de Elena Solunca Moise
Întrupat, făcându-se Fiu al Omului,”Cel de o ființă cu Tatăl prin care toate s-au făcut” a primit de bună voie moartea; Cel fără de moarte a primit să fie Răstignit, pedeapsa cea mai cumplită, și a făcut-o pentru a răscumpăra păcatele noastre: Cel Înviat a treia zi, ne cheamă dăruindu-ne ”pacea Sa”, pacea dobândită prin Jertfa de Sine și pe care omul a pierdut-o nedând ascultare singurei porunci date de Dumnezeu. O poruncă dată nu de dragul de a o da, ci anume ca omul să poată fi ocrotit de consecințele neascultării care s-a abătut asupra-i odată cu crezarea dată acelui viclean ”oare” pe care vrăjmașul l-a rostit prin șarpele din rai. Simbol ambivalent, șarpele se târăște pe pământ, e legat de el, incapabil să se ridice, dar își poate ascunde adevărata identitate prin schimbare, putând valoriza cantitativului. Otrava lui, în cantități mici și cu pricepere folosită poate fi leac sau aducătoare de moarte. Asta pentru că minciuna și răul nu au tăria a se arăta cum sunt că toți le-ar ocoli, ele au nevoie de straiele amăgiri, de acel vicleșugit ”Oare?”. Ambivalența, îndoiala, se face piatra de poticnire a omului pe care, mai târziu, Descartes a statuat-o ca o condiție ”sine qua non” a existenței sale: ”Mă îndoiesc, deci cuget, cuget deci exist”. Cugetarea este o consecință a îndoielii, acel ”aici” indeterminat cum a răspuns Adam după căderea din rai, locul anume pregătit omului de la întemeierea lumii. Un ”aici” care este altul decât raiul în care locuise și care era anume făcut pentru el de la întemeierea lumii; acel spațiu pe care zadarnic încearcă a-l recupera scrierile utopiile evoluând simptomatic spre cele negative. Să observăm că și termenul în sine desemnează spațiu și nu timp, starea nu devenirea.
Cum omul a căzut singur nu avea cum să se ridice de unul singur și nici să plătească preț de răscumpărare, a făcut-o Dumnezeu prin Fiul Său care s-a jertfit pentru noi. O spune deslușit Sf. Ap. Ioan că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său pentru ca oricine crede în El să nu piară și să aibă viață veșnică”. Și tot de la Evanghelistul Iubirii aflăm că viața veșnică este ” a Te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis.” În timpul petrecut de Fiul lui Dumnezeu pe pământ toate cele pe care le-a spus le-a rostit le-a și făptuit, încredințându-ne că El este, Cel care descinde din Dumnezeu ce zice despre Sine”Eu sunt Cel ce sunt”. Fiu al Său, Unul născut se numește pe Sine: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” într-o coerență a desăvârșirii. Prin jertfa Sa pe Cruce, omul este o ființă întru îndumnezeire și asta ar trebui să ne fie nouă spre responsabilizarea pentru tot ce facem. Observăm că totuși acest cuvânt a dispărut, sau aproape, din vocabularul cotidian, vorbind peste limita sațietății doar de motivații sau determinări. După existențialism, structuralismul cu toate consecințele a dus la un timp al derizoriului, cum este numit de mulți gânditori contemporane.
Sfetnic de taină și mărturisitor cu fapta
Între aceste dimensiuni, credința își vădește, odată mai mult, virtuțile tămăduitoare, firește pentru cei care o însoțesc de fapte, fără de care, încredințează Sf. Ap. Iacob este moartă. Nu e adevărat că, după celebra formulare a lui Nietsche ”Dumnezeu a murit”, căci nu are cum muri Creatorul a toate câte au fost, sunt și fi-vor. De murit, a murit credința în Dumnezeu. După duminica lui Toma cel îndoielnic care vorbește despre fericirea celor care nu au văzut și au crezut, credința fiind, învață Sf. Ap. Pavel vederea celor nevăzute. Hristos cel înviat s-a arătat femeilor mironosițe, care stând ”deoparte” a văzut toate cele petrecute. Păstrând nestinsă flacăra iubirii pentru Dumnezeu și om, în smerenia lor, femeile purtătoare de mir s-au gândit doar la rânduiala ce trebuia plinită, urmând datina. Preocupate de cele necesare, nu au luat în seamă primejdia că ar putea fi prinse de iudei, cum spăimântându-se, apostolii și-au căutat loc tăinuit unde să se ascundă de prigonitori. Am spune că este în firea femeilor o vocație a complemtarității nimic mai mult dar nici mai puțin. Mai intim legate de viață, ele pot da mărturie de naștere și moarte, de viață care, scrie Blaga, ”o clipă de-ar fi fost să fie/am întrerupt cu ea o veșnicie”. Ele, păzitoare ale vieții, au dat grabă deci la mormântul în care fusese pus Hristos să facă cele după cuviință. Un Sfânt Părinte consemnează că iubirea pentru vii este cu adevărat minunată, dar parcă și mai mult decât atât este iubirea pentru cei adormiți, ”omul fiind măreț atunci când cercetează pe cei vii și mult mai măreț când se îngrijește de cei morți”. Omul, în viață fiind își poate manifesta recunoștința oricând și în multe feluri, însă cei adormiți nu au cum o face și rămâne actul dăruirii în puritatea lui. Poate aceasta este taina pe care șarpele a spus-o femeii și pe care o pomenea Blaga într-una dintre poeziile sale. E taina vieții care, prin Eva, a adus moartea iar prin Sf. Fecioară Maria viața veșnică; prin Eva căderea în moarte, prin Sf. Fecioară Maria , Născătoarea de Dumnezeu zarea înveșnicirii.
Iosif din Arimateea, era membru al Sinedriului dar, în ascuns trecuse între cei care urmau lui Hristos, arătându-ne încă odată cât de nebănuite sunt căile Domnului prin care își face Voia Sa cea bună. I se spune ”sfetnic de taină” a lui Hristos, singurul numit astfel mai întâi că apropierea de Hristos nu era ca una ca a apostolilor, nu se număra printre cei chemați, mai degrabă una de suflet de o profunzime dincolo de puterea de redare a cuvintelor. Mai vedem cum ”tot ceea ce omul acoperă, Dumnezeu descoperă” și o face la vremea potrivită. Astfel el ”s-a adăugat” între ucenici. Recapitulând, Sf. Ignatie al Antiohiei scrie: ”În ceasul al șaselea a fost răstignit, în ceasul al nouălea și-a dat Duhul, înainte de apusul soarelui a fost înmormântat, în ziua Sabatului a fost pus în mormânt. Și iată, tocmai cel care, în timpul vieții lui Hristos tăinuise că îi era ucenic, acum capătă îndrăzneală să meargă la Pilat să ceară Trupul și, mai mult să facă toate cele necesare și să-L așeze într-un mormânt nou. În iconomia Mântuirii, era nevoie ca un credincios ”de taină” cu dare de mână, să fie îndreptățit a cere trupul lui Hristos spre a-L coborî de pe Cruce și a face toate cele ce se cuveneau. Pentru această faptă Iosif din Arimateea fost trecut în ceata sfinților creștini și prăznuit pe 31 iulie de Biserica Ortodoxă și pe 17 martie de cea romano-catolică. Mai dăinuie o legendă după care Iosif din Arimateea ar fi participat și la Cina cea de taină și ar păstrat potirul din care a băut Hristos în care avea să strângă puțin sânge înainte de a-L așeza în mormânt. Mai spune legenda că Iosif a plecat Betania și a păstrat cu mare grijă potirul intrat în legendă și istorie ca Sfântul Graal.
Mironositele daco-romane
”Nu vă temeți. Căutați pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit?
Nu mai este. A înviat”
Atunci, toate făcându-le după Lege, Hristos a fost așezat într-un mormânt săpat în stâncă după care a ”prăvălit” o piatră mare imposibil ca cineva s-o poată ridica sau da la o parte. Îndurerate, nebăgate în seamă, femeile purtătoare de mir, cele care au fost mereu alături de Mântuitor, își trăiau durerea tăcută în care germina poate speranța Învierii. Sf. Ap. Ioan dă și numele lor ” Maria Magdalena Maria mama lui Iosi și Salomeea priveau de sus unde L-au pus”. Răbdătoare au așteptat până în zorii zilei de Duminică și când a răsărit soarele s-au dus la mormânt. De teamă nici gând, doar grija pentru cine le va da la o parte piatra de la mormânt. Mergeau cu ochii plecați și, când i-au ridicat spre cer de unde vine ajutorul, au descoperit cu surprindere că piatra era ridicată. Mai mult, în partea dreaptă era un tânăr înveșmântat în alb, care văzându-le le-a spus: Nu vă temeți. Le-a fost dat femeilor purtătoare de mir să primească vestea Învierii Domnului, cum Preacuratei și Sfintei Fecioare Maria, îngerul Gavriil i-a că va naște prunc, ce ”Fiul lui Dumnezeu se va chema”. Acum era vădit că nu trupul a fost Cuvânt, ci cum citim în Evanghelii, ”s-a făcut trup”, trup al Cuvântului ”prin care toate s-au făcut”. Sf. Atanasie cel Mare scrie că, înainte, ziua sâmbetei a fost o lumânare aprinsă în noaptea dinaintea Răsăritului celui de sus, arătând că ”trupul nu a fost cuvânt, ci a fost trupul Cuvântului”. Cu ochii inimii le vedem pe femeile mironosițe cum au intrat în mormânt, temnița morții, după cum mai târziu, apostolii vor suferi temnițele cele adevărate. Femeile mironosițe și-au mărturisit credința aducând mir cu bună mireasmă iar apostolii au făcut-o aducând jertfa sângelui lor. Femeile au ajuns de dimineață, în zorii noii ere numită după Hristos, iar apostolii au întârziat în ”noaptea Răstignirii” făcându-se astfel părtași prin jertfa lor de sânge. Cum am spus, nu este loc aici de apreciere cantitativă, în sensul vreunei superiorității sau inferiorității, ci a de înțelegere a ”păcii” ca unitate armonioasă a contrariilor, fiecare păstrându-și personalitatea într-o împreună mergere spre desăvârșire.
Nu le era teamă, simțind că aici ”teamă nu era”, era doar grija binecuvântată: cine va da deoparte piatra de pe mormânt. Le-a răspuns Însușii Domnul în felul Său iar ele s-au minunat când au văzut că piatra era dată deoparte. Desigur, acest mormânt poate fi înțeles și ca inima împietrită a omului preocupat obsesiv doar de sine, împietrit în ”ego” în trup obsedat de sine până acolo încât, ca odinioară Narcis, moare de dorul său. Piatra de pe mormânt nimeni nu ar fi putut s-o dea la o parte câtă vreme omul cu voia proprie s-a dat morții și nu i-ar rămâne decât înlănțuirea în întunericul ignoranței ca în faimoasa peșteră a lui Platon. Înviat, Mântuitorul ne poartă pe un urcuș ce duce spre Înălțare și coborârea Sf. Duh ca trepte succesive spre Adevărul care se face Cale ca să ajungă Viață. Feciorei Maria s-a arătat ca prunc cântat de îngeri: ”Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bună voire”. Magii cei vestiți, conduși de stea, s-au închinat ca unui împărat aducându-i daruri între care cel vestitor al morții și învierii, iar păstorii, văzându-L ca o binecuvântare au plecat spre vestire purtătoare de grijă pretutindeni.
”Mergeți și spuneți ucenicilor și lui Petru”
Statornice în evlavia lor, femeile purtătoare de mir, încredințează apostolul Marcu, au pregătit cele necesare ca să-I ungă trupul după datină. Toate fiind gătate, au plecat împreună spre mormânt întrebându-se: ”Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe mormânt?” Înfiorată întrebare dacă ținem seama că ”piatra de pe mormânt” poate fi de și aceea de pe sufletul nostru împietrit în nesimțire și noaptea care acoperă mintea cuvenită a fi locaș al luminii. Urmăm mironosițele la mormântul lui Hristos să ne împărtășim din lumina credinței lor ca să ne încredințăm, cum zice Sf. Ap. Pavel de cele nevăzute. Cum Hristos înviase și trupul Său nu mai era în mormânt, le-a arătat întâi giulgiurile prima mărturie despre Învierea trupului. Giulgiurile, veștmintele morții erau doar mărturie, altfel inutile pentru lui Hristos, care se îmbracă cu lumina ca o haină. Într-o desăvârșită paidee a credinței în Înviere, li s-a arătat îngerul ca apoi să se înfățișeze în ca Împărat al slavei, care biruise moartea după ce, ca Fiu al Omului, gustase un timp. Piatra era prăvălită nu ca să deschidă cale lui Hristos cel înviat ci ca să arate că El înviase cu adevărat. Dacă la Nașterea Sa din Sf. Fecioară a participat întreg cosmosul, Învierea rămâne pe veci o taină până la propria noastră înviere. Taină minunată ca toate lucrările Domnului, Învierea le cuprinde în felul ei pe toate fără a se confunda cu niciuna . Mai întâi a fost ca o naștere din pântecele tăinuit al pământului pe care l-a sfințit în timpul când i-a fost gazdă, apoi întunericul din care a apărut ca Lumină a lumii, întuneric ce poate fi și al neștiinței sau al puținei științe care ne desparte de Dumnezeu prin trufia pe care și-o asociază. Mai ales astăzi, lumina științei limpede cât de perfectă este natura care este, deodată, mărturisitoare a lui Dumnezeu și învățătoare a omului. Cercetătorii onești recunosc deschis că ”brevetele științei sunt după brevetele naturii”, urmând lui David: ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut. Ecleziastul a spus la vremea lui că ”toate le-a făcut Domnul frumoase și la vremea lor”, a pus în fiecare ”gândul veșniciei” pe care omul nu o poate ajunge. El a pus în inima Creatorul se destăinuiește în creația Sa – piatra de pe mormânt era prăvălită fără să se știe cum și când s-a întâmplat aceasta. De reținut că Domnul și Dumnezeul nostru ridică piatra ignoranței, se dezvăluie și omul este cel care o poate percepe mai întâi, înțelege mai apoi întru slava cu care îi rămâne mereu îndatorat.
Mormântul fiind deschis, cum rămâne până la sfârșitul veacurilor, femeile au putut intra și au văzut un tânăr îmbrăcat în alb stând de-a dreapta, cum de-a dreapta Tatălui stă și Hristos după Înălțare, loc de cinstire presupunând făptuirea cuvântului ca pecete a gândului simțitor. Dreapta este veșnicia iar stânga prezentul care nu se poate fi el însușii fără devenire. Faptul că Marcu vorbește de un înger iar Matei de doi nu este atât de relevant; relevant este că era acolo nu pentru a păzi câtă vreme Hristos nu era acolo, ci parcă așteptând femeile mironosițe îmbrăcat în alb, a sărbătoare, căci Învierea este Marea sărbătoare a sărbătorilor. Spunea Sf. Ap. Pavel că, fără înviere, zadarnică ar fi credința cum la fel și propovăduirea. Întreabă îngerul dacă îl caută ”pe Hristos Cel răstignit”, nu pe un altul căci, de-a lungul anilor au mai fost dintre cei care se numeau astfel și cum Însuși Mântuitorul spune că or să apară ”Hristoși mincinoși”. Adevărul este Hristos Cel Răstignit pentru noi nu oricine se numește astfel. Punctând aceasta, Sf. Ioan Damaschin scrie că ”El nu spune străpuns, ci răstignit și de aceea este de datoria noastră să slăvim semnul lui Hristos, căci oriunde ar fi semnul, acolo este și Hristos. Însă nu se cuvine să ne închinăm materialului din care este făcută crucea, chiar dacă este aur sau pietre prețioase căci, făcând-o ne va fi dat doar gustul absurdului. Malraux observa cu îndreptățire că ”poți trăi acceptând absurdul, dar nu poți trăi în absurd” o născocire a demonului.
Biruitor al morții, Hristos ne-a dăruit viață veșnică
Pe femeile mironosițe le-a întâmpinat îngerul întrebând retoric: ”De ce-l căutați ce Cel viu între cei morți?” Altfel spus de ce cătați între cei păcătoși pe ”Cel fără de păcat, puternic a ierta păcatele” între cei robiți păcatelor și fărdelegilor. Doar le spusese apostolilor și nu odată cum va fi dat spre judecată și apoi răstignit ca peste trei zile să învie. ”Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu mai este aici.” A rămas doar locul, acel ”aici” odinioară mărturisit de Adam, mormântul acum gol o mărturie a biruinței asupra morții. Întâile care au văzut mormântul gol au devenit și întâile vestitoare: ”Mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea, înainte de voi, acolo îl veți vedea, după cum v-a spus.” Lui Petru trebuia să spună în mod special pentru că, lepădându-se de Hristos în noaptea Răstignirii nu se mai putea numi printre ucenici. Femeile a făcut întocmai, dar nu au fost crezute, cuvintele părându-le ”ca o aiureală”, căci până atunci și nici de atunci nimeni nu s-a înviat pe sine. Era necesar să meargă Galileea cetatea neamurilor câtă vreme, prea bine știm că Hristos a venit ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. În nesfârșita-i iubire, Hristos l-a iertat anume pentru că a primit lacrimile amare de pocăință pe care le-a vărsat îndată. Altfel, fără pocăință, nu există iertare pentru că păcatul este a sluji vrăjmașului incapabil să slujești și lui Dumnezeu. Iuda nu s-a pocăit deși a recunoscut și s-a făcut din apostol, dintr-un fiu al lui Dumnezeu, al Vieții, slujitor al demonului și ”fiu al pierzării”. Soluția a fost sinuciderea, vestitoarea absurdului descoperit de existențialiști și despre care Malraux scria că ”poți trăi acceptând absurdul, dar nu poți trăi absurd”. De trăit, poți trăi în adevărul credinței pentru că ea se deschide spre cele posibile în această lume despre care Leibniz că este cea mai bună dintre lumile posibile.
Arătându-se femeilor mironosițe, Hristos încredințează că a primit moartea ca s-o poată birui pe vecie, că moartea va muri și din noi. Moartea nu mai există în Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului, cu jertfa Sa i-a șters numele de pe fruntea omului care de atunci este ”ființă spre înviere”. Sf. Augustin întrebându-se retoric unde este moartea, scrie ”caut-o în Hristos” și vom afla ”moartea morții”. Sprijinitoare și apărătoare ne este Maica Sa, Preasfânta Fecioară Maria care spunând îngerului Gavriil: ”Fie mie după cuvântul tău” a dobândit voirea împreună lucrătoare cu puterea. Cu Sandu Tudor s-o rugăm pe Maica Fecioară: ”Fă-te și nouă/ umbră și rouă/ Tu adumbrirea de dar/ să-și afle și firea /noastră înnoirea/dintru plămadă de har/ Ca să-ți strigăm cu toată făptura/Într-o deplină închinăciune: / Bucură-te Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune”. Rugăciune să ne fie viața, potrivind-o cu ritmul Voii lui Dumnezeu, ascultând-o pe Maica noastră care a pus într-o singură alcătuire fecioria, curăția cu rodul bogat al faptelor bine plăcute lui Dumnezeu și de bun folos semenilor. Hristos ne-a dăruit-o pe Maica Sa ca Mamă a noastră a tuturor, ne-a lăsat Crucea Sa mântuitoare și ”pacea” Sa însoțitoare în toate ale zilelor ”ce rele sunt”. Călători spre Emaus, îl putem simți pe Hristos în binecuvântarea dată când rugându-ne și frângând a mulțumire ”pâinea ce de toate zilele” și făcând semnul Crucii ne simțim pe drumul de pe pământul, acel ”aici” a căderii la cer în care îmbrăcat în lumina Învierii Hristos ne este mereu înainte. Neostoit alături e Maica Sa mereu, luându-ne sub acoperământul sfințitor al rugăciunilor sale prin care se bucură toată zidirea. O face pentru că unind puterea fecioriei și a iubirii mult milostive de mamă are, cum spune Sf. Efrem Sirul, ”voirea împreună lucrătoare cu puterea” din clipa în care a spus: ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Din roabă vrednic slujitoare a devenit stăpână și Maică a Vieții sau, cum spune Sf. Grigorie de Palama: ”început, izvor și rădăcină a bunătăților negrăite… este pisc și desăvârșire a tot ce este sfânt”.
Elena Solunca Moise
EEEEEE“Ea [
