Duminica Floriilor
de Elena Solunca Moise
Întrebat de ucenicii Sf. Ioan Botezătorul dacă este El Cel așteptat sau să aștepte pe un altul, Hristos a spus să se întoarcă și să povestească cele ce au văzut și auzit: că orbii văd, şchiopii umblă, morţii învie. Şi acesta este semnul că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Până la Hristos nimeni nu a înviat pe cineva din morți . E adevărat că Sf. Ilie a înviat pe fiul văduvei din Sarepta însă a făcut-o prin rugăciune fierbinte la Dumnezeu. Pentru prima oară, Hristos a înviat din morți și nu unul, ci trei plecați în lumea umbrelor – pe fiica lui Iair, băiatul văduvei din Nain și pe Lazăr, prietenul Său, fratele Martei și al Mariei. Fiica lui Iair era cam de 12 ani, Despre vârsta fiului văduvei și a lui Lazăr nu se cunosc prea multe cu precizie, dar oricum erau tineri.
”Eu sunt învierea și viața”
În zilele premergătoare pătimirii Sale, Hristos era dincolo de Iordan când a primit vestea că Lazăr, fratele Mariei și Martei care locuiau în Betania, era foarte bolnav. Evanghelia dă mărturie că Hristos a lăcrimat, sigurele lacrimi și singurul pentru care le varsă, făcând pe cei din jur să constate cât de mult îl iubea. A plâns ca om, dar, cum vom vedea, l-a înviat ca Dumnezeu prin Cuvânt. Nu se spune de ce boală suferea și nu are importanță pentru că, știm prea bine, că nu există boală pe care Hristos să nu o fi vindecat. Cu puterea cu care ne-a vindecat de moarte poate vindeca oricare suferință trupească sau sufletească. Mântuitorul nu a plecat deîndată, ci anume mai lăsat a trece două zile și a ajuns în Betania abia în a patra zi de la moartea lui prietenului Său, când trupul începuse a ”mirosi” cum spunea Marta. Și tot ea, înfrântă de durere îi zice: ”Doamne, dacă erai aici fratele meu nu ar fi murit.” Avea în vedere, desigur, vindecările miraculoase pe care le făcuse până atunci, în durerea ei nu gândea și la o minune a învierii fratelui ei dar avea credința că orice va cere lui Dumnezeu va primi. Cum nu se poate mai firesc, Iisus a zis: ”Fratele tău va învia”. Rostit-a Hristos spre luare aminte și așezat în inimă: ”Eu sunt Învierea și viața; cel care crede în Mine, chiar dacă va muri va trăi…Și oricine crede în Mine, chiar de va muri va trăi”. Întâi, ”învierea” ca moarte a morții și ea în aria vremelniciei, fiindcă nu este făcută de Dumnezeu și ca tot ce nu e făcut de Dumnezeu, stă ”în latura și umbra morții”. De altfel, ca și altă dată, iudeii suspicioși se întrebau: ”Nu putea Acesta care a deschis ochii orbului să facă așa ca și acesta să nu moară?” Întrebarea va primi răspunsul netăgăduit al faptei ceva mai târziu. Este momentul când Marta dă prima mărturie publică: ”Da Doamne, Eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume”. Ajunși la mormânt, o peșteră acoperită cu o lespede, Iisus spune: ”Ridicați piatra”. Marta i-a amintit că, trecând timp, trupul intrat în putrefacție începuse să miroase, dar Hristos îi reamintește: ”Nu ți-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Nu-i este dat cunoașterii prin simțuri sau rațiune a vedea pe Dumnezeu, Cel care le întrece cu mult, ci inimii ca organ al transcendentului, care are acces la adâncul cel din urmă al existenței și la înaltul cel mai înalt spre care aspirăm cu dor de nestăvilit. Nouă ne este dat a cunoaște slava lui Dumnezeu prin întreaga Sa creație și prin faptele care o mărturisesc ca și acum când Lazăr era deja înmormântat, piatra pusă ca o pecete a veșniciei. Nu era posibil ca un om, strigându-l pe nume și spunând limpede ce să facă, să poată fi auzit iar cel chemat să dea curs chemării. Mormântul mai poate fi și întunericul păcatelor săvârșite cu voie sau fără de voie, gazda nelegiuirilor noastre, care duc la moarte, după cum Iuda a ieșit din întuneric sărutarea trădării lui Hristos înlocuind iubirea cu ura.
”Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”
La chemarea Fiului lui Dumnezeu, Lazăr a ieșit așa cum era îmbălsămat și firește vestea s-a dus în toate părțile, așa încât nu era de mirare că venise atât de multă lume. Purtau în mâini ramuri de finic, simbol al victoriei vieții asupra morții căci Hristos urma să biruiască definitiv moartea prin moartea, pe Crucea pe care a fost răstignit. ”Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” deși venea și în numele Său după rostirea ”Eu și Tatăl Una suntem.” Cuvintele nu sunt, cum s-ar putea crede, de mărire, ci de smerenie pentru că a venit, cum știm, nu ca să fie slujit, ci să i se slujească. Cunoscându-le gândurile le-a spus, cum ne spune și nouă, ”Eu am venit în numele Tatălui Meu și voi nu Mă primiți, dacă va veni altul în numele său pe acela îl veți primi”. Acum vorbește Hristos Învățătorul care face observația că mai ales fariseii nu l-ar primit cu s-ar fi cuvenit pentru că s-a smerit pe Sine ”chip de rob luând”. Spre deosebire de farisei aveau să-L învinovățească peste câteva zile de hulă pentru că s-a numit Fiul lui Dumezeu mulțimile Îl recunosc ca Domn și l-au întâmpinat în slavă cu ramurile de finic semn al biruinței asupra morți.
Strigau mulțimile ”Osana, Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”, recunoaștere și recunoștință, deodată, și așteptare. Tu ești cu adevărat dintre cei de sus venit să mântuiești lumea pe care ai creat-o, curățește păcatele noastre cum au șters lacrimile Mariei și Martei. Indirect se rugau să-i învie și pe ei din moartea păcatelor. Acum iudeii erau porniți parcă mai mult și împotriva lui Lazăr, argumentul suprem al puterii lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. De aceea îi doreau moartea ca astfel nu mai existe nici o dovadă a dumnezeirii lui Hristos. Sf. Chiril al Alexandriei scrie că ”cei care mergeau înainte și cei care îl urmau, uniți în aceiași voce de slavă pentru că, fără îndoială, credința celor care au fost încuviințați înainte de întruparea Domnului nostru și a celor care au urmat după este una și aceiași deși aveau taine care îi diferențiau…dar noi credem că ne vom mântui în același chip ca și aceia, prin harul Domnului Iisus”. ”Osana”, adică ”Mântuiește-ne” cuvânt întâlnit frecvent mai ales în psalmul 117, unde este vorba și de ”piatra pe care nu au văzut-o ziditorii, aceea a ajuns în capul unchiului”. Doar iudeii Îl urau cu ură vinovată și ca să oprească entuziasmul poporului ”arhiereii s-au sfătuit ca și pe Lazăr să-l omoare”. Odată trecut în lumea de dincolo, ar fi dispărut și orice urmă a minunilor pe care Hristos le făcuse. Invidia îi rodea cumplit și căutau un prilej să facă să dispară, în inima lor dorind ca ei să fie tratați ca fiii ai lui Dumnezeu. Scrie Sf. Ioan Gură de Aur că ”nici o altă minune a lui Hristos nu i-a înfuriat atât de mult ca aceasta…L-au învinuit de nerespectarea sâmbetei dar aici nimic nu era greșit…ei ar fi făcut așa și orbului dacă nu ar fi fost porunca sabatului…I-a înfuriat pe toți, văzându-i mergând în Betania, părăsind sărbătoarea care tocmai începuse.” Era pentru ei, păzitorii neîmblânziți ai formelor și mai deloc ai conținutului, o provocare mult prea mare mai ales că între cei care urmau pe Fiul lui Dumnezeu credeau o făceau din credință adevărată. Așa o făcuse și orbul din naștere care a crezut și ”s-a închinat Lui”.Și așa s-a arătat și pentru poporul lui Israel și pentru toate neamurile. Smerit, Hristos nu a venit ca împărații acestui pământ pe cai de rasă și însoțit de o oaste se slujitori, ci trecea ”pe mânzul asinei” pe care însă nu mai șezuse nimeni. Mânzul asinei semnifică popoarele care nu primiseră Legea, amintindu-ne că la Nașterea Fiului lui Dumnezeu era prezent și asinul care L-a recunoscut poporul Său. S-au mâniat zadarnic fariseii căci Hristos nu era împărat ca oricare altul, autoritatea deplină, îngemănare a legitimității și răspunderii depline pentru că adusese la credință adevărată pe cei rătăciți și prin împlinirea tuturor profețiilor. Mai acestea din urmă bine cunoscute de farisei care, de altfel, încercaseră să-L prindă și în cuvânt și s-au prins singuri în capcana pe care o întinseseră.
Rege al Israelului și împărat al îngerilor
Luând aminte mai îndeaproape, a-L numi pe Hristos împărat în zarea celor lumești nu era o mărire pe măsura Fiului lui Dumnezeu și în aceasta vădindu-se încă o dovadă a necuprinsei Sale smerenii și a iubirii de nemăsuratei iubiri pentru oameni pe care a venit ”să-i slujească”.Iisus care, pe pământ, este numit ”rege al Israelului” în ceruri este, scrie Sfântul Augustin, Împărat al îngerilor. Mai mult, asinul pe care se așezase duce gândul la neamurile păgâne în care unii comentatori văd o eliberarea a omului de înclinația spre păcat. Ne amintim că asinul nu era al Său și că a spus ucenicilor cu precizie unde să se ducă și ce să spună pentru că, plinirea vremii fiind, toate erau pregătite. Sf. Ap. Ioan scrie ”nu te teme fiică a Sionului! Iată, împăratul tău vine, șezând pe mânzul asinei”. E primit ca un împărat cum se profețise, dar conducătorii nu au dorit să-L recunoască pentru că, în mândria nesăbuită lor nu au cum să conceapă, dar să și vadă pe cineva mai mare. ”Nu te teme” și ține minte ca, atunci când Îl vei vedea Răstignit, să știi este Împărat a toată zidirea, al vieții și al morții; ”nu te teme” atunci când vei vedea sângele că el ”pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”; ”nu te teme!” nici când Îl vei vedea judecat pentru că va veni din nou ”cu slavă să judece vii și morții”. Nu au înțeles nici ucenicii ”ochii fiindu-le închiși” și aveau să-și amintească abia după Înviere când s-a arăt într-un triumf al Vieții și apoi, pe drumul spre Emaus lui Luca și Cleopa. Doar Toma, ”geamănul nostru” a spus ”să mergem să murim cu El.”
L-au primit pe Hristos ca Împărat dar ca unul pământesc nutrind speranța că va elibera poporul de oastea romană nu de oastea păcatelor. Hainele așezate pe pământ sunt veștmintele sufletești pe care le îmbrăcăm atunci când mergem la biserică așa cum mergem la o mare sărbătoare a întâlnirii cu Dumnezeu care este cu noi. Mai sporiți în cele duhovnicești, străbunii înainte de a pleca la biserică obișnuiau să-și ceară iertarea unii altora, așa încât, dezbrăcați de păcate, să ne putem asemăna apostolilor, cu inima liniștită și în pace cu toți. Așa se mergea la biserică pentru că în fiecare duminică prăznuim, învierea Domnului. Obiceiul de a merge cu ramuri de salcie, care binecuvântate sunt împărțite creștinilor care le pun la icoane, la poartă, la uși și ferestre datează din secolul al IV-lea și s-a răspândit în toată biserica creștină. Ramurile de salcie împodobesc în această zi porțile, ușile ca să fie casa ferită de orice rău. Odinioară și sătenii își încingeau mijlocul cu salcie spre alungarea bolii și a oricărei întâmplări neplăcute. Unii se vor grăbi să spună că este superstiție fără să știe prea bine ce spun, dar având-o mereu în fața ochilor păstrăm viu în suflet faptul că ramura de salcie este o adeverire, de la adevărul că ”Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă”. Pe Dumnezeu nu-i este dat omului a-L vedea și pentru mântuirea noastră Fiul Său s-a întrupat, îmbrăcându-se cu firea noastră ca noi să ne putem îndumnezei.
”Părinte îți mulțumesc că M-ai ascultat”
Acum, ridicând ochii, Hristos a spus: ”Părinte, îți mulțumesc că M-ai ascultat. Eu știam că întotdeauna Tu Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” A făcut-o, ca Fiu recunoscător cum s-ar cuveni a face fiecare dintre noi, tot pentru noi, ca fiind întăriți în credință să-L ascultăm și urmăm trecând de vremelnicie spre veșnicie. Cu Hristos, deșertăciune omniprezentă deplânsă de Ecleziast, este abolită pentru totdeauna spre afirmarea plenitudinii vieții de după ”moartea morții”. Învierea lui Lazăr le întrece pe celelalte, într-o prefigurare a învierii de obște devenită reală prin Hristos care, cum spunem în troparul Învierii ”cu moartea pre moarte călcând” a dat viață celor din morminte. Hristos, Cel de o ființă cu Tatăl începe prin a mulțumi cum se cuvine și nouă, ba chiar mai mult căci Mântuitorul nu avea păcat, dar știm că, în ce ne privește, ”nu e om fără de păcat”. Cu atât mai mare s-ar cuveni să ne fie recunoștința și mărturisirea ei neîncetată. Spuneau cei de odinioară: ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, sau ”aduc slavă lui dumnezeu cum mă găsesc”. O facem nu atât pentru că Domnul ar avea nevoie ca noi să îi aducem slavă câtă vreme. ”cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria.” Dumnezeu ne vrea aproape și Îi aducem slavă spre întărirea noastră mărturisind: ”Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați”; cu noi cu toți fiindcă toți îi suntem sub ascultare și se cuvine a o face smeriți fiindcă ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”.
Piatra fiind ridicată ”a strigat cu glas tare” parcă a trece de bariera păcatelor pe care le are tot omul pentru ca astfel ca să primească mesajul eliberator: ”Lazăre, vino afară! Pe fiul văduvei l-a luat de mână, așa cum ajuți pe cel căzut să se ridice. Acum l-a ridicat cu puterea salvatoare a cuvântului Său pe cel care ”era legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză și fața lui era înfășurată cu mahramă”. Era imposibil unui om astfel înmormântat să se poată ridica și ieși afară, chiar presupunând, prin absurd, că ar fi fost doar o moarte aparentă, nu s-ar fi putut ridica așa cum era îmbălsămat cu toate cele de cuviință. A ieșit așa cum era la chemarea Cuvântului prin care toate s-au făcut ca la un început de lume.”A ieșit legat de mâini și de picioare, cu fâșii de pânză și fața lui era înfășurată în mahramă”. A adăugat Iisus: ”Dezlegați-l și lăsați-l meargă”. Văzând, mulți au început să creadă în Hristos spre disperarea fariseilor care L-a chemat afară, dincolo de păcatele care ne conduc spre moarte. Văzând o asemenea minune, mulți au crezut. De aceea iudeii îl doreau mai mult mort pe Lazăr fiindcă astfel puteau vicleșugi în voie, dar prezența lui era ca o lovitură de grație dată întregului arsenal de minciuni iscodite pe seama lui Hristos.
Pe noi însă, Hristos Biruitorul ne cheamă să ieșim din întunericul păcatelor ca să ne bucurăm de ”lumina cea neînserată” a vieții date după ieșirea din mormântul păcatelor. După înviere, Lazăr a fost nevoit să părăsească Iudeea de teamă să nu fie prins spre a fi dat morții. A plecat în Cipru și, mai târziu, când Sf. Ap. Pavel a mers, împreună cu Barnaba l-a hirotonit ca episcop cum a și rămas în tradiție ca nume cu nume de laudă. Peste ani, împăratul Leon al VI a construit o biserică unde i-a adus moaștele, stabilindu-se ca prăznuirea acestui eveniment să fie făcută pe 17 octombrie. Înviindu-l pe Lazăr, Hristos a adus la viață un om, înviind El ca Fiu al Omului a înviat întreaga umanitate, viața a căpătat rost și istoria sens. La o săptămână după Intrarea Domnului În Ierusalim, orașul păcii sau orașul sfânt, prăznuim Învierea Domnului care a dat viață tuturor celor din morminte în zarea aureolată a celei de a doua veniri întru slavă și spre judecată. A spus ”milă voiesc și nu jertfă”. David spunea că jertfa bine plăcută lui Dumnezeu este ”inima înfrântă și smerită”, mila fiind cea mai înaltă formă de jertfă și care nu are cum izvorî decât dintr-o inimă plină de credință iubitoare, de împreună bucurie a biruinței vieții asupra morții. Într-un glas și inimă cântăm: ”Azi cu toți să prăznuim/ Pre Dumnezeu să-L mărim/ Hristos vine-ncetinel / spre patimă ca un miel/ O minune, o minune.”
Elena Solunca Moise
Tuturor celor care poartă nume de botez Florica, Florin sau nume de floare cuvenita urare de mulți ani cu sănătate, împliniri întru reînnoita bucurie de a fi împreună cu cei dragi. La mulți ani!
