de Elena Solunca Moise

Am primit în suflete Lumina Învierii lui Hristos ca un nou început pe drumul eliberării de moartea pe care, călcând-o cu propria Sa moarte, ne-a îndemnat a-L urma, lepădându-ne de sinele mereu în agonia păcatelor, tânjind spre însănătoșire. Într-un mod a-tot cuprinzător semnificativ, reînnoim acest drum cu minunea vindecării slăbănogului din Vitezda; minunea în care pot fi urmărite rădăcinile ascunse bolii și minunea vindecării pornind de la neascultare la iertare, de la boală și moarte la însănătoșire și înviere. E adevărat că Legea veche condamna pe păcătoși și o făcea cu bună dreptate numai că, doar atât având, am spune, condamnarea are un caracter paliativ și cumva preventiv, necesar dar departe de a fi suficient pentru vindecare. Cele zece porunci date de Dumnezeu care se numește ”Eu sunt cel ce sunt”, părintele lui Avraam, Isac și Iosif, accentuează pe ”Sunt”, verbul ființialității la timpul imperfect pentru că în ebraică ființa este dinamică. Hristos ne arată – cu rostirea și făptuirea – cum Dumnezeu este Iubire, într-odată statică și dinamică, luând în considerație omul ca unitate în unicitate și așa e chemat la desăvârșire: ”Fiți buni cum Tatăl vostru ceresc bun este”. Desăvârșirea este totuna cu binele și spune Hristos: ”Singur Dumnezeu este Bun.”

Trecuse timpul când Dumnezeu a vorbit oamenilor doar prin prooroci și era acum vremea în care Părintele Ceresc, care ”toate cu înțelepciune le-a făcut” îl trimitea pe Fiul Său, ”Unul Născut” ca toți cei care vor crede să aibă viață veșnică. Cu Hristos, istoria se împarte în două ere – de dinainte și după întruparea Sa. Cuvântul cheie este iertarea în ea, și cheia de boltă Iubirea, care ne-a scos din zădărnicia de care se tânguia Ecleziastul și ne-a deschis orizontul devenirii întru desăvârșire. Hristos ne ajută să înțelegem valoarea crucială a iertării pe care o cerem lui Dumnezeu și semenilor cum ne rugăm în Tatăl nostru: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri” și o facem îndată după ce ne rugăm pentru ”pâinea de toate zilele”. Ne rugăm pentru iertare spre a ne responsabiliza că rostul anume al omului e să dea seama pentru faptele sale – de cele pe care le face pentru ce și cum le face; pe cele care nu le face, de ce le refuză. Asta presupune asumarea consecințelor spre îndreptare și ieșire din impasul existențial în care a intrat prin neascultare. Într-o rugăciune a Sf. Ioan Gură de Aur cerem iertarea vrăjmașilor pentru că ”nu ei sunt de vină ci eu pentru că n-am lucrat poruncile Tale”. Hristos Însuși, cu brațele pironite pe Cruce se roagă pentru toate veacurile: ”Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac.” E rugăciunea care luminează ca o candelă nestinsă nevoia omului de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; omul despre care Sofocle scria că în lume ”sunt multe minuni mari dar niciuna nu este mai mare ca omul”.

De la condamnare la iertare

Doar simpla condamnare a păcatului nu-l anulează și este doar un fel de izolare protectoare, provizorie, capătul lui rămânând pentru de-a pururi moartea. Spunea cu amărăciune David că ”Fiecare vede că înțelepții mor cum mor și cei neînțelepți și lasă altora bogăția lor…Că răscumpărarea sufletului este prea scumpă și niciodată nu se va putea face”. E semnificativ și faptul că în acea vreme nu existau spitale, bolnavii fiind exclusiv în grija familiei și doar leproșii erau internați cunoscutele leprozerii. Spitalele sunt o instituție prin excelență creștină și pe care o legăm de numele Sf. Vasile, ”ochiul Bisericii cel pătrunzător”, geniu și sfânt care a văzut cum anume să lucreze cuvintele Mântuitorului de a cerceta pe cei bolnavi și cum îngrijirea și vindecarea este formă de manifestare a iubirii

Era după Paște, sărbătoare a libertății sau a azimelor, în care evreii după datină mergeau la Ierusalim. Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu făcându-se Fiu al Omului a respectat datina, cum a făcut-o neîncetat de-a lungul petrecerii Sale pe pământ, arătând mereu că a venit să plinească Legea, nu s-o anuleze. În Ierusalim, chiar lângă Poarta Oilor era o scăldătoare, Vitezda (Casa milei sau a îndurării) după numărul celor cinci izvoare de unde venea apa. Fericitul Augustin consideră că apa reprezintă poporul evreu iar cele cinci izvoare care o înconjurau preînchipuiau cele cărțile lui Moise din care s-au născut oameni bolnavi tocmai pentru că nu făceau decât să dea verdicte severe fără a face nimic în plus. Or, se știe că un diagnostic fără tratament nu tămăduiește boala. Era o singură o excepție – când un înger al Domnului, coborând, tulbura apa și primul care intra în ea se vindeca de orice boală ar fi suferit. Așa se face că acolo erau tot felul de bolnavi – orbi, șchiopi, slăbănogi și încă mulți alții. Vindecarea era excluziv a celui dintâi intrat în apă și doar a lui, nu și a altuia care ar fi făcut-o după aceea. Nimeni nu știa nici când anume îngerul va coborî și răbdarea împreună cu speranța țineau tovărășie bolnavilor parcă părăsiți de toți. S-ar putea spune că, într-un fel, tot așa Hristos a tulburat pe păcătoși, arătându-le cauzele bolii și cum să se însănătoșească. A făcut-o cu rostirea și cu fapta până în ultima clipă a vieții când prin Răstignire ne-a vindecat de moarte, de unde necesitatea și folosul patimilor și a morții Sale pentru mântuirea oamenilor. Scăldătoarea și coborârea îngerului prefigurau cele ce urmau a se întâmpla mai târziu nu prin coborârea unui înger, ci a Duhului Sfânt, ”Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede”.

Vindecarea – rod al credinței și ascultării

Între cei atât de numeroși bolnavi ce așteptau lângă scăldătoarea miraculoasă era și un slăbănog care părea uitat acolo de treizeci și opt de ani, singur, neavând ”om” care să-l arunce în apă. Părea a fi rătăcit în zarea zădărniciei căci și dacă încerca să se târască așa cum putea, mereu se găsea un altul care o lua înainte. Treizeci și opt de ani trecuseră și el a rămas tot acolo răbdător fără să-și piardă speranța. Văzându-l, Hristos, cunoscător a tot ce este uman, l-a întrebat direct ”vrei să te faci sănătos?” sau, altcumva spus de ”vrei să te fac Eu sănătos? Să fiu Eu omul de care ai nevoie?” Parcă surprins, slăbănogul a răspuns: ”Doamne, nu am om care să mă arunce când se tulbură apa și, până ajung eu, un altul ajunge înaintea mea.” Îi spune ”Doamne” oare presimțind că e Fiul lui Dumnezeu? Întrebarea își are sens pentru că, ceva mai încolo spune că ”nu am om”. Anume Hristos îl întreabă pentru că, vom vedea mai apoi, că, indirect, este o recunoaștere a dramei singurătății între oameni, una a indiferenței față de cel singur în suferința sa. Bietul slăbănog, a fost răsplătit văzând că atunci când nu ai om, Dumnezeu trimite pe Fiul Său întrupat ca să vindece pentru că Părintele ceresc are grijă față de toți fiii Săi și vrea ”ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Cum nu este om fără de păcat înțelegem că nu este nici vorbă de vreo discriminare, că fiecăruia i se dăruiește ce are nevoie și e folositor lui pentru mântuire. De aceea când ni se întâmplă când suntem într-un necaz sau suferință și vine cineva în ajutor spunem nu fără temei:”te-a trimis Dumnezeu”.

Hristos nu a așteptat să fie rugat ci i-a spus pe față, aproape ca imperativ: ”Scoală-te ia-ți patul și umblă”. Minunea s-a petrecut și omul, până atunci ținut la patul suferinței, l-a luat și a mers la casa lui în văzul tuturor ca un apostol. Minune, pentru că doar Dumnezeu ”a spus și s-a făcut” tot ce este sub soare. Cum slăbănogul era cunoscut, nimeni dintre cei prezenți, văzându-l mergând. nu avea cum să se îndoiască și să nu mărturisească minunea. Scrie Sf. Efrem Sirul că și chiar dacă omul ar fi tăcut, patul ar fi strigat cum până atunci el purta omul iar acum acesta însănătoșit îl purta. Nu întâmplător Hristos i-a spus anume să meargă la ”casa sa”, adică să revină la starea de sănătate firească omului de coroană a creației dumnezeiești. Nu i-a spus să meargă în vreo parte sau alta, nici înainte sau înapoi să zicem, pe calea păcatelor care l-au adus la boală; a spus limpede la ”casa” lui, la starea de neprihănire de la început. Mai mult, aflăm indirect și îndemnul de a face și el asemenea, venind în ajutorul celor în nevoi și în suferință, celor singuri cum avea să spună Apostolul neamurilor: ”Purtați-vă sarcinile unul altuia și așa veți plini Legea lui Hristos” sau ”Purtându-vă sarcinile unul altuia, în iubire, gata să urmați unitatea Duhului întru legătura păcii.” Toți avem datoria de a face astfel și, firește, cei însănătoșiți care în acest fel se arată vrednici de ajutorul pe care Dumnezeu l-a făcut prin oamenii ce ascultă lucrător cuvântul Său. Hristos nu s-a rugat pentru sănătate, asemănându-se unui proroc, cum o făcuse Sf. Ilie pentru fiul văduvei din Sarepta Sidonului. Ca Fiu al lui Dumnezeu, a spus și s-a făcut. Sf. Chiril al Alexandriei scrie că acest bolnav era un credincios și a arătat prin ascultare necondiționată, fără a spune o vorbă sau a da un semn cât de mic de îndoială. Astfel, a făcut cunoscut tuturor – celor de atunci și celor de azi și mâine – că vindecarea este un rod al credinței și ascultării, făcând ca spiritul Legii să devină mod de a fi. Nefăcând astfel, rugăciunea este doar vorbire între vorbiri, ”vorbeală” cum spune un părinte duhovnic; este împreună vorbire cu Dumnezeu și plinire a cuvântului lui Dumnezeu.

Cum, ca și alte vindecări, și aceasta a întâmplat în zi de sâmbătă, când, după Lege, nu era îngăduit nimic a face, chiar dacă ”un asin sau un vițel” ar fi căzut, trebuia lăsat acolo până a doua zi, fariseii au văzut o provocare de neiertat. De aceea, când fostul slăbănog a fost întrebat a răspuns, apărându-se în felul lui: Cel care m-a vindecat, mi-a spus mi-a spus ia-ți patul tău și umblă. Era o modalitate de a se dezvinovăți dar și de a face cunoscută minune. Și apoi cum să nu asculți pe cel care face minuni pe care nimeni nu le-a făcut și singur Dumnezeu le poate face? Retorica întrebării este secerată de răspuns și fariseii sunt făcuți de rușine în fața mulțimii, dând pe față fărădelegea lor. Nu-i vorbă, Hristos și-ar fi putut vădi dumnezeirea în nenumărate alte chipuri, dar nu a făcut-o luând chip de om pentru că, scrie sf. Ioan Hrisostomul cel mai indicat să arate cine l-a vindecat era cel anume cel vindecat însuși și de aceea și a plecat lăsându-i să-și ducă mai departe cuvintele fără urmă de putere. Altfel, cu scria Sf. Grigorie de Nazianz, orice cuvânt poate fi contrazis de un alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică fapta, ori acum, fapta era în fața lor – slăbănogul vindecat mărturisind cine a făcut-o. Numai că fostul slăbănog nu l-a văzut îndată după minune, fiindcă Hristos se îndepărtase, așa încât nu putea fi recunoscut decât prin făptuirea cea minunată.

Din toți cei care erau la scăldătoare, Hristos a vindecat doar pe unul și a făcut-o îndată numai pentru acel moment ceea ce ar putea fi considerat doar ca o întâmplare minunată, dar întâmplare totuși, supusă trecătorului ca însușii trupul omului. Vindecarea era trecătoare și ca urmare stând sub timpul ca trupul sub stricăciunea ce-l doboară. Adevărata vindecare este însă, așa cum vedem mai departe, aceea a sufletului și Origen asigură că fiecare suflet are trupul pe care îl merită. Se vede și în aceea că slăbănogul, de teama fariseilor s-a apărat îndată spunând că a ascultat de cuvântul Celui care îl vindecase și nu vrăjmașului care nu a făcut decât să-l împingă spre păcate fără a avea și conștiința lor care l-ar fi făcut să se pocăiască. Odată cu vindecarea trupului, Hristos avea să-i dea și vindecarea sufletului, căci, întâlnindu-l mai apoi, Fiul lui Dumnezeu care îl vindecase i-a apărut ca Învățător. Procedând inductiv am putea spune că toate bolile sunt urmarea păcatului, ceea ce între dimensiunile neamului omenesc este adevărat, doar că Hristos, voind a mântui pe păcătoși o face ținând seama de personalitatea fiecăruia. Spunea David: eu întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Când ucenicii L-au întrebat dacă orbul din naștere era astfel din pricina lui sau a părinților, Hristos le-a spus că nici de unul, nici de celălalt dintre motive, ci ca să se arate puterea lui Dumnezeu cuprinzătoare a ”tot omul ce vine pe lume”,

De această dată, îndată după Învierea Sa, Hristos îl vindecă pe slăbănogul de la ”casa îndurării” și ca Învățător ne arată că bolile sunt urmare a neascultării poruncilor divine și rugăciune este cel mai bun tratament din toate cele bune făcute de oameni. Ne amintim cum Sf. Vasile cel Mare, bolnav din pricina râvnei pe care o depusese în propovăduirea învățăturii lui Hristos, a fost tratat de Iosif, medicul cel mai vestit al vremii, care depășit de situație a recunoscut că nu mai are de trăi decât două zile. Sf. Vasile cel Mare i-a propus că în cazul în care nu va muri, să treacă la creștinism. Rugăciunea i-a fost ascultată și, însănătoșindu-se, medicul Iosif cu întreaga familie au trecut la creștinism.

”Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești”

Redevenind sănătos, fostul paralitic a mers la Templu unde avea să-L întâlnească pe Hristos, care fără să aștepte cuvenita recunoștință a spus: ”Vezi că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești ca să nu-ți fie ceva mai rău.” Desigur sunt și boli care nu sunt urmare a păcatelor cum era orbul cel din naștere și când ucenicii L-au întrebat cine a păcătuit – el sau părinții –, Hristos a spus că niciunul ci ca să se arate anume lucrarea lui Dumnezeu. După ce l-a vindecat, Hristos a întrebat dacă crede în Fiul lui Dumnezeu iar orbul a vrut să știe cine este ca, după ce Hristos spune că este El, Cel care vorbește, orbul a mărturisit și s-a închinat a mulțumire. Poate că slăbănogul nu era totuși până într-atât de păcătos și de aceea Hristos anume că nu întâmplător păcatele i-au fost iertate ca act de prevenție pentru ceea ce putea fi mai grav. Sf. Grigorie de Nazianz, tâlcuiește: ”Ai fost ridicat de pe patul tău și mai mult ți-ai luat patul și în mod public ai făcut cunoscută minunea. Nu te mai arunca niciodată în pat păcătuind…ci cum ești acum, așa mergi, atent la poruncă.” Spune Hristos ca anume să nu mai facă păcate ”ca să nu-ți fie ceva mai rău” dacă după primirea binecuvântării păcătuiește iar arătându-se nevrednic de minune. Se ruga David: ”Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul tău cel bun să mă călăuzească pe pământul dreptății”.

Pe acea vreme era doar o singură scăldătoare vindecătoare, Hristos avea să întemeieze Biserica Sa în care să se poată veni și vindeca toți care sunt suferinzi trupește și sufletește. Cei care urmează lui Hristos primesc Botezul în Biserica Sa și sunt însemnați cu semnul Crucii, ”armă împotriva diavolului”. Mergând la Biserică, creștinul se îmbracă în straiele cele mai frumoase ale rugăciunilor și-și împodobește sufletul cu fapte bineplăcute lui Dumnezeu. Bătrânii de odinioară își cereau iertare unii altora, cu osebire când fuseseră în gâlceavă, că nu se cuvine să dai darul la altar având suflet umbrit de vrajbă. În principiu, astăzi nimeni dintre cei aflați în necaz nu poate spune că ”nu are om” care să-l arunce în scăldătoare. Hristos, Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului așteaptă cu brațele deschise ca să-l îmbrățișeze pe cel care se duce cu credință și ascultare. Pentru cel care, după vorba Sf. Ap. Pavel își afirmă cu vorba credința și cu fapta se leapădă nu sunt sorți prea mulți de vindecare.

Cum minunea a fost făcută sâmbăta, ca de obicei fariseii s-au grăbit să-i reproșeze și, poate din această cauză, cel vindecat s-a pierdut în mulțime fără să-și arate recunoștința. Lipsa de recunoștință era un păcat destul de frecvent în acel timp și nu mai puțin și astăzi când am putea spune cu proorocul Isaia: ”boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea Domnului, dar Israel nu mă cunoaște, poporul meu nu Mă pricepe”. Hristos nu a ținut seama de aceasta, și în nesfârșita-i iubire, întâlnindu-l mai târziu nu i-a spus nimic decât să nu mai păcătuiască. Altădată din cei zece leproși pe care i-a vindecat, doar unul s-a întors să aducă mulțumire și acela era samarinean. Nerecunoștința noastră nu tulbură de fel milostivirea lui Hristos, care pe Cruce s-a rugat: ”Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac!” Ne este folositor să punem la suflet milostivirea lui Hristos și să-L urmăm în respectul poruncii celei noi, a Iubirii unuia față de altul cum ne-a iubit în Unul fiind Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului. Așa cugetând în inimi și făptuind vom trăi adevărul cuvintelor pe care preoții le rostesc în altar, îmbrățișându-se, când credincioșii mărturisesc Crezul. Unul mărturisește:Hristos în mijlocul nostru” iar celălalt răspunde ”Este și va fi”. Atunci, fără urmă de tăgadă vom simți împreună cu David cum ”toate căile Domnului sunt milă și adevăr”. Să fim, la rându-ne milostivi cum Iisus ne cheamă pilduind Însuși, împărtășind credința martirului poet și medic Vasile Voiculescu: ”Nu, nemurirea nu este o stare,/ Ci-n Domnul o lucrare fără de sfârșit”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online