştiinţă de carte, era isteţ şi mare povestitor, adică bun povestaș. Seara, în dormitor, acesta le spunea teologilor basme şi snoave până adormeau cu toţii. Astfel de poveşti a ascultat şi Mihai, rămânând fascinat de universul în care era ademenit de povestaș. Chipul acestuia, precum și poveștile sale i-au rămas lui Mihai adânc întipărite-n sufletul său de adolescent. Ştefan Cacoveanu a scris după povestirile acestuia, mai multe poveşti, printre care „balada Marcului” şi o oraţie de nunţi. Ștefan Cacoveanu a consemnat: „Se zice că peste vacanţă, când teologii erau duşi acasă şi n-avea cui spune, aduna copiii de pe uliţă, se punea cu ei roată pe iarbă în curtea seminarului şi le spunea poveşti. Semăna mult la tip cu Horea. Ştia multe şi era meşter la vorbă. Se zice că o dată având pricină cu un teolog (elev seminarist), printre vorbe îi zise: – „Hei, părinte că nu ne-a pus Dumnezeu pe mine la locul meu, că n-am fost să fiu eu ce sînt, c-a fost să fiu eu popă în locul dimitale şi dumitale măgărar în locul meu! E de însemnat că deşi nu ştia ceti şi scrie, ştia o mulţime de cîntări biericeşti”.¹⁷

● Fiind un cititor înfocat, Mihai se vâra, de cu ziua, cu capul în cărţi, şi citea pe nerăsuflate orice carte care îi cădea în mână, fie de şcoală, de literatură, ori de ştiinţă. Pe acestea le împrumuta de la colegi sau din biblioteca prepositului Ioan Micu Moldovan, numit și Moldovănuț, din cauza înfăţişării sale fizice, mai scunde.¹⁸ Se născuse la 13 iunie 1833 în satul Varfalău (azi Moldovenești), la vest de Turda, într-o familie de țărani români (numele părinților fiind Dochia-Domițiana și Vasile Moldovan). A efectuat studii de istorie și de teologie, devenind profesor de teologie (preposit capitular) la Seminarul Greco-Catolic din Blaj. A fost adeptul lui Timotei Cipariu, a publicat numeroase lucrări istorice și a continuat acțiunea acestuia privind culegerea folclorului de către elevi. A urmat tradiția împământenită la Blaj, potrivit căreia canonicii și dascălii vechi aveau câte un ucenic care le aducea apă și le făcea foc, dar pe care îi formau apoi în spiritul disciplinei lor. Unul dintre ucenici era în acel timp Nicolae Petra-Petrescu, de loc din Ibănești (ung.Libánfalva) – sat românesc de la origine -, așezat pe o vatră de locuire din neolitic, în valea Gurghiului, afluent al Mureșului, la 20 km spre est de orașul Reghin și la peste 50 de kilometri nord-est de Târgul Mureșului; satul a fost atstat documentar în anul 1453.

● Probabil că Mihai a răsfoit și cele două cărți tipărite de Ioan Micu Moldovan până atunci, respectiv: Dicțiunarelu latinu românu pentru începetori (1864) și Geografia Ardealului: pentru școlele poporali (1866). Tinerii „studenţi” blăjeni, amatori de plăceri nevinovate, au fost mirați când au constatat că Mihai Eminescu nu bea, nu fuma, nu juca era cartofor.¹⁹

Condițiile de locuit la văduva Jensoaie le-a descris cu mare măestrie în romanul Geniu pustiu. El a consemnat: „Între cei patru păreţi galbeni a [i] unei mansarde scunde şi lungăreţe, osîndite de-a sta în veci nemăturată, locuiam cinci inşi în dezordinea cea mai deplină şi mai pacifică. Lîngă mica fereastră stetea o masă numai cu două picioare, căci cu partea opusă se răzima de perete. Vro trei paturi, care de care mai şchioape, unul cu trei picioare, altul cu două la un capăt, iar celălalt aşezat pe pămînt astfel încât te culcai pe el pieziş, un scaun de paie la mijloc cu o gaură gigantică, nişte sfeşnice de lut cu lumânări de seu, o lampă veche, cu genealogie directă de la lampele filosofilor greci ale căror studii puţeau a untdelemn, mormane de cărţi risipite pe masă, pe sub paturi, pe fereastră şi printre grinzile cele lungi şi afumate a [le] tavanului, ce erau de coloarea cea mohorîtă – roşie[a] lemnului pîrlit. Pe paturi era [u] saltele de paie şi cergi de lână, la pământ o rogojină, pe care se tologeau colegii mei şi jucau cărţi, fumând din nişte lulele puturoase un tutun ce făcea nesuferită atmosfera, ş-aşa atât de mărginită, a mansardei… Pe când colegii jucau cărţi, râdeau, beau şi povesteau anecdote care de care mai frivole şi mai de râs, de Pepelea, de ţigani, de popi, eu îmi mânam viaţa cu capul aşezat în mâini, cu coatele rezemate de marginea mesei, neascultând la ei şi citind romanţe fioroase şi fantastice, care-mi iritau creierii”.

● Viața lui Mihai, aflat în cost la văduva Jensoaie, era vitregă. El se culca adesea îmbrăcat, dar se scula dis de dimineaţă. De multe ori era, de sus până jos, plin de fulgi sau de fân. Însă, nu căuta să înlăture cu peria impurităţile apărute pe trup sau pe haine, ci le alunga într-o doară, lovind de câteva ori cu palma peste kaiserroc. Apoi, cu o mână arunca câţiva stropi de apă pe faţă, își trecea degetele în chip de greblă prin păr, de la frunte spre ceafă, terminând, în fapt, pregătirea pentru începerea unei noi zile de învățătură intensivă.

Sobrietatea firească a tovarășilor săi ardeleni, sărăcia mâncării, precum și puținătatea alimentelor l-au chinuit de multe ori până la deznădejde. Atunci își aducea aminte de merele birjarului rutean Nicolai Țirțec, ieşea în piaţa Blajului, unde cumpăra poame, prune, struguri de la cofăriţe. Își umplea căciula şi buzunarele kaiserrocului său ros pe la încheieturi, apoi se aşeza deoparte, mâncând şi privind ştrengăriile şcolarilor, fără a se amesteca cu ei. Petru Uilăcan avea să consemneze: „De rândul traiului o ducea rău, fiind sărac. Mânca când căpăta: de multe ori, când meream la școală, îl vedeam printre cofărițe cumpărându-și prune și umbla scoțând și mâncând câte una din buzunarele Kaiserrocului său”.²⁰

Banii trimiși de tatăl său pentru a se întreține, dar n-au fost de ajuns. Într-una din zile, tovarășii lui au aflat că Mihai căpătase de acasă 5 galbeni, cumpărse un sac de grîu, îl duse la moară la măcinat şi dăduse la brutar să-i facă un cuptor întreg de pâine. Mihai a trecut prin aceste lipsuri cu un stoicism moldovenesc, dublat de un scrâșnet de măsele ardelenesc, încercând să-și asigure hrana spirituală, care să-i țină loc de foame. Astfel, îngândurat, dar afișând un zîmbet trist, el cutreiera ulițele Blajului, încântându-și privirea și umplându-și sufletul cu imaginea unor locuri și clădiri cu mare încărcătură istorică, precum:²¹Castelul Mitropolitan – construit de Georgiu Bagdi în anul 1535; Catedrala Sfânta Treime – construită între anii 1741-1749 şi sfinţită în anul 1756; Mănăstirea Buna Vestire – în care au funcţionat un timp Mănăstirea Buna Vestire, tipografia cu atelierul xilografilor şi Seminarul călugărilor; Câmpia Libertăţii – loc sfânt al neamului, unde s-au desfăşurat cele două Adunări Naţionale (mai şi septembrie 1848).

● Mihai s-a împrietenit cu Nicolae Petra-Petrescu, ucenicul prepositului capitular Ioan Micu Moldovan, căruia îi cunoștea și aprecia biblioteca. Cu sprijinul său a împrumutat, pentru citit, cărți din biblioteca lui Moldovănuț, pătrunzând în tainele bibliotecii Seminarului din Blaj.²² Astfel, Mihai a putut „înghiți” – așa cum va spune mai târziu Nicolae Petra-Petrescu -, „toată biblioteca lui Moldăvănuț”. Tot prin el a ajuns să cunoască ce anume folclor au cules elevii din Blaj și, totodată, și-a putut oferi și el mica lui zestre adunată pe drumul pe care-l făcuse până atunci.

 În acel timp, fratele său mai mare – Șerban – ajunsese la Timișoara într-o împrejurare cuprinsă de mister neelucidat până în ziua de astăzi. În iunie 1866, după detronarea lui Al.I.Cuza, primul-ministru I.C. Brătianu, a făcut o vzită la Viena, iar înapoiere s-a oprit la un hotel din orașul Timișoara – atunci aflat în Austria. După cum rezultă dintr-un studiu publicat de un autor sibian – cunoscut doar sub pseudonimul „Mitică” – în revista săptămânală „Foaie literară”, acolo a avut o discuție cu unul dintre frații lui Mihai Eminescu,²³ participant la insurecția poloneză din anii 1863-1864. Autorul respective i-a imputat primului-ministru I.C. Brătianu că nu a încercat să-i cunoască mai bine pe românii transilvăneni, spre a le fi înţeles mai bine păsul, modul lor propriu de a fi şi dorinţele lor de viitor; acesta era revoltat, deoarece, cu câţiva ani în urmă, I.C.Brătianu ar fi lansat în public sentința potrivit căreia: „Ni trebuie Transilvania, dar fără transilvăneni!”²⁴

● Pe la mijlocul lunii iunie 1866, prins în vârtejul vieții zilnice, Mihai a pierdut contactul cu revista „Familia”, iar conducerea acesteia a fost îngrijorată de întreruperea comunicării cu noul său colaborator. De aceea, în numărul 17 din15 iunie (st.n.) 1866, prin Poşta redacţiunei, poetul Mihai Eminescu a fost informat că: „Lanţul de aur aşişdere va ieşi”, dar a fost întrebat, cu îngrijorare: „N-ai primit epistola noastră? De ce nu ni mai trimiţi nescari poesii?”.²⁵ Era vorba de nuvela lui Onkel Adam, pe care Mihai se angajase să o traducă pentru revista „Familia”.

● Elevii de la Gimnaziul din Blaj au fost surprinşi de „iscusimea şi cunoştinţele sale, îndeosebi pe teren literar”. Ori de cîte ori avea prilejul, Mihai recita versuri din Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri – poetul său favorit.²⁶ Studenții blăjeni s-au mirat că nu declama şi din poetul ardelean Mureşanu. Petru Uilăcan a consemnat că:

– „Îi plăcea să vorbească cu predilecțiune despre poeții mari ai României, pe când eu îi aduceam înainte pe Mureșanu. Odată i-am citit una strofă din acesta, la ce mi-a reflectat: „Lasă frate, nu mai sta înainte cu Mureșanul vostru: căci el nici a fost poet, ci un simplu versificator. Alecsandri este poet adevărat”;²⁷

– „De multe ori și cu multă gravitate, îmi recita poezii întregi din Alecsandri. Pare că și acum îl aud, cum și cu ce intonare recita din una poezie a acestuia cuvintele: Andrei popa cel vestit”.²⁸

Petru Uilăcan s-a întrebat, mirat: „cum se poate de băieţandrul acesta, care n-a umblat la şcoală, n-a absolvit decât câteva clase, ştie totuși atâtea lucruri,…multe mai bine decât noi?… el, care n-a învăţat încă poetica e în stare să facă poezii, şi noi care ştim atâtea regule, şi cunoaştem toate genurile poetice, nu eram în stare să alcătuim două versuri?…”

 Mihai a iubit cântecele populare, pe care avea să le cânte de câte ori avea prilejul, cu plăcere şi cu mare patimă și trăire. Probabil că Aron Pumnul i-a cântat şi l-a învăţat doine din Ardeal, iar la Blaj a auzit cântece de dor și jale, pe care el avea să le cânte cu foc după ce a ajuns şi s-a stabilit în Bucureşti. Un prieten şi tovarăş de-al său de pahar – Dimitrie Teleor (pseudonimul lui Dumitru Constantinescu -, născut la 10 mai 1858 în Atârnați, azi Cernetu, judeţul Teleorman) – publicist, scriitor, folklorist, prieten al lui I.L.Caragiale -, avea să scrie că la birtul lui Şerbănescu din Hanul Kiriazi, unde avea să meargă destul de des, „după oarecare timp…începea să cânte doine din Ardeal, aşa cum le cântă mocanii şi cânta câte o oră întreagă. Ardelenii de la masă plângeau cu lacrimi”.²⁹

 Din Moldova lui dragă, Mihai a dus cu el prin toate ținuturile românești pe care le-a cutreierat, cântecul lui Barbu Lăutaru – cântăreț și cobzar moldovean, urmaș al unei vechi familii de lăutari -, care s-a bucurat de o faimă legendară.Barbu Lăutarul, pe numele lui adevărat Vasile Barbu³⁰ (născut la Iași, în anul 1780, decedat tot la Iași, în 18 august 1858), a fost staroste al lăutarilor din Moldova vreme de 40 de ani. Acest om a contribuit la formarea și îmbogățirea muzicii populare lăutărești, întreprinzând numeroase turnee prin țările românești, inclusiv prin Basarabia. A stârnit admirația lui Franz List cu prilejul trecerii acestuia prin Iași, în iarna anului 1847, când a fost invitat la boierul Alecu Balș (pe care tatăl lui Mihai l-a cunoscut foarte bine!). Văzând măiestria lăutarului, Franz List l-a salutat călduros, apoi a luat, după vechiul obicei, paharul cu șampanie, l-a întins lăutarului, zicându-i: „Bea Barbule Lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist şi tu eşti mai mare decât mine!”. Mihai avea să-l slăvească mereu pe Barbu Lăutarul, cântând cu foc, ori de câte ori avea prilejul, cântecul care-i purta numele. Atunci când pronunţa (cântând) versul „Eu mă duc mă prăpădesc / Ca un cântec bătrânesc”, era atât de melancolic şi cuprins de atâta emoţie, încât mai că lăcrăma. Când ajungea la versul – „Şi-nchinaţi câte-un pahar / Lui biet Barbu Lăutar” – îşi ridica paharul, dacă ortacii erau „la pahare” –, ciocnea cu ei, apoi golea paharul „dintr-o dată, stând apoi lung timp dus pe gânduri…”.³¹

● În 24 iunie 1866, Mihai a terminat de scris poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, pe care o va trimite „Familiei” lui Iosif Vulcan. Probabil că în momentele de liniște sufletească, pătrunsă tainic în mintea lui tumultuoasă odată cu lăsarea nopțiil el se simțea nemângâiat, tot mai singur și tot mai străin în Blajul viselor sale. Din aceste gânduri s-a născut, cu siguranță, poezia „Din străinătate”, în care muza îl convingea pe adolescent să-și exprime nostalgia ţinutului natal și dorul după Moldova, patria sa iubită.

● Personalitatea tânărului Mihai i-a impresionat pe tovarășii săi gimnaziști blăjeni. Ștefan Cacoveanu a băgat de seamă că Mihai spunea pe dinafară cu deosebire poezii în care mersul şi ritmul imitau natura. Aşa de pildă, declama adeseori din «Mihnea şi Baba» a lui Bolintineanu partea din urmă: «Mihnea încalecă, calul său tropotă / Fuge ca vântul; / Sună pădurile, fâşie frunzele, / Geme pâmântul» şi altele. La rândul său, Petru Uilăcan avea să consemneze că lui Mihai „Îi plăcea a citi și, neavând cvartir stabil, unde înnopta dormea”.³² Mihai devenea vehement în susţinerea ideilor lui atunci când cineva îi cânta într-una sau încerca să-i vâre în urechi vreo inepţie. De regulă, cei care-l contrau cu glas răstit se dădeau bătuți, pentru că Mihai era „tare de tot” în literatură, cunoscându-i „pe degete” pe poeţii români, dar mai ales era neîntrecut în istorie. El declama așa cum auzise la trupa Fanny-Tardini, de pildă: „Dane, băiete, copil de lele / Ce umbli noaptea la stele” sau recita strofe întregi din Vasile Alecsandri, având mare atracție față de versurile:

„Cine trece-n Valea-Seacă

Şi cu pieptul dizvălit?

Cu hamgerul fără teacă

Andrii-Popa cel vestit! ”

 Pentru conturarea şi exprimarea gândurilor şi sentimentelor, precum şi turnarea acestora în versuri, Mihai fredona o melodie preferată, indiferent că se afla pe stradă, între prieteni ori acasă. Ştefan Cacoveanu, avea să scrie că „Pe stradă umbla foarte des cu gândul dus şi nu-i plăcea să-l deştepţi din această reverie”.³³ Însă, pentru a crea, el avea mare nevoie de linişte deplină şi de singurătate.

● Nicolae Petra-Petrescu avea să afirme că Mihai „citea cu ziua de cap tot ce-i venea la mână, indiferent: carte școlară, știință, literatură…cu un cuvânt tot. Gândeai că vrea să înghită la Blaj toată știința din lume”.³⁴ Însă, a băgat de seamă că și la Blaj Mihai se întâlnise cu manuale nesuferite. Astfel, a consemnat că Mihai purta cu el „manualul de fizică şi matematică”, despre care „zicea că-i sunt grele şi nu se împăca cu ele”.

● În acel timp, Mihai a fost văzut în Blaj de un anume Mihail Strajan – student al Facultăţii de Litere din Bucureşti -, care venise acasă în vacanță. Acesta avea să relateze ulterior că într-o zi a întâlnit „un copilandru, slăbuţ însă frumos, cu o privire inteligentă şi cu o frunte bine dezvoltată şi încadrată de un păr frumos. Era un şcolar din clasa a III-a gimnazială (mi se pare). Acesta s-a prezentat „Mă numesc Mihai Eminescu”. Mihai Strajan tocmai citise în revista „Familia” prima încercare poetică a lui Mihai, fiind, poate, „cel dintîi care l-am felicitat”, fără să bănuiască atunci ce mare talent se ascundea în mintea acestui copil.³⁵

● Ștefan Cacoveanu a mai consemnat: „Cum venise la Blaj să facă examen şi încă pe 4 clase deodată, ai fi socotit să nu-şi afle locul, umblând să-şi câştige oameni, – căci cine are oameni, are pe Dumnezeu, – nu umbla să facă cunoştinţa profesorilor, nici să-şi facă mână bună cu cei mari. Nu umbla alergând după nimic. Cu atât mai puţin după carele, care nu te aşteaptă. Dacă umblai după prietenia lui, bine, dar să umble el după prietenia altuia, nu. Nu vorbea despre sine şi lucrurile lui niciodată!”.

● La Blaj, Mihai a avut un prieten de singurătate, numit Filimon Ilia (Ilea, întâlnit în anul 1882 prin Bucureşti, publicând cărţi juridice, respectiv Dreptul civil). Împreună cu acesta, Mihai s-a preumblat de-a lungul Târnavei, discutând eternele probleme ale vieţii, precum Dumnezeirea, Fiinţa, Adevărul. Mihai și-a adus aminte cu nostalgie, dar și cu regret aceste plimbări.

● Seara însă, în odaia tovarășilor săi, Mihai părăsea rezerva ori de câte ori se încingea vreo discuţie, ceea ce se întâmpla adeseori.³⁶ Tinerii „studenţi” blăjeni erau sextani, septimani, octavani sau maturizanţi, aveau, deci, studii înaintate şi erau din această pricină cam scorţoşi, unii purtând chiar barbă şi mustăţi, ca orice om mare. Ștefan Cacoveanu i-a citit inteligenţa de geniu, consemnând cu admirație:

– „Când se încingea însă câte o discuţie, şi aceasta nu era rar, lua parte cu plăcere; dar adesea era de altă părere, pe care şi-o apăra vorbind cu siguranţă, parcă ar fi citit din carte. Se vedea că ieşise din biblioteca Pumnului, unde studia în bună voie, după placul inimii, fără a fi conturbat de cineva. Când voia cineva să-i impună păreri contrare dânsului, jumătate cu durere, jumătate cu tristeţe repeta mereu: „lasă-mă frate, lasă-mă în pace”;

– „Care va fi fost pe vremea aceea poetul ori filosoful dânsului în literatura germană n-am băgat de seamă. Noi, pe la Blaj, atunci nu prea ştiam nemţeşte, ca să putem intra ceva mai afund în literatura acestei limbi. Că Eminescu ştia aşa bine nemţeşte nu mă miram, căci studiase tot la nemţi, dar mă punea în mirare limbajul lui românesc atât de elegant şi frumos, mai ales ştiindu-l că vine de la şcoli străine. Ne aducem aminte cum strică limba cei care vin de la şcoli maghiare şi germane. Eminescu nici într-acest punct nu era ca alţi oameni“.

Elevii blăjeni n-au aflat dacă Mihai, care studiase în mediu școlar german, avea drept favorit vreun poet sau filosof german. Aceștia au rămas, însă, mirați de faptulcă Eminescu avea un limbaj românesc elegant și frumos.

● Cât timp a petrecut la Blaj, Mihai a cules necontenit folclor din zonă şi chiar a achiziţionat de la studenţi caiete cu culegeri folclorice. Ștefan Cacoveanu a consemnat: „Faptul era că el studia limba populară necontenit. De aveai vreo colecţiune de poezii populare în manuscris, nu te lăsa până nu i-o dădeai, şi se aflau la mulţi astfel de colecţiuni”.³⁷

● Pe Mihai l-au impresionat cărturarii Blajului, mai ales corifeii Şcolii Ardelene. Se descoperea de câte ori trecea prin faţa casei în care a locuit Gheorghe Şincai. Probabil că Mihai a aflat despre comuna Ţaga – aşezarea de baştină a familiei nobile „Wass de Ţaga” (Czege, în ortografia mai veche) unde locuise şi slujise Gheorghe Şincai, ca profesor al copiilor familiei lui Daniel Wass.³⁸ Familia nobiliată Wass, pe care ungurii au introdus-o pe tăcute în patrimoniul zestrei lor genealoice, avea ca stemă nobiliară capul de bour!

● La Blaj, Mihai s-a adăpat în privința alcătuirii versurilor din manualul „Elemente de poetică metrică şi versificaţiune”, publicat la Blaj, în anul 1860 de Timotei Cipariu. Acel manual cuprindea, în mare parte, exemplificări docte, citate în original din literatura universală, precum și exemple din lirica populară românească, dar şi din poeţi români, precum Dosoftei, Teodor Corbea, Dimitrie Bolitineanu, Ion Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Andrei Mureşanu şi Vasile Alecsandri. Manualul respectiv i-a influențat cariera poetică, iar înainte de plecarea din Blaj, l-a dăruit manual unui prieten blăjean. Pe acest manual, Mihai și-a pus semnătura „M. Eminescu, Bl(aj) 1866”, care încă nu avea ondulările graţioase de mai târziu.³⁹ Admirația studenților blăjeni față de Mihai Eminescu a crescut pe măsură ce s-au apropiat de el și l-au cunoscut îndeaproape. Astfel, au constatat că avea multe cunoştinţe literare, vorbea perfect nemţeşte, stăpânea elemente de gramatică franceză, vorbea o frumoasă limbă românească, în contrast cu limba impregnată cu latinisme a blăjenilor.

O caracterizare sintetică a vieții, activității și personalității lui Mihai din perioada în care s-a aflat la Blaj, a făcut-o Ștefan Cacoveanu:

– „Să fi scris ceva cât am stat în Blaj împreună nu ştiu. Avut-a cărţi cu sine şi ce fel de cărţi? nu ştiu; căci calabalâcul, puţin cât va fi avut, îl lăsase, aşa mi se pare, la gazda unde trăsese mai întâi când sosise la Blaj. Afară de limba germană ştia puţină gramatică franceză, dar nu citea nici nu vorbea în această limbă. Cât va fi ştiut din limbile şi literaturile clasice n-am luat seama”.

– „Pe teren literar, mi-aduc aminte, că nimeni dintre noi nu putea ţine cu dânsul, deşi noi purtam pretenţioasele stiluri de sextani, septimani, octavani şi maturizanţi, vezi Doamne, şi această împrejurare ne jena puţin, mai cu seamă, că dânsul în hăinuţele lui rele şi nu pe el croite, arăta a fi mult mai tânăr de 16 ani; pe când noi unii purtam barbă şi mustăţi. Şi noi nişte sextani, septimani, octavani, maturizanţi; vezi Doamne, nu ne-am fi dat învinşi de un copil de a doua clasă. E natural, că lupta era vehementă, mai cu seamă că Eminescu era arţăgos şi nu ceda“.

2. Blajul dezamăgirilor

● În 15 iulie1866, Ștefan Cacoveanu şi-a luat bacalureatul și a trebuit să părăsească Blajul. Astfel, el s-a pregătit să meargă în satul său natal – Cigudul de Sus (germ.Oberfigid, ung.Felsöfüget), comitatul Alba, așezat în Dealurile Aiudului, pe malul drept al Văii Ciugudului. El l-a invitat pe Mihai să-l însoțească în satul său, dar acesta a refuzat, sub motiv că „aştepta parale de acasă”. Ştefan Cacoveanu i-a pus în vedere că „cine ştie când îi vor sosi banii şi Blajul peste vacanţă depopulându-se de studenţime, nu-i cu sfat să rămână singur şi strein”. Mihai a refuzat, spunând că „banii au să-i vină în curând şi epistola tatălui său trebuia să-l găsească în Blaj”.⁴⁰ Astfel, Mihai a rămas în hotărârea de a sta intern la Semninarul blăjean.

● Ştefan Cacoveanu s-a despărțit de Mihai, rămânându-i astfel întipărit în memorie: „era străin şi foarte avizat la ajutorul altora, dar nu se dejosea a cere de la cineva ceva. Îi lipsea totul, dar nu se plângea de nimic. Trăia fără de grija zilei de mâine. Trebuinţele vieții şi le redusese într-atâta încât nu se temea că nu şi le-ar putea îndestula uşor, oricând şi oriunde. Ca păsările din evanghelie, care nu seamănă nici seceră, se rezema pe mila Domnului cea bogată”. Deci, chiar Ștefan Cacoveanu, care îl ajutase pe Mihai, fără nici o pretenție sau interes să supraviețuiască în Blaj, îl considera pe Mihai un străin.

● În 16 iulie (st.v.) 1866, revista Familia din Pesta, condusă de Iosif Vulcan i-a publicat poezia „Din străinătate”. În aceasta, Mihai exprima nostalgia ţinutului natal, în jurul căruia vedea numai omenie și veselie, împănată cu oameni cuprinşi de încîntările şi plăcerile vieţii. Dintre toţi, numai el era nemângâiat, iar dorul după patria iubită și plaiul său natal îl copleșea:

„Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,

Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,

Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

● În acest timp, revista „Familia” promova în coloanele sale și alți tineri poeți români ardeleni. Unul dintre aceștia era Nicolae Densuşianu, originar din Densuș, comitatul Hunedoara, în acel moment student la Academia săsească de drepturi din Sibiu. În numărul din 20 iulie 1866, Iosif Vulcan i-a publicat poezia „Zâna mea”, în care se exprima astfel:

„A ta ginte-a fi ilustră, dară steaua ei divină /

Este-n ceaţa primăverii, şi încă nu s-a ivit”.

● Mihai a continuat să fie marcat de o nostalgie obsesivă și chinuitoare pentru meleagurile bucovinene. Aceasta l-a îmboldit să scrie o poezie cu accente nostalgice despre Bucovina lui, pe care a întitulat-o „La Bucovina”, publicată în revista „Familia”, în numărul din 14 august (st.v.) 1866:

„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,

Văile în flori

Râuri resăltânde printre stânce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante”.

● Între 27-28 august (st.v.) 1866, în biserica ortodoxă din Maeri (Alba-Iulia), s-a ținut adunarea generală anuală a „Asociațiunii”(ASTRA). Astfel a văzut Mihai, pentru prima oară orașul Alba Iulia, considerat centrul spiritual al românlor din Ardeal. De la Blaj pânăla Alba Iulia a trecut prin următoarele așezări: Crăciunelu de Jos, Ciste, Teiuș, Oiejdea, Sântimbru, Bărăbanț, Alba Iulia – despre care l-au interesat evenimentele legate de neamul său, îndeosebi:

– 1 noiembrie 1599: Mihai Viteazul și-a făcut intrarea triumfală în Alba Iulia, primind cheile fortăreței de la episcopul Dumitru Napragyi; astfel, Alba Iulia a devenit centrul politic al Valahiei și Ardealului, iar după ocuparea Moldovei, centrul politic al celor trei țări românești (Moldova, Transilvania și Valahia), unite sub sceptrul lui Mihai Viteazul;

– 1600: la Alba Iulia a fost înființată Arhiepiscopia ortodoxă de Alba Iulia;

– 7 octombrie 1698: în Alba Iulia a avut loc sinodul de unire cu biserica Romei, prezidat de mitropolitul Atanasie Anghel;

– 1716–1735: în Alba Iulia a fost construită de către austrieci Cetatea Alba Carolina, o puternică fortăreață, în stil Vauban, cu 7 bastioane, în formă de stea, după un plan al arhitectului italian Giovanni Morando Visconti. Drept omagiu adus împăratului Carol al VI-lea, care a susținut dezvoltarea orașului și a fortificației, orașul a fost redenumit cu nume german, sub forma Karlsburg.

● Adunarea Astrei a început în 27 august 1866. Programul zilei de 27 august 1866 arăta astfel: „dimineaţa, slujbe în bisericile româneşti din oraş, iar după amiază, la orele 17, şedinţe preliminare a Comitetului Asociaţiunii, cuvântări şi predici, în Biserica ortodoxă Maieri I, din oraş“. Participanţii au luat hotărârea ca deschiderea oficială a adunării să se facă a doua zi, la ora 9. Seara a avut loc concertul de vioară al Elizei Circa, care lua lecţii la Viena de la celebru Iosif Hallmesberger. Lăcașul bisericii ortodoxe din Maeri, cu hramul Sfânta Treime, a fost construit în anul 1795 pe vechiul loc al unei biserici de lemn.⁴¹ Biserica este de tipul sală cu navă flancată la est de absida poligonală decroșată, iar la vest de turnul clopotniță adăugat ulterior la începutul secolului al XIX-lea. Aceasta s-a edificat din contribuția comunității în timpul protopopului Nicolae Raț – duhovnicul lui HORIA înainte de a fi frânt pe roată. De altfel, ca loc de împărtășanie și redactare a testamenului martirilor răscoalei amintite, lăcașul și-a câștigat o seminificație istorică deosebită.

În prima zi, amândoi mitropoliţii – Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca-Şuluţiu – au invocat în ambele biserici româneşti din oraş „ajutorul Spiritului sfînt”, apoi au rostit predici la respectivele biserici, ţinând „cuvântări amăsurate solemnităţii de faţă”. Din mărturiile rămase de la participanţii la Adunare reiese că Mihai a fost în prima zi în Biserica din Maieri I, unde a asistat la prelegeri şi dezbateri. Teologul Elie Damian Domşa, participant la adunarea generală, a declarat că l-a văzut pe Mihai Eminescu „în biserică unde asista la şedinţă şi asculta cu mult interes la dezbateri”, însă, după şedinţă a plecat în oraş şi nu l-a mai văzut pînă seara. Cuvintele rostite de mințile luminate ale românilor ardeleni, respectiv Timotei Cipariu, Andrei Şaguna, Aron Densuşianu, Iosif Hodoş, Ioan Axente Sever, au fost, pentru Mihai, lecţii de «povăţuire» şi demnitate. Pe Mihai l-au impresionat, în primul rând, mitropoliții celor două biserici românești, cel ortodox – Andrei Șaguna și cel unit – Alexandru Sterca-Șuluțiu. Aron Densușianu avea un frate – Nicolae Densușianu – în acel moment student la Academia de Drept din Sibiu. Probabil că Mihai a avut o discuție cu Aron Densușianu și i-a relatat despre greutățile pe care le întâmpina cu examenele la seminarul din Blaj. Acesta i-a dat, probabil, adresa fratelui său, spunându-i că dacă va ajunge la Sibiu, să-l caute, pentru că-l va ajuta.

● După şedinţă, Mihai a dispărut, peregrinând prin oraș. În Alba Iulia a putut vedea edificii și locuri de mare valoare istorică, precum Catedrala Romano-Catolică, Biblioteca Batthyaneum, Palatul Apor, Palatul Principilor, dar și Biserica de lemn a primei Mitropolii ortodoxe a Ardealului – ctitorită de voievodul Mihai Viteazul, Câmpia Libertății – din vremea revoluției dela 1848, precum și celula lui Horia – situată deasupra porții a 3-a a cetăţii. El a fost impresionat de cetatea Alba Iulia, cu poarta cetăţii, în celula din spatele căreia fusese închis Horia înainte de a fi crucificat pe roată. S-a dus, foarte probabil, pe Dealul furcilor, unde Horia, Cloșca și Crișan au fost omorâți în chip sălbatic. Cetatea din Alba Iulia era numită oficial Cetatea Alba Carolina, o fortăreață cu bastioane de tip Vauban, construită la începutul secolului al XVIII-lea în orașul medieval Alba Iulia pe Dealul Citadelei. În același loc, anterior fuseseră construite 2 fortificații: castrul Legiunii a XIII-a Gemina (106 d.Chr.) și cetatea Bălgrad (secolele XVI-XVII).⁴² După ocuparea Transilvaniei, austriecii au refăcut sistemul de apărare. Mareșalul principe Eugeniu de Savoia a introdus sistemele de fortificații elaborate de Vauban în Franța pe timpul regelui Ludovic al XIV-lea.

● Mihai a ajuns la locul numit „Dealul furcilor”, unde au fost trași pe roată moții Horia și Cloșca, iar trupul mort al lui Crișan a fost tăiat în bucăți. Horia fusese arestat, prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud pentru 300 de florini, în ziua de Sfântul Ştefan (27 decembrie) 1784. La acea execuție barbară au fost obligaţi să asiste câte trei bătrâni şi trei tineri din fiecare sat al celor patru comitate cuprinse de răscoală. Habsburgii au urmărit exercitarea unor presiuni psihologice asupra întregii iobăgimi române din Transilvania, „ca să fie de exemplu şi oroare”, cum a poruncit împăratul habsburg. Astfel, la execuție au fost aduși cu forța să asiste între trei şi şase mii de iobagi români. Horia şi Cloşca au fost însoţiţi la locul de execuţie de Nicolae Raţ, parohul bisericii ortodoxe din Maierii Bălgradului (Alba Iulia) care le-a dat ultima binecuvântare. Execuţia a avut loc în 28 februarie 1785, fiind descrisă amănunţit în scrisoarea lui Iosif Gabri, profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, trimisă unui prieten al său la Roma la 2 martie 1785.

Probabil că atunci, cunoscând tragedia lui Horia şi văzând cât de aproape erau Munţii Apuseni de sufletul românesc, a conceput poezia „Horia”,⁴³ cu acuzaţii grave pentru împilatorii neamului, dar și pentru cozile de topor:

„Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine 
Că-a robit copii-i pe sub mâni streine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă, 
Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

Horia pe-un munte falnic stă călare: 
O coroană sură munţilor se pare,
Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori 
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

– Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu, 
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie, 
Dară a lui nume mai mult o să ţie.

– Nalţi suntem noi munţii, zise-un vechi Carpat, 
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese, norilor regină, 
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece, 
Că părea din munte diadem de rege.

Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp”.

● În seara aceleiaşi zile a avut norocul să-l întâlnească pe teologul Elie Damian Domşa din Blaj, care fusese găzduit (avea „cvartir”) într-o cârciumă mare, de cărăuşi, numită „La Istrătoaie” sau „La cocoana din Ighiu” – aşezată pe Uiliţa cea mare („Drumul ţării”) vis-avis cu colţul sud-estic al „promenăzii” oraşului. Acel teolog l-a zărit stând pe o bancă, „în promenadă” şi l-a întrebat „unde-i în cvartir, unde va dormi”. Mihai i-a răspuns că doarme „aici în promenadă”. Teologul l-a avertizat că pentru asemenea faptă putea închis la Poliţie, iar Mihai i-a replicat: „De-abia mă voi odihni mai bine”. Atunci teologul l-a luat cu el, l-a dus „La cocoana”, care-i dăduse o chiliuţă şi l-a prezentat pe tânărul poet. Astfel, în acea chiliuţă a mai fost întinsă o rogojină pe jos, la care s-a adăugat o perină din paie, care au servit de „cvartir” pentru Mihai Eminescu.

● A doua zi, 28 august 1866, în biserica ortodoxă din Alba Iulia a avut loc şedinţa întâi, prezidată de episcopul Andrei Şaguna, care a deschis adunarea cu un discurs adecvat. În ziarul „Sionul românesc” – fondat de Grigore Silaşi în anul 1865 -, acesta a consemnat că cea de-a patra adunare a ASTREI „a fost mai numeroasă decât anul trecut”, lucrările desfăşurându-se de faţă cu „mitropoliţii de amândouă confesiunile”. Era un moment însemnat în istoria românilor ardeleni, un prim pas swore realizarea unității naționale.

Cu acea ocazie au susţinut disertaţii venerabilul preşedinte Timotei Cipariu – despre unificarea ortografiei române, precum şi dr. Iosif Hodoşiu – despre literatura italiană, urmărite de Mihai Eminescu cu mare interes. Probabil că el a asistat şi la concertul dat de domnişoara Elisa Circa, la care s-a adunat „mulţime de auditori”. Pe Timotei Cipariu şi l-a întipărit statornic în minte, fiind preocupat de a-i citi opera lui inegalabilă. Pe un exemplar din cartea sa, intitulată „Elemente de poetică…”, ajuns în posesia unui elev blăjean, devenit medic în „districtul Chivarului”, iar mai târziu medic arhidiecezan în Blaj, se află semnătura „M.Eminescu, Bl(aj) 1866”.⁴⁴

● După terminarea adunării generale a ASTREI, Mihai a plecat de unul singur, pe jos, pe tăcute, îngândurat, spre Blaj. A parcurs vreo 20 de kilometri și s-a oprit la un vad al Mureșului, în dreptul satului Mihalț (alternativ Mihalța, ung.Mihálcfalva, germ.Michelsdorf, sas.Mächelsterf). Lângă acel sat, atestat documentar din anul 1228, la vadul unei brudine (pod umblător) l-au găsit şi l-au recunoscut teologii Ioan Oargă (student) şi Mărculeţ (teolog absolvent), care se întorceau de la adunarea generală a Astrei în satul natal: Bucerdea Grânoasă. „După adunare – avea să-și amintească Ioan Oargă -, cum veniam de la Alba Iulia, cu Mărculeț, teolog absolvent, iaca colea la Murăș, lângă Mihalț, pe unde se trece cu brudina, pe cine găsim? Pe Eminescu!”. Mihai „aştepta acolo să treacă cu podul umblător, şi neavând ce face, se juca cu nişte copii de ţărani”.

Ce căuta Mihai la MIHALȚ?

Cu siguranță că auzise de măcelul de la Mihalţ săvârşit de trupele revoluționare ungare la 21 mai 1848, când fuseseră măcelăriți românii mihălțeni.

● Cei doi teologi l-au abătut pe tânărul Mihai Eminescu de la gândurile sale privind popasul în satul Mihalţ, chemându-l să meargă cu ei în satul natal, BUCERDEA GRÂNOASĂ, situat la aproximativ 3 kilometri în dreapta râului Târnava, la aproximativ 10 kilometri în partea vestică al orașului Blaj; era un sat vechi, numit astfel după producția renumită de cereale (grâne),⁴⁵ Probabil că cei doi teologi l-au convins pe Mihai să meargă în satul lor, spunându-i că în acel sat s-a născut, în anul 1811, revoluţionarul paşoptist, Ioan Maiorescu, care a avut numele originar de Trif.

Familia Trif din Bucerdea era înrudită și cu familia episcopului Samuil Vulcan din Oradea Mare.⁴⁶ Ioan Maiorescu și-a luat numele Maiorescu, pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.⁴⁷ În anul 1836, asemenea altor profesori ardeleni „descălecați” în Principate pe urmele lui Gheorghe Lazăr, el a trecut în Țara Românească. Ioan Maiorescu a pledat pentru „Regatul Daco-Român”, sub protecţia Germaniei, în frunte cu un principe din Casa de Habsburg.⁴⁸

● Mihai aflase despre Ioan Maiorescu din prelegerile magistrulu său Aron Pumnul, din Lepturariul acestuia, şi poate, din coloanele „Foii pentru minte, inimă şi literatură”, copiată şi citită de gimnaziştii români la Cernăuţi, la îndemnul profesorului lor. Astfel, a acceptat să-i însoţească pe cei doi teologi, astfel că au trecut Mureşul, apoi au pornit pe jos, pe valea largă a Târnavelor, spre răsărit, pe drumul bătut de târgoveţii care se întorceau de la Bălgrad (Alba Iulia) pe valea Secaşelor. Cei trei tovarăși de drum s-au oprit la casa lui Ioan Oargă din Bucedrea Grânoasă.⁴⁹ Acesta avea să-și amintească: „L-am chemat cu noi, am trecut Murășul și ne-am dus toți trei la noi acasă, în Bucerdea Grânoasă. Era seara când am sosit; muma ne-a dat de cină. După cină eu cu Mărculeț ne-am dus în priveghiul, căci murise o femeie de frunte la noi în sat. Eminescu a rămas acasă și s-a culcat. Noi ne-am reîntors în spre ziuă; el dormea. După ce ne-am sculat și noi, am prânzit, cum se prânzește pe la sate. După prânz el a dispărut fără să zică ceva…Am auzit mai târziu că a umblat cu copii prin sat, dar apoi s-a dus. Unde s-a dus, nu ştiu…” Din Bucerdea Grânoasă, Mihai a apucat-o din nou pe drumul spre Blaj, cale de mai bine de 10 kilometri, unde a reluat strădaniile pentru finalizarea studiilor gimnaziale.

● Ajuns la Blaj, Mihai și-a dat seama că se afla într-o situație foarte grea, pentru care încerca să caute căi de ieșire. Plecarea şcolarilor blăjeni pe la casele lor i-a creat lui Mihai multă mâhnire. Astfel, fără bani de acasă i-a fost aproape imposibil să-şi găsească firavele resurse de-ale mâncării.⁵⁰ Și-a dat seama că rămăsese singur printre străini, în Blajul pe care îl visase ca pe „Mica Romă”.

Din nou a trăit o tristă experiență de viață, similară cu ceea trăită în Cernăuți, în vremea în care era în cost la birjarul rutean Nicolai Țirțec. Venise vremea merelor și strugurilor, dar acestea ajutau doar la acoperirea nevoilor existențiale, nu și a celor de satisfacție. După toamna bogată în fructe venea iarna cea friguroasă și cu zăpada înghețată, care-i îngreuna existența, coborâtă la limita supraviețuirii unui om fără mari pretenții materiale de la viață. Hainele sale, umplute de praf şi de paie, se destrămau cu fiecare zi, iar părul îi era tot mai încâlcit. Ghetele sale s-au rupt, picioarele erau goale, iar un teolog, văzându-l atât de amărât, și-a făcut pomană și i-a dăruit, de milă, o pereche de ghete. Toate aceste nenorociri căzute din cer asupra lui i-au adăugat situației sale de străin, aerul unui adevărat pribeag.

Mihai s-a simțit în străinătate, făcând diferență între Ardealul acelor vremuri, aflat sub teroarea nobilimii ungare, și Bucovina, pe care o considera parte din trupul Moldovei, numind-o „Bucovina mea”. Din această experiență s-au născut versuri memorabile, pline de nostalgie, în care el s-a tânguit că se află printre străini, departe de a patriei duci plaiuri, trist în mijlocul unei lumi fără griji. În acel context și-a așternut pe hârtie crezul său despre ce avea să urmeze, așteptând o speranță din înaltul Cerului, care să se ivească pe neașteptate și pe dreptate. Astfel a scris poezia „Speranţa”, care a fost publicată în numărul din 11 septembrie1866 (st.v.) al revistei „Familia”. Publicarea poeziei pe prima pagină a revistei denota prestigiul de care începea să se bucure tânărul poet la revista orădeană. Următoarele versuri sunt edificatoare:

„Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii!

Tristeţe, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii”.

● Mihai a continuat să străbată agale, gânditor, ulițele Blajului, cântărea cu privirea și cu gândul clădirile și locurile legate de numele corifeilor Școlii ardelene, mânca poame în piaţa Blajului, pentru a sfida starea mizeră în care ajunsese. Salvarea la care visa s-a ivit atât printr-un așteptat dar Ceresc, cât mai ales printr-un nesperat dar lumesc. Pe timpul vacanței de vară, în Blaj mai rămâneau unii şcolari, îndeosebi copii de oameni săraci, care erau găzduiţi în odăi ale Seminarului teologic. Într-o astfel de odaie a fost acceptat să se adăpostească şi elevul Mihai Eminescu – un străin venit din Cernăuți să susțină, ca privatist, examenele restante. Astfel, a locuit în acea odăiță împreună cu trei studenți-teologi: Gregoriu Dragoș – care era credenţier la masa profesorilor, Iacob Onea și Ioan Gorun.

Grigoriu Dragoşiu îi dădea lui Mihai să mănânce ce rămânea şi când rămânea ceva de la masa teologilor. Acesta și-a amintit de Mihai, ca de „un june compact, fața brunetă, ochii negri, păr mare, retezat, care se trăgea în negru iar vocea groasă bărbătească”.⁵¹ A remarcat că Mihai era excentric, fiind indiferent cu privire la ținuta lui. „Îmi spunea că are niște frați care îl mai ajutau cu ceva. Mi se rupee inima de milă, cum îl vedeam că umblă atât de destrămat și flămând”.

Iacob Onea și-a amintit că în anul 1866 era student în clasa a V-a liceală în Blaj, susținându-se „mai mult făcând serviciul unor profesori” (era în serviciu la fostul prefect de teologie, doctor Ioan Bob). „Cu câteva zile înainte de septembrie 1866, Eminescu venise de la un gimnaziu din Bucovina la Blaj, ca să se înscrie la gimnaziul de acolo, pe a 5-a clasă. Era stipendiat şi-şi primea ratele de stipendiu în galbeni. Fiind el lipsit şi neavând cvartir, – superiorii seminarului teologic i-au conces să locuiască în odaia amintită, în care locuiam eu cu Ioan Gorun şi Gregoriu Dragoş. În odaia aceasta a locuit Eminescu cu noi vreo trei săptămâni…”.

Același Iacob Onea a consemnat astfel starea de disperare în care ajunsese tânărul Mihai: „Locuind şi dormind poetul într-o odaie cu mine mai am în memorie despre el şi următoarele: mâncare căpătată din…ce rămânea de la masa teologilor. I se stricaseră ghetele şi umbla mai cu picioarele desculţe. Un teolog…îi dărui o pereche de ghete mai bune ca ale lui. Veşminte avea pantaloni şi jiletcă de culoare sură şi roc negru. De multe ori se culca îmbrăcat, deşi în chilie nu era frig. Când se scula dimineaţa din pat, părul lui cel frumos negru, precum şi rocul erau împestriţate cu fulgi de pene….Se spăla pe faţă numai cu o mână…La peptănat de cele mai multe ori nu folosea peptenul, ci îşi făcea pepten din degetele ambelor mâini….După aceea ieşea din odăiţa seminarului în piaţă…Eminescu de obicei cumpăra struguri, îi punea în pălărie, apoi ţinând pălăria cu braţul stâng şi un strugure în mâna dreaptă, păşea încet prin piaţa Blajului, mâncând din strugure. Aceasta o făcea mai în toată ziua….Îi plăcea mai mult singurătatea şi era mai mult melancolic…în unele cazuri era vehement şi sigur în manifestarea însuşirilor sale spirituale…Eminescu discuta cu mare înfocare şi siguritate şi de cele mai multe ori în dispută dl. Gorun rămânea învins, de şi era student eminent…”.

● În noile condiţii existențiale, Mihai, rămas fără bani, a început o luptă pentru supravieţuire. Se aprindea în discuţii istorice cu Ioan Gorun, care, deşi era elev într-a şaptea liceală, se da bătut în fața argumentelor lui. Grigoriu Dragoş i-a dat să mănânce din ceea ce rămânea şi atunci când rămânea ceva de la masa teologilor. El continua să se plimbe îngândurat și trist prin oraş, mâncând „poame” în piaţa Blajului. În grădina Seminarului, Mihai îi impresiona pe teologi când citea din revista „Familia”, în special poeziile, după cum spunea Ioan Oargă: „cetia prin grădina seminarului din ,,Familia”…, aşa încât teologii se opreau şi ascultau în jurul lui. Odată şi-a cetit aşa şi o poezie a sa proprie, publicată în „Familia” din 1866 şi începea aşa: De-aş avea şi eu o floare, / Mândră, dulce, răpitoare…”

● Pe la mijlocul lunii septembrie 1866, Mihai a încercat să susțină examen, dar i s-a „înfundat” la proba de Limba greacă. Profesorul Alimpiu Blăjan l-a încuiat cu tema la lucrarea scrisă și s-a depărtat pentru o oră, două. Când a descuiat uşa, l-a găsit pe candidat cu capul în palme deasupra unei foi goale, ude de lacrimi, fiindcă Eminescu, care spunea pe dinafară pe Andrii Popa, nu ştia greceşte.⁵² Profesorul a rămas neînduplecat, astfel că visele lui Mihai de a-și rezolva situația școlară s-au năruit. În acest context, singura soluție era să părăsească orașul Blaj – Mica Romă -, și să plece unde vedea cu ochii. Starea lui psihică a ajuns la capătul răbdării, întrucât s-a trezit singur pe lume. În acel moment, gândul l-a dus departe, spre crestele munților, iar de acolo peste munți, spre Sionul vetrei, unde era ROMÂNIA visată de Ioan Cotta din Bicaz și de Ioan Maiorescu din Bucerdea Grânoasă. Mihai Eminescu s-a scârbit de examene, punându-şi în gând să-şi ia din nou lumea-n cap.⁵³

Iacob Onea avea să relateze: „Pentru ultima oară când a venit la mine l-am văzut plângând. Ce-a avut, ce n-a avut, nu ştiu. După trei săptămâni, fără a-şi lua adio de la noi, ne-am pomenit că Eminescu nu mai este în Blaj, fără a putea afla unde s-a dus”. Din povestirile studenților, acesta a aflat „că din cauză că nu-şi putea face pensul (tema) scripturistic la examenul de limba elină şi din cauza purtării dure a profesorului Alimpiu Blăjan a plecat din Blaj”. La rândul său, Petru Uilăcan avea să spună că nu știe când Eminescu s-a depărtat de Blaj: „Nu știu, pentru că o dată numai a dispărut fără veste”.⁵⁴

● Înainte de a pleca din Blaj spre necunoscut, urmând drumul destinului hărăzit lui de Pronie, Mihai i-a dăruit lui Grigoriu Dragoş, în semn de mare mulţumire pentru bunăvoinţa cu care acesta îl ajutase, o carte intitulată: Lehrbuch der Poetik für höhere Unterrichts- Anstalten, wie auch zum Privatgebrauche von Dr. Friedrich Beck, München, 1862. Pe această carte a scris o dedicaţie, în versuri, care sună astfel:⁵⁵ Dedicaţie / Spre suvenire fratelui Gregoriu Dragosiu / M. G. Eminescu din Ipoteşti:

„1. Dacă vreodată în lunga-ţi cale

Te-i simţi, frate, nenorocit,

Pieptul în chinuri, inima-n jale,

Viaţa-ţi de lacrimi o tristă vale,

Ochii-ţi în plângeri de dor răpit;

3. Cînd fug amicii de lîngă tine,

Cînd plângi de soartă-ţi trist părăsit,

Gîndeşte atuncea şi tu la mine,

Nici eu în lume n-o duc mai bine,

Şi eu sunt, frate, nenorocit!”

Semnătura din această dedicaţie, poartă şi iniţiala tatălui său (G.).

● Răzbit de griji, foame şi mizerie, scârbit de examene, fără speranţă să-şi mai dea examenele sau să primească ceva bani de acasă, Mihai a părăsit pe neștiute orașul Blaj. În 15 septembrie 1866, când au început cursurile la Gimnaziul din Blaj, numele său nu figura printre școlarii înscriși la cursuri. La Blaj au rămas dor amintirile despre el, precum și descrieri ale înfățișării și caracterului său.⁵⁶ Astfel:

– „Eminescu la 1868-1869 era un tânăr cam de 19 ani. Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsături frumoase şi regulate, păr bogat şi negru dat înapoi până pe umere, cum poartă artiştii. Cu un cuvânt, un tip roşcovan foarte frumos”; umbla încet şi vorbea rar şi dulce, parcă auzeai o melodie. În vorbă nu se împiedica, nu se corigea niciodată, se părea că spune un lucru învăţat pe de rost; pe stradă umbla foste des fredonând cu gândul dus şi nu-i plăcea să-l deştepte din această reverie. Altcum, şi în societatea amicilor, când se vorbea verzi şi uscate, el de obicei fredona; Eminescu pe acea vreme nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, nu pea ducea grija femeilor, ba nici nu vorbea de ele, decât de celea  de prin cărţi. Nu era lumeţ, ca să zic aşa”(Ştefan Cacoveanu);

– „Eminescu era de statură mijlocie, avea faţa surâzătoare, ochi negri, scânteietori, sprâncene groase şi păr negru des; era om frumos şi simpatic; îi plăcea să vorbească cu predilecţie despre poeţii mari ai României” (Petru Uilăcan);

– „…purta păr negru, cam ca al preoţilor orientali, dar în partea din napoi retezat”; „veştminte avea pantaloni şi jiletcă de culoare sură şi roc negru”; „pe cât era de melancolic, pe atât era în unele cazuri de vehement şi sigur în manifestarea însuşirilor lui spirituale”( Iacob Onea);

– „cu păr lung şi de culoare neagră foarte frumoasă, cu nişte ochi mari de tăietura migdalelor, plini de veselie melancolică, nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată misterioşi”(Ieronim G. Bariţiu).

Peste câţiva ani, Ştefan Cacoveanu l-a întâlnit în Bucureşti, purtând următoarea conversație: „Ce zici de Blaj? Cum ţi-a plăcut? / Mi-a plăcut de măgărarul de la seminar. / Şi de ce tocmai de măgărar? / Spunea poveşti minunate şi-l ascultam cu multă plăcere!”.⁵⁷

*

Astfel, Mihail Eminescu a apucat pe drumul Sibiului, unde știa că se află fratele său, Neculai, care învăţa la o Şcoală de felceri militari sau la Drept. De la Blaj la Sibiu, Mihai mers cât pe jos, cât cu vreo căruţă, cu gândul de a ajunge în „dulcea Românie”.

Sursa: Ziaristi Online

Note: