La apropiata împlinire a 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu, consecvenți misiunii noastre jurnalistice și fideli marelui nostru înaintaș, prim redactorul ziarului conservator Timpul, Ziaristi Online publică în exclusivitate, din partea distinsului istoric, dr. Aurel V. David, o serie de șapte studii revelatorii despre viața, lupta și jertfa Românului Absolut. Astăzi, al patrulea articol:

IDENTITATE RUMÂNEASCĂ

EXPRIMATĂ PRIN ETNOS, LIMBĂ ȘI IMAGINE DE SINE

dr. Aurel V. David

„Mulți durară după vremuri peste Dunăre vrun pod

De-au trecut cu spaima lumii de mulțime și norod

Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit și-n țara noastră și-au cerut pământ și apă”.

Acesta este adevărul istoric pe care Mihai Eminescu s-a simțit dator să-l încrusteze pe răbojul veșnicei aduceri aminte. Aproape că nu-i neam care a invadat vatra rumânescă să nu fie identificat și înscris în cărțile noastre de istorie, cu epitete de laudă sau de hulă. Astfel, auzim de goți, huni, slavi, avari, bulgari, unguri, pecenegi, uzi, cumani, tătari, țigani (indoeuropeni), turci, austrieci, ruși, majoritatea acestor neamuri revărsându-se cu mare violență asupra băștinașilor vetrei Daciei getice. Însă, de peste 500 de ani, de la cronicarul Grigore Ureche încoace, de când se înșiruie letopisețele ca mărgelele pe ață și apoi cărțile de istorie, precum anii pe scara timpului, unii semeni de-ai noștri încă n-au găsit răspunsul la întrebările:

Cine suntem, de unde venim și încotro mergem?

Încercăm, vegheați de Mihai Eminescu, să formulăm un proiect de RĂSPUNS-SINTEZĂ la întrebarea: Cum ne definim prin etnos, limbă și imagine de sine în fața propriei noastre conștiințe, dar și în fața altor neamuri?

1. Numele neamului de la capătul şi începătura moşilor

Numele neamului românesc a însoțit neamul, ca insemn identitar, de la capătul și începătura moșilor și a fost asumat de la Facerea Lumii lui. În vremuri imemoriale, vechea Europă, Asia Mică şi nordul Africii au fost locuite de „pelasgi”/„valahi”. Aceştia au constituit capătul şi începătura moşilor seminţiei rumâneşti şi simbolul statorniciei geților daci în vatra etno-spirituală a neamului carpato-danubiano-pontic. Primii mari conducători au fost Uran (ANU / Montu / PELASGUL / VALAHUL) şi Saturn (OMU / DACUL). Aceştia au fost zeificaţi în spaţiul carpatic, iar legile, moravurile şi religia impuse de aceştia au fost diseminate în toată lumea „pelasgă”/„ valahă”.

Băştinaşii (moştenii) vechii Europe şi-au marcat vatra de vieţuire, şi-au construit o identitate proprie şi s-au afirmat între neamurile vechii Europe şi noii Europe prin cele 4 etnonime nemuritoare: valah, get, dac, rumân:

 „VALAHIA” /„VALAH”:

– derivă din „pelasg” – identificat de mitologie cu „Uranus” (adică Cerescul, Divinul, Alesul), „fiul Geei” (Mama-Pământ, Muma-Mare) – sau, după alte tradiţii, cu „fiul Istrului”; el însuşi a fost numit „Anu”, „Montu” („Munteanul”) sau „Cel Negru”;

– numele „VALAH” / „VOLCH” a fost conferit titanului Typhon, fiul lui Saturn, semnificând rege („stăpân de oameni”, „stăpân de moşie”);

– etnonimul „Valahi” a semnificat Oamenii Pământului / Oamenii Locului / Cei născuţi din Pământul Negru, adică băştinaşii, stăpânii moşiei; pentru prima oară etnonimul băştinaşilor vechii Europe -, „valah” („volos”) -, a fost menţionat în poemul Iliada de către Homer, în secolul IX î.Chr. (arimii pelasgi);

– „VALAHIA” a semnificat dintru început vatra (aria) de vieţuire, moşia, pământul locuit şi apăat de băştinaşii vechii Europe; existenţa „VALAHIEI”, cu semnificaţia „Pământul cel Negru”, „Pământul cel bogat / darnic / mănos” („Eden” / „Grădina Maicii Domnului” / Raiul pe Pământ”), a fost pomenită în „Cartea genezei” din Biblie, sub forma de „Havila”,¹ – „grădină în Rai”;

– pe vatra împărăţiei „pelasge”/„valahe”, adică în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-au născut şi au fiinţat „Valahiile” –, ca forme de organizare politico-statală specifică „oamenilor locului”;

– numele „Valahia” a fost moştenit peste milenii în numele ţării rumâneşti „Muntenia” (pentru „Valahia” sud-carpatică sau „Ţara Muntenească”);

 „DAC” datează din vremuri legendare, semnificând:

– descendenţa din Dokius – „DACUL”– supranumele lui Saturn (Omu), „fiul Cerului”, regele titanilor sau al străvechii boierimi de la Oceanos Potamos;

– expresia puterii „valahilor” de a-şi afirma descendenţa din zei Cereşti, de a-şi apăra boieria (nobilitatea), precum şi de a-şi exprima dorinţa permanentă de libertate şi credinţa neclintită în nemurire;

*

 „GET”:

– este legat organic de „Gaeea” – Mama-Pământ, Muma-Mare, semnificând „Copiii Gaeei” şi ai lui Uranus (Montu), adică „Cei îndrumaţi şi ocrotiţi de Gaeea”;

– a fost moştenit de „pelasgi”/„valahi” de la „giganţii” cei divini şi păstrat cu înţelesul de „Oamenii Locului”, „Copiii Pământului” – adică „pământeni”, „băştinaşi”.

 „RUMÂN” („RUMUN”):

– semnifică seminţia (adică „naţia”), fiind moştenit din „RAMI”/ „ARIMI”/ „RAMANI”/„RUMUNI”, adică „Cei de-o credinţă şi de-o lege”, „Cei care se închină lui Rama” (Raman) – Zeul-Soare (Sol Lomonius);

– a definit din vremuri străvechi seminţia vetrei carpato-danubiano-pontice – definită prin succesiune de generaţii, limbă unitară exprimată prin grai viu şi în scris (sanscrita –„limba sfântă” / „limba zeilor” ), precum şi identitate asumată.

*

Deci, pentru neamul primordial al vechii Europe:

– băştinaşii sunt geţi (dar și, deopotrivă, daci);

– mândria, nobilitatea şi libertatea sunt cu precădere dacice! (tustrele sunt, deopotrivă, getice și dacice );

– moşia este pelasgă/valahă (totodată este geto-dacică);

– seminiţa este rumânească (românească).

*

Băştinaşii vetrei „Daciei getice” i-au întâmpinat pe migratori de multe ori cu ghioaga, dar uneori cu pâine şi sare, spunându-le că, NOI:

– de pământ suntem VALAHI -, adică „Cei născuţi aici, pe vatră”, din pământul negru, de la facerea Lumii;

– de seminţie suntem RUMUNI -, adică „Ne închinăm Soarelui”, zeul nostru protector, de la capătul şi începătura moşilor;

– de baştină suntem GEŢI – Get-Beget -, adică „băştinaşii vetrei”, Copiii Mamei Gaeea, Mama-Mare, Mama- Pământ;

– de viţă şi porodiţă suntem DACI –, descendenţi din titanul Saturn, adică „Monteni”, neam de oameni liberi, nobili, viteji, nemuritori.

2. Limba rumânească – pecetea ancestrală a neamului

Vorbim oblu: Limba română este muma limbii latine

(adevăr-axiomă străbătând mileniile ca o săgeată getică)

*

„Geţii, cu multă vreme înante de întemeierea Romei aveau scriere, căci ei cântau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise şi acompaniaţi la fluier; aşa ceva s-a înfăptuit de către romani la multă vreme după ei”. Cato Major (234-149 î.Chr).

„dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină”.                                          Horațiu, poet roman (65-8 î. Chr.)

„Grecii numesc limba latină- limba pe care o vorbesc sciţii”. Papa NICOLAE I (anul 865 d.Chr.)

„Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai. LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei la 1787)	„Păziţi-vă limba mai mult decât lumina ochilor…” Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407 d.Chr.)	„Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”. Anton Bonfiniu (1457-1502)
„Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici să poate socoti, nici crede…” Constantin Cantacuzino (1639-1716)	„De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba românească e fiica limbii latinești, adecă acei corecte, totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba rumânească e muma limbii cei latineşti.” Petru Maior Istoria pentru începutul românilor în Dacia (1812)	„Nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească”. Miceal Ledwith (fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea)

3. Cum ne raportăm la „eul etno-spiritual” al neamului?

Pentru a ține minte cine-au fost moșii și strămoșii noștri, cum să ne raportăm la „eul nostru etno-spiritual”, dar și la noi înșine, și cum să evaluăm starea nației noastre, pentru a o feri de primejdii, cerem ajutorul lui Mihai Eminescu, dascălul nostru de conștiință. El este patriarhul limbii române, poetul României eterne, sociologul României moderne și Înainte-Mergător pe calea făuririi României Mari.

La vremea lui, Mihai Eminescu spunea: „Fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea”.

3.1. Ce-a scris Mihai Eminescu privitor la sine?

● Precum se știe, în vara anului 1866, Mihai Eminescu a pornit pe drumul destinului, de la Ipotești la Cernăuți, apoi de la Cernăuți prin Vatra Dornei, la Blaj și Rășinari, ajungând, din instinct de neam, la București („Bucolia”, „Orașul Bucuriei”, la fel de vechi ca neamul). Atunci, străinii văzându-l în haine ponosite și rupte la încheieturi, flămând, îngândurat, neajutorat, nevoiaș, slab, suferind, l-au crezut că-i RUMÂN, căci erau vremuri când românul băștinaș, după vremuri vechi de demnitate națională și mărire, ajunsese să fie privit de alogenii aciuați în vatra vechii Daciei ca „străin în țară străină”. Însă, după ce au aflat ce inteligenţă lucra în creierul său veșnic în alertă, destui binevoitori, neștiutori sau pizmași i-au căutat alte origini. În mintea acestora, Mihai Eminescu nu putea fi român, pentru că era prea deştept față de cei de primprejur, și prea neplecat față de nevolnicii cei puternici.

Astfel, străini de neam, i-au reinventat originea, păcălind o perioadă şi pe unii români nativi, deci autentici. Din aceste basne rezulta că Eminescu era (în ordine alfabetică):

– albanez (după presupunerea iniţială a lui Ioan Slavici);

– aromân (potrivit criticului literar interbelic, D. Caracostea);

– armean (conform scenariului profesorului bucovinean Peter Tomaschek);

– bulgar (după Al. Macedonski, adversarul său cel mai aprig);

– evreu (potrivit unei aluzii a lui Augustin Z. N. Pop);

– neamţ (cum credea un oarecare Gheorghe Isăcescu din Botoşani);

– polonez (după părerea profesorului Leca Morariu);

– sârb (potrivit paharnicului moldovean Constantin Sion);

– suedez (conform unei schiţe biografice semnate de Gheorghe Nicoleanu, redactor la revista „Fântâna Blanduziei”);

– tracic (George Sanda – nume atestat pe pământul Dobrogei);

– turc – prin strămoşi veniţi din Orient respectiv din Turcia, pripăşiţi în Moldova de nord;

– turc pe jumătate – dintr-un negustor turc răzleţit în Moldova, însurat cu o româncă;

– ucrainean (rutean), întrucât satul Călineştii lui Cuparencu, în care au descins primii Eminovici, a fost colonizat, după anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, cu ruteni din Galiţia.

● Primul care a menționat etnicitatea lui Mihai a fost, se pare, Mihail Pascaly, actorul și directorul trupei de teatru cu același nume. Într-o scrisoare pe care a adresat-o în vara anului 1868, lui Grigore Bengescu, directorul Teatrului cel Mare din Bucureşti, acesta a scris: „Îmi iau libertatea să-ţi recomand pe aducătorul acestei epistole: om al literelor şi bun român. Domniei-tale dar ţi-l recomand. Este un străin român din Moldova, cu studiile terminate în Cernăuţi, foarte cult, foarte studios, cu cunoştinţe minuţioase de literatură germană şi română. Este sărac şi pe drumuri, l-am avut sufler la mine: pe lângă ştiinţă este laborios, activ, exact şi foarte cumsecade”.² Deci, Mihai Eminescu era „român din Moldova”, „bun român”.

● Mihai a fost conștient că „Ne ţinem grapă de părinţi, ce neam de neamul lor au fost români… scriitorul acestor şiruri e însuşi neam de ţărani…şi a ţinut coarnele plugului pe moşia părintească”. La o calomnie proferată de un român „altoit”, a răspuns astfel: „…el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei – să nu vă fie cu supărare – încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de care nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi…”.³

3.2. Ce a scris Mihai Eminescu despre neamul nostru?

● Despre străvechimea și fizionomia neamului

Mihai Eminescu a fost ziarist de mare anvergură, deci sociolog al vetrei și neamului, dar unii semeni de-ai noștri l-au etichetat pe nedrept cu sintama de „scriitor politic”. Percepția privind „neamul său” a fost concentrată în „Curierul de Iași”, din noiembrie 1876 (deci la 26 de ani),⁴ pe care îl reproducem, pentru aducere-aminte: „Constatam mai înainte de toate ca românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanță. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum”.

„Nimeni n-are să ne-nvețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatați să ne contopim cu nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune”.

„A persecuta naționalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împotriva persecutorilor. Ș-apoi ni se pare că nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit și să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hughenoții în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii – toți au încercat a câștiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți sunt față și pot spune dacă guvernele românești au oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una. Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpânește jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor”.

Concluzii-răspuns la întrebarea: Cine/ce suntem?:

– „Suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne înveţe ce am fost sau ce-am trebui să fim, voim ceea ce suntem „ROMĂNI””.

– „O țară care ar apuca căile americanismului deplin, devine indiferentă pentru român şi devine cel mult o expresie geografică, o firmă, un hotel, nu o patrie, nu un stat naţional”.

– „Ţăranul este într-o țară clasa cea mai pozitivă din toate cea mai conservatoare în limbă, port, obicei, purtător al istorei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului”.

*

● Despre conducerea țării: „bună țară, rea tocmeală”:

-„Conducerea tării e pe mâna stâlpilor de cafenele, partidele au ajuns stat în stat, oamenii lipsiţi de merit trăiesc din politică şi prin politică, o clasă dominantă sa format din oameni neproductivi, clasele pozitive sunt doar o masă impozabilă şi exploatabilă”.

-„Aceşti oameni declasaţi sunt totodată instrumentele cele mai bune, pentru că sunt cele mai coruptibile cu care se servesc străinii pentru a exploata tara, populaţiile ei autohtone”.

-„E curios într-adevăr de-a vedea cum un popor ca al nostru căruia Dumnezeu i-a dat oase destul de proporţionate şi o istociune îndestul de vie, și-a prefăcut tocmai, adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun, într-un fel de menajerie de curiozităţi etnologice şi zoologice, a cărei exemplare gândesc şi vorbesc tot atât de ciudat pe cât de ciudat arată”.

-„În statul nostru demagogic, o oligarhie istorică nu se mai poate stabili la noi: țara a ajuns pe mâna unor declasaţi din pricina cărora rasa degenerează, parazitismul e în floare, intriga şi minciuna sunt mijloacele de ajungere oricât de sus”.

-„Statul demagogic devine o unealtă în mână politicienilor. Statul demagogic nu are respect pentru popor, pentru sănătatea lui, pentru tradiţiile lui, e statul egoismului. Statul demagogic e un mecanism fără imoralitate, fără suflet, fără ideal”.

*

● Despre „bolile nației”:

-„Izvorul întărior al istoriei naţionale, iubirea de limbă, de datini şi de popor sunt înlocuite la tinerime şi ceilalţi prin romane frantuzeşti şi cântăreţe pribege ale cafenelelor străinităţii. Un aer bolnăvicios de corupţie, de frivolitate, de câştig fără muncă a cuprins plebea noastră roşie şi infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. A crede că o reacţie puternică, în sensul naţional şi istoric al cuvântului, ar mai cu putinţă la noi în tară, ar însemna a se face jertfa unei deşarte iluzii”.

-„Înaintea negrei străinătăţi, care împănzeşte ţara, cad codrii noştri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, descreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc. E deci…iubirea de adevăr din partea feluriţilor monştri adversari politici de-a nu mai vedea altă cauză de rele în tară, decât reacţiunea. Şi cu toate acestea ar trebui să ştie toţi că dac-am fi închipuiţi şi dacă n-am şti bine că nu există nici putinţa unei adevărate reacţiuni în ţară am trebui să fim măguliţi de acest epitet”.

-„Pretutindeni demagogia avidă după putere şi după voturile alegătorilor, exagerează foarte chestiunile în paguba tării şi a populaţiei respective şi c-o superficialitate vrednică de inferioritate intelectuală a acestui soi de oameni crede a putea seca, mări şi pustii ţări printr-o trăsătură de condei”.

-„Popoarele condamnate la nefericire precum pare a fi cel al nostru ajung a renunţa la individualitatea lor, ajung la dorinta de a scăpa de ele însele. Scrieri cosmopolite şi nihiliste din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie şi naţionalitate sunt mofturi”.

-„Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii, noi nu ne-am convins încă că puterea şi mântuirea noastră în noi este”.

● Despre „starea nației”:

-„O naţiune din sânul căreia nu se ridică oameni de muncă ci paraziţi ce debitează fraze, e o naţiune pe care o aşteaptă ruina şi demoralizarea”.

-„E condamnat acest popor ca paginile istoriei lui să fie mânjite de indivizi străini, fără ca aceştia să justifice prin muncă sau inteligență o asemenea suplaritare”.

-„Cu cât țara se saturează cu elemente străine cu atât ea decade economic, intelectual şi moral”.

-„Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul păsurilor, corupţia, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ”.

-„Patria un otel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, țara teren de exploatare pentru străini, viața noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a „imigraţiunii” din câteşi patru unghiurile lumii”.

-„Românii nu mai sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi, negoţ, funcţii publice, proprietate funciară toate foiesc de numiri străine, cărora li-i de România cum ni-i nouă de China”.

-„Oare un popor care vede guvernul reprezentat de indivizi atât de venali şi atât de mojici poate să mai aibă conştiinţă de stat şi respect de lege, în existența cărora nici nu crede ?”

-„Oare să fim un popor atât de bătrân încât să fi pierdut memoria trecutului, să nu ştim că numai în trecut şi în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornica a viitorului ?”

*

● Care sunt „datoriile românilor”: Ce-i de făcut?

-„Fiecine şi mare şi mic datoreşte un echivalent de muncă societăţii în care trăieşte”.

-„Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentu leneşi”.

-„Fără a vărsa o picătură de sânge, fără muncă, fără inteligentă, fără inimă, străinii pun mâna pe un pământ sfânt a cărui apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligenta noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimii noastre”.

–„Iubeşte acest popor blând, omenesc pe spatele căruia diplomaţii croiesc hărţi şi războaie, zugrăvesc împăraţii despre care lui nici prin gând nu-i trece”.

-„Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea țărânei, ci iubirea trecutului, fără cultul trecutului nu există iubire de țară”.

-„Politica lingăilor trebuie lăsată pe seama lingăilor; pe flamura românilor trebuie scrise pur şi simplu vinetele noastre”.

-„Trebuie să simţim şi să ne înţelegem cu acurateţe, unul pe altul, pentru ca să facem de ruşine viclenia inamicilor noştri comuni, a căror ţintă rămâne totdeauna aceeaşi şi care nu vor nimic mai puțin decât de a ne dezbina totdeauna”.

Las comentariile specialiștilor în geopolitică!

(Va urma)

Ziaristi Online

Vedeți și:

130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. EMINESCU – PRIMA JERTFĂ POLITICĂ PE ALTARUL DACIEI MARI – de dr. Aurel V. David (I)

130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. ROMÂNUL ABSOLUT, membru al “partidului secret” care urmărea înfiinţarea „imperiului daco-român” – România Mare (II)

Eminescu despre noi și urmașii lui Bălcescu: „Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi!” 130 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. Un nou studiu de Aurel V. David (III)

Citiți și:

www.mihai-eminescu.ro